$$$

 Femeia care vinde flori la poarta cimitirului din Sibiu de treizeci de ani tocmai mi-a spus că pe mormântul pe care îl vizitez în fiecare lună nu e nimeni îngropat.

Cimitirul Central din Sibiu. Sâmbătă dimineață. Vin ca în fiecare lună să vizitez mormântul bunicii mele, Elena Popescu, decedată acum cinci ani.

La intrare, ca întotdeauna, stă doamna Rodica cu coșul ei plin de flori proaspete. O femeie în jur de 70 de ani, cu basmă pe cap, mâini aspre de muncă, privire blândă.

— Bună dimineața, doamnă Rodica. Dați-mi un buchet de crizanteme albe, vă rog.

— Bună dimineața, Mirela draga. Iau cele mai frumoase pentru tine.

Îmi întinde florile înfășurate în hârtie veche de ziar.

— Pentru bunica ta, așa-i? Pentru doamna Elena?

— Da, pentru ea. Cum știți?

— Pentru că te văd venind în fiecare lună de cinci ani. Întotdeauna la același mormânt, întotdeauna cu aceleași flori albe.

Plătesc și mă întorc să plec spre mormânt. Dar ea mă oprește cu voce tremurândă.

— Mirela, pot să te întreb ceva înainte să pleci?

— Desigur, spuneți.

— Tu știi cine e îngropat în mormântul pe care îl vizitezi în fiecare lună?

Mă întorc confuză spre ea.

— Bineînțeles că știu. Bunica mea, Elena Popescu. De ce întrebați așa ceva ciudat?

Doamna Rodica oftează adânc și mă face semn să mă apropii.

— Pentru că eu am fost aici când s-a făcut înmormântarea acum cinci ani. Și știu că sicriu era gol.

Simt cum pământul se mișcă sub picioarele mele.

— Ce... ce vorbiți acolo? Cum să fie gol?

— Hai să stăm jos pe bancă și să vorbim liniștit. E o poveste lungă pe care trebuia să ți-o spun de mult timp.

Ne așezăm pe o bancă de lemn în fața cimitirului. Doamna Rodica începe să povestească cu voce încetă.

— Acum cinci ani, în noiembrie, a venit familia ta aici pentru înmormântarea bunicii tale. Dar cu o seară înainte, a venit un bărbat singur la mine acasă. Un medic de la spitalul municipal. Mi-a spus că Elena Popescu nu a murit de fapt, ci se află în comă profundă și a fost transferată la un spital specializat din Germania pentru tratament experimental.

Nu pot respira normal.

— Dar... dar de ce familia nu a știut? De ce am făcut înmormântare falsă?

— Pentru că așa a cerut ea în testamentul ei medical. Elena a lăsat instrucțiuni clare: dacă intră în comă, să fie transferată pentru tratament fără să anunțe familia. Nu voia să vă dea speranțe false și să vă facă să suferiți așteptând. Voia ca voi să o plângeți o dată și să mergeți mai departe cu viața.

— Dar asta e nebunie! Cum a putut face așa ceva?

— A făcut-o din dragoste pentru voi, Mirela. Știa că dacă voi știați că e în comă, ați fi petrecut ani întregi în spitale, cheltuind toți banii pe speranțe fragile, distrugându-vă viața pentru o șansă minimă de vindecare.

— Și acum? Acum unde e bunica mea?

Doamna Rodica îmi ia mâna în ale ei.

— Elena s-a trezit din comă acum două săptămâni. Medicul german m-a sunat să-mi spună. Se recuperează încet dar e vie și conștientă.

Încep să plâng fără să mă pot opri.

— De ce îmi spuneți abia acum? De ce nu mi-ați spus acum cinci ani?

— Pentru că eram legată de un jurământ făcut în fața Elenei înainte să intre în comă. Ea mi-a făcut promite că nu voi spune nimic familiei până când ea însăși va fi pregătită să vă contacteze. Acum ea m-a sunat și mi-a dat voie să-ți spun adevărul.

— Unde e acum? Vreau să o văd imediat!

— E încă în Germania, la clinica de recuperare din München. Dar mi-a dat un număr de telefon pe care să ți-l dau. Vrea să vorbească cu tine.

Îmi întinde o bucată de hârtie cu un număr de telefon german. O iau cu mâini tremurânde și formez numărul imediat.

Sună de trei ori. Apoi o voce răgușită dar inconfundabilă răspunde.

— Alo?

— Bunico? Bunico, ești tu cu adevărat?

Tăcere câteva secunde. Apoi aud plânsul ei.

— Mirela? Dragostea mea Mirela?

— Bunico, toată lumea credea că ești moartă! De cinci ani te plâng! De cinci ani vin la mormântul tău!

— Știu, dragostea mea. Și îmi pare atât de rău pentru durerea pe care ți-am cauzat-o. Dar nu aveam de ales. Nu voiam ca tu și familia să vă distrugeți viața așteptând un miracol care poate nu venea niciodată.

— Dar a venit! Miracolul a venit! Te-ai trezit!

— Da, m-am trezit. Și acum vreau să te văd. Vreau să te țin în brațe. Vreau să-ți cer iertare pentru acești cinci ani pierduți.

— Când pot să vin în Germania?

— Nu trebuie tu să vii. Eu vin acasă. Medicii m-au dat voie să călătoresc săptămâna viitoare. O să fiu în Sibiu joi, la prânz.

Plâng atât de tare încât doamna Rodica mă îmbrățișează pe bancă.

— O să te aștept la aeroport, bunico. O să fiu acolo cu toată familia.

— Nu, Mirela. Nu cu toată familia deocamdată. Doar cu tine. Vreau să te văd pe tine prima, să-ți explic totul, să-ți cer iertare. Apoi împreună o să le spunem celorlalți.

Joi la prânz stau în fața aeroportului din Sibiu tremurând de emoție. Avionul aterizează la ora 14:00.

Văd-o ieșind din terminal: mai slabă, mai palidă, sprijinită de un cadru metalic pentru mers, dar vie. Bunica mea e vie.

Alerg spre ea și o îmbrățișez atât de strâns încât aproape o răstorn.

— Bunico! Bunico! Nu pot să cred că ești aici!

— Sunt aici, dragostea mea. Sunt aici cu adevărat.

Plângem amândouă în mijlocul aeroportului în timp ce oamenii trec pe lângă noi nedumeriți.

O duc acasă la mine, nu la casa ei veche pe care familia a vândut-o după "înmormântare". Stăm pe canapea și vorbim ore întregi.

— De ce ai făcut asta, bunico? De ce ne-ai mințit pe toți?

— Pentru că știam cât de mult mă iubești. Știam că ai fi abandonat facultatea, jobul, viața ta pentru a sta lângă mine în comă ani întregi. Nu voiam să-ți distrug viața pentru mine.

— Dar ai fi meritat! Ai fi meritat tot sacrificiul!

— Nu, Mirela. Nimeni nu merită să-i distrugă viața altcuiva. Nici măcar din dragoste. Mai ales din dragoste.

— Și acum ce facem? Cum le spunem celorlalți?

— Le spunem adevărul. Că am făcut o alegere dificilă care i-a rănit pe toți. Că îmi cer iertare pentru durerea cauzată. Și că am revenit să petrec timpul care mi-a mai rămas alături de cei pe care îi iubesc.

Duminică organizez o întâlnire de familie. Toți vin crezând că e o aniversare obișnuită. Mama, tata, unchii, mătuși, veri.

Când bunica Elena intră în cameră, toată lumea încremenește. Câțiva scot țipete de șoc. Mama leșină și trebuie ajutată să revină.

— Bună ziua, familia mea dragă, zice bunica cu voce tremurândă. Știu că asta e un șoc uriaș. Și știu că aveți tot dreptul să fiți furioși pe mine. Dar vă rog să mă ascultați înainte să mă judecați.

Le povestește totul: coma, decizia, Germania, tratamentul experimental, trezirea după cinci ani, dorința de a reveni acasă.

Mama plânge și o îmbrățișează fără să mai spună nimic. Tata stă șocat dar fericit. Unchii și mătușile au reacții mixte între bucurie și furie.

— Cum ai putut să ne minți cinci ani? întreabă unchiul Mihai. Cum ai putut să ne lași să te plângem când erai vie?

— Am putut pentru că v-am iubit prea mult ca să vă transform în îngrijitori pentru un corp în comă. Am vrut ca voi să trăiți, nu să așteptați.

— Dar alegerea nu era doar a ta! Era și a noastră!

— Ai dreptate. Și îmi cer iertare pentru că v-am luat alegerea. Dar nu regret decizia. Pentru că voi toți ați trăit cinci ani normali în loc să muriți încet în spitale alături de mine.

Discuția durează ore întregi. Unii membri ai familiei iert imediat. Alții au nevoie de timp să proceseze șocul și trădarea simțită.

Dar până la final, toți acceptă că bunica e înapoi. Vie. Cu noi.

Azi bunica locuiește într-un apartament mic lângă mine în Sibiu. Mergem împreună la piață în fiecare sâmbătă. Bem ceai și vorbim despre viață în fiecare seară.

Și în fiecare lună mergem împreună la cimitir să vizităm mormântul gol care ne-a ținut separate cinci ani.

— De ce mai venim aici dacă știm că e gol? întreb într-o zi.

— Pentru că locul ăsta reprezintă alegerea pe care am făcut-o: să mor pentru ca tu să trăiești. Acum că am revenit, vreau să ne amintim amândouă cât de prețioasă e viața și cât de ușor o putem pierde.

O îmbrățișez strâns lângă mormântul ei gol în timp ce doamna Rodica ne privește din depărtare zâmbind.

Pentru că uneori moartea e doar o alegere făcută din dragoste. Iar învierea e o a doua șansă pe care trebuie să o primim cu brațele deschise, indiferent de durerea trecutului.