$$$

 Când ai farfuria plină, dar inima e goală

Există momente când ceea ce posezi material nu îți reflectă calitatea umană. Un bărbat ședea la masă, în fața unui ospăț îmbelșugat. În jurul lui, două perechi de ochi blânzi și speriați, ai unei cățele și ai puilor ei, urmăreau fiecare mișcare. Nu cerșeau gălăgios, dar privirea lor spunea totul: foamea, nevoia, speranța firavă că vor primi măcar o firimitură.

Bărbatul însă, pierdut în abundența farfuriei sale, nu părea să vadă suferința din jur. Mesteca absent, cufundat în propriile plăceri. La fiecare îmbucătură, cățeaua își strângea puii mai aproape, încercând să le ofere siguranță, deși nu mai avea nimic de dat.

Acesta este un exemplu dureros al unui adevăr simplu: bogăția fără empatie lasă goluri adânci, nu doar în cei din jur, ci și în propria umanitate. Când ai farfuria plină, dar refuzi să vezi foamea celorlalți, nu farfuria îți lipsește, ci inima.

Povestea ne amintește că adevărata bogăție nu constă în ceea ce deții, ci în ceea ce oferi. Faptele mici, precum o bucată de pâine împărțită sau un gest de blândețe, pot schimba nu doar destinele altora, ci și pe al nostru. Într-o lume atât de plină de resurse, nimeni nu ar trebui să sufere din cauza indiferenței.

Lecția? Dacă inima e goală, nici cea mai plină farfurie nu o poate umple.

&&&

 Mulțumim 

Loredana Hăisan

Când voi pleca de pe pământ

“Îmi va fi dor să simt nisipul,

Să calc prin iarba dimineții,

Să gust din vântul de amiază,

Să-ngenunchez la pragul vieții,

Să simt lumina cum se-așterne

Pe fruntea mea ca o povață,

Să mai privesc odată cerul,

Cu stele-n ochi și pace-n față.

Să simt miros de flori de câmp,

Să țin în palmă clipa vie,

Și să tresar, copil desculț,

La cântecul din ciocârlie.

Când voi pleca de pe pământ,

Aș vrea să las, în urma mea,

Un vers, o umbră, un cuvânt —

Să știe vântul cine-am fost…”

$$$

 ÎN NOAPTEA DE SÂNZIENE...

În Noaptea de Sânziene înflorește și „iarba-fiarelor”, care va lumina în întuneric ca aurul iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roșiatice pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor”, pentru că hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au văzut-o înflorită spun că are un cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină și-și tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului, „iarba-tâlharilor” arată ca o plantă obișnuită, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului, ori când face să-i sară potcoava calului. 

În Noaptea de Sânziene și numai atunci se culege „nebunariţa”, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura. 

În Noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om și, dacă le asculți, poți afla de la ele toate tainele lumii.

În Noaptea de Sânziene porţile cerului sunt deschise și se întorc strămoșii acasă, Moșii de Sânziene.  

În Noaptea de Sânziene înfloresc sânzienele… Plante oracol, plante magice, plante tămăduitoare, ipostaze vegetale ale zânelor cu același nume… Dacă dormi cu ele sub pernă, îți arată ursitul, dacă le prinzi în păr ori le pui în sân, ești drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua lor, ești frumoasă și dragă cui vrei tu, dacă îți înfășori talia cu ele, te apără de dureri.

În Noaptea de Sânziene feciorii umblă cu făclii aprinse, le rotesc după cum merge soarele pe cer, înconjoară cu ele curțile și grădinile într-un ritual solar de purificare și fertilizare, după care le împlântă, în mijlocul holdelor și al livezilor, păzindu-le până se sting.

În Noaptea de Sânziene fetele fac coronițe din florile galbene ca soarele și dalbe ca luna, pe care în zorii zilei le aruncă pe casă. Dacă una dintre ele cade de pe acoperiș, e semn rău pentru cel căruia i-a fost împletită. 

În unele părți, cununile se aruncă pe casă de fiecare membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are până la Sânzienele anului ce vine. 

Cununile bărbaților sunt împletite în formă de cruce iar cele ale fetelor, în formă de cerc. În alte părți, coronițele se aruncă în ocolul animalelor și, dacă se anină de o vită tânără, se spune că și ursitul va fi tânăr. 

Cununile de sânziene se păstrează la grindă peste an, cu credința că sunt bune de belșug, de noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima: "Eu voi înturna ulcica asta,/ și ulcica întoarnă vatra,/ și vatra întoarnă soba,/și soba întoarnă grinzile cu horna/ și grinzile întoarnă podelele/ … și crângurile întoarnă pe Sânziene./ Și Maica Domnului să întoarne inimile celor împricinați/ unul asupra altuia/ cu cugetele și cu dragostea/ să se împăciuiască!”…

Via Iulia Gorneanu

$$$

 REMEMBER

VIRGIL TEODORESCU

(1909 - 1987)

Aruncătorul de bumerang

Acest oraș se sfârșește cu marea

Pe stânca cea mai înaltă a țărmului sta

aruncătorul de bumerang 

Si așteapta noaptea cand loviturile lui vor surprinde mai bine orașul 

Acest om seamănă cu o pasăre de pradă 

Si arma lui somnoroasă arma lui ca o brățară veche își recapătă sclipirea violentă ca a părului unei lupoaice 

O dată cu întunericul 

Aproape de miezul nopții cand rechina cea mai bătrână încetează orice activitate 

Aruncătorul de bumerang își încordează pulpele teribile 

Si dintr-o dată arma trece prin ceața marină 

Cu un zgomot ușor de fanfară muribundă 

El așteapta cu bratul întins și după un timp 

Ea se întoarce din tenebroasa călătorie 

Cu fire de sânge sălbatică și proaspătă 

Aruncătorul de bumerang își încordează pulpele teribile 

Pentru o nouă lovitură mai violentă 

Poate pentru ultima lovitură înainte de apariția aurorei

$$$

 DESCÂNTEC 

      Autor ADRIAN PĂUNESCU 

     "Să fie de dulce, să fie de vară,

      Să fie de iarbă ajunsă la brâu,

      Să fie de dragoste, ultima oară,

      Să fie de pietre spălate la rău.

      Să fie de mine, să fie de tine,

      Să fie cumva și de noi amândoi,

      Să fie de rău și să fie de bine,

      Să fie de mierea ascunsă-ntr-un

                                                           roi.

      

$$_

FLORI DE SÂNZÂIENE

În muzica privirii cromatici și iubiri

Galbene flori enigmatice, tăcute…

Strânse de pe câmpiile cu amintiri, 

Veșminte ale dorului, necunoscute! 

Le leagănă vântul, ușor și curat,

Sub ceruri albastre, în zori de lumină,

Se-aud murmure vechi din timp depărtat,

Ca o rugă-n șoaptă, duioasă și lină…

Fetele tinere-ncing hora-n poiană,

Cu flori împletite-n cununi peste păr,

Și-și spun dorințele blând, an de an,

Sub stele ce tremură-n tainic fior…

Se-aprind făclii în adâncul de noapte,

Sclipesc între spice și glas de păduri,

Sânzâienele coboară cu șoapte

Pe firele ierburilor în legături…

Și timpul se-oprește, clipind între lumi,

Pe pragul dintre vise, între cer și pământ,

Florile-și spun taine în limbi fără nume,

În parfumul lor galben, bătrân și flămând…

Rămân în tăcere, în drum către zori,

Pe fruntea uitării, în prag de visare,

Flori de Sânzâiene – magice comori,

Vestind că iubirea nu moare…

(Constantin ANTON – 

Trilogia „Casa părintească”, vol.I:

„Pe prispa Casei părintești”, 

Editura PIM, Iași, 2025)

$$$

 ”Scriu cu mâinile mele arse despre natura focului.”

INGEBORG BACHMANN

(1926-1973)

DESTIN OMENESC

Poală de nor fermecată, în care plutim...

Cine ştie dacă n-am trecut astfel deja

prin multe ceruri, cu ochii sticloşi?

Noi, cei alungaţi în timp

şi rostogoliţi din spaţiu,

noi, zburători prin noapte şi neant.

Cine ştie dacă n-am zburat deja

pe lângă Dumnezeu, şi fiindcă spumegând 

iuţi ca săgeata fără a-l vedea

şi împrăştiindu-ne sămânţa mai departe

pentru a vieţui în seminţii şi mai întunecate,

poate acum doar din vină plutim?

Cine ştie dacă nu murim de mult, prelung?

Ghemul de nori ne duce tot mai sus.

Deja aerul subţiat ne amorţeşte mâinile,

şi dacă ni se frânge glasul şi suflarea se opreşte...?

Rămâne vraja pentru ultimele clipe?

ÎNSTRÅINARE

Nu mai pot să văd nici un copac în copaci.

Crengile nu au frunzele pe care le ţin în vânt.

Fructele sunt dulci, dar fără iubire.

Nici măcar nu satură.

Ce o să fie?

Pădurea îmi zboară în faţa ochilor,

lângă urechile mele păsările închid gura,

pentru mine nici o pajişte nu va fi culcuş.

Sunt sătulă de timp

şi mi-e foame de el.

Ce o să fie?

Pe munţi vor arde focuri noaptea.

Să pornesc, să mă apropii iar de ele?

Nu mai pot să văd în drumuri nici un drum.

CURGERE

Atât de departe în viaţă şi aşa de aproape de moarte

încât nu mai pot să mă judec cu nimeni despre aceasta,

îmi rup bucata mea de pământ;

oceanului liniştit îi înfig icul verde

drept în inimă şi inot înspre mine.

Păsări de cositor urcă pe mirosul de scorţişoară!

Sunt singură cu timpul, ucigaşul meu.

În beţie şi albăstreală ne împupăm.

Traducere de Dan Dănilă