***

 TEMPLUL ARTEMISEI DIN EFES

Templul zeiţei Artemis din Efes a fost considerat pe drept cuvânt, de către antici, una dintre cele şapte minuni ale lumii. Vreme de şase secole edificiul avea să stârnească admiraţie tuturor celor care-l vizitau.

scan0001Efesul, aflat pe teritoriul Turciei de azi la circa 50 km de Izmir, este un oraş vechi de mi bine de trei milenii fiind întemeiat, cel mai probabil de grecii ionieni la gura de vărsare a fluviului Caystros în Marea Egee. Datorită acestei situări geografice oraşul a cunoscut rapid, o perioadă de înflorire devenind unul dintre centrele importante ale antichităţii. În jurul anului 550 i. Hr., pe un teren mlăştinos din hinterlandul oraşului, ales special datorită faptului că zona avea o intensitate seismică relativ ridicată, a fost înălţat cel mai mare templu al antichităţii. După cum aveau să arate cercetările arheologice, metoda de protejare a edificiului în cazul unui cutremur era una extrem de ingenioasă. Pe fundul unei gropi erau aşezate unul lângă altul trunchiuri de stejar arse pentru a preveni în acest fel putrezirea lor. Blocurile de piatră se sprijineau pe aeasta fundaţie capabilă să absoarbă vibraţiile.În acelaşi loc funcţionase anterior un mic sanctuar înconjurat ulterior de o incintă sacră.

Dacă în secolul al VIII-lea i. Hr., când sunt datate cele mai vechi lucrări în zonă, locul de rugăciune nu era mai mult de o simplă platformă, cu timpul va lua naştere un templu impunător şi respectat în toată lumea veche.Acesta a fost închinat zeiţei fertilităţii, a Lunii şi a vânătorii, numită de greci Artemis, Cybela de locuitorii Efesului sau Diana cum o denumesc romanii. Artemis prezintă de asemenea o seamă de particularităţi care o fac similară şi zeiţei Istar, de unde tragem concluzia că elenii au preluat-o, cel mai probabil, din lumea orientală

Descrierea templului zeiţei Artemis

Primul său constructor a fost grecul Chersifron, originar din Cnossos (Creta) care avea să înalţe templul din calcar şi marmură. El a fost ajutat la proiectarea clădirii de fiul sau, Metagenes. Ei nu aveau însă să o vadă finalizată pentru că lucrarea a fost terminată în aproximativ 120 de ani . Plinius cel Batran in “Istoria naturala”avanseaza alte cifre. Lucrarile templului le considera ca incepand de la Chersifron si duraand 220 de ani pana in anul 430 i.Hr. După părerea celor mai mulţi istorici perioada în care a fost construit este 550-430 i. Hr. Cei doi arhitecţi au scris şi o lucrare, astăzi pierdută, în care descriu modul în care a fost conceput templul ionic al Artemisei. Arhitectul roman Vitruviu a cunoscut-o şi a citat din ea în cartea sa “Zece cărţi despre arhitectură”. Cel care avea să finalizeze lucrările de construcţie a fost un anume Paeonios din Efes care are doar meritul de a fi pus în aplicare planurile lăsate de Chersifron.

Templul ridicat pe un soclu de 55x110m cu o înălţime de 20m, s-a dovedit a fi neîntrecut atât în ceea ce priveşte perfecţiunea sculpturilor din interior creaţii ale lui Praxitele, cât şi a bogăţiilor de tot soiul. Săpăturile arheologice precum şi o descriere făcută de Vitruviu arăta că templul avea două rânduri de coloane de jur împrejur, lateral câte 20, iar la capete câte 8. Naosul era din aur, iar la realizarea frizei, frontoanelor, decoraţia coloanelor se întrebuinţaseră din abundenţă aur, argint, cobalt şi pietre preţioase, în timp ce lemnul întrebuinţat era de esenţă rară şi scumpă: cedru, chiparos, abanos.

O parte din materialele folosite sunt aduse cu sprijinul regelui lidian Croessus (560-546 i. Hr.), rămas proverbial datorită bogăţiei sale fabuloase. Pe templu sunt reprezentate numeroase amazoane. Conform mitologiei greceşti, amazoanele se ascunseseră de urmăritori în zona Efesului, printre ele aflandu-se şi Otrere, una dintre soţiile zeului războiului Ares. Sculpturile ce îmbogăţeau interioarele aparţineau celor mai importanţi artişti greci ai momentului: Polyclitus, Pheidias, Cresilas şi Phradmon.

Incendierea templului din Efes

Templul Artemisei a avut o existenţă zbuciumată. După Pliniu cel Bătrân el a fost refăcut, pe aproape acelaşi amplasament, de şapte ori, din diverse motive: terenul îmbibat cu apă, invazii ale duşmanilor, incendieri etc. Cercetările arheologice au confirmat acest fapt, însă istoria ne oferă amănunte semnificative doar despre unul dintre aceste episoade.

În anul 356 i. Hr., la 20 iulie , templul a suferit primul său dezastru major. În acea noapte, spun legendele consemnate de Plutarch în “Viaţa lui Alexandru”, s-ar fi născut Alexandru Macedon, iar zeiţa Artemis ar fi fost prea ocupată de soartă viitorului stăpânitor al lumii ca să mai aibă grijă şi de templul său.

Un tânăr piroman pe nume Herostratus a considerat că singura sa şansă de a rămâne în istorie este să-i dea foc templului. Herostratus şi-a îndeplinit dorinţa, dar a murit în timpul incendiului devastator. Autorităţile oraşului au încercat să şteargă din amintirea locuitorilor numele acestuia indepărtându-l sistematic din registrele în care acesta figura, pedepsindu-l astfel şi făcând ca de el să nu-şi mai amintească nimeni niciodată. Oricine îndrăznea să-i pomenească numele se putea trezi condamnat la moarte. A supravieţuit însă până în zilele noastre expresia, destul de puţin cunoscută, totuşi, “Slavă lui Herostratus” pentru a desemna un om care face o tâmpenie, numai de dragul de a se vorbi despre el. Templul s-a făcut scrum din el nemairămânând decât statuia zeiţei Artemis. Despre această statuie, ni se spune că era înaltă de circa 2m, era făcută din lemn, dar acoperită complet cu aur şi argint. Locuitorii au interpretat acest fapt ca pe un miracol, un semn divin menit să le arate că templul trebuie refăcut. Lucrările debutează undeva în jurul anului 350 i. Hr.

La realizarea noului templu, locuitorii Efesului au fost ajutaţi şi de alte oraşe elene care s-au întrecut în donaţii la fel cum făcuse în trecut, Cressus. Localnicii nu s-au lăsat nici ei mai prejos, femeile donându-şi bijuteriile. Coloanele rămase dupa incendiu nu au mai fost reutilizate, ci vândute. În final, a rezultat o construcţie de dimensiuni şi mai mari însă asemănătoare cu cea care arsese. Poetul grec Antipater din Sidon, care a trăit la jumătatea secolului al II-lea i. Hr., în “Antologia greacă” ne-a lăsat impresiile sale despre grandiosul templu: “Am văzut zidurile Babilonului şi Grădinile suspendate, statuia lui Zeus din Olimpia, Colosul din Rhodos, măreţele piramide şi mormântul lui Mausolos, însă atunci când am văzut templul din Efes, apărând parcă din nori, toate celelalte minuni au pălit”.

Arhitectul şef a fost desemnat un localnic,Dinocrates , care mai târziu va deveni arhitectul lui Alexandru Macedon şi autorul planului oraşului Alexandria. Lucrările la noul templu s-au întins însă pe parcursul câtorva zeci de ani. Între cei care contribuie la construirea templului se numără şi Scopas care participase şi la ridicarea Mausoleului din Halicarnas. La realizarea sculpturilor au contribuit Scopas şi Praxitele, ultimul fiind cel care a realizat altarul.

Edificiul se sprijinea pe 127 de coloane de dimensiuni uriaşe, circa 18 m. Dintre acestea, 36 erau lucrate cu mare măiestrie de artistul grec Scopas.În anul 334, ne relatează Strabo, lucrările erau departe de a se fi încheiat iar Alexandru Macedon s-ar fi oferit să plătească o serie de cheltuieli după ce reuşise să cucerească oraşul, cu condiţia ca numele său să fie înscris pe frontispiciu ca donator. Locuitorii Efesului s-au opus atunci considerând acest lucru ca fiind nedemn. Ca să nu-l supere însă pe orgoliosul cuceritor, şi-au motivat refuzul spunând că nu se cuvine ca un zeu să aducă ofrande altei divinităţi. Templul este terminat în jurul anului 323 i. Hr., chiar anul morţii lui Alexandru. De data aceasta, nu s-a mai folosit atâta lemn ca prima dată, iar acoperişul era în întregime din piatră. Friza, frontoanele, decoraţia coloanelor şi alte elemente arhitecturale erau pictate, utilizandu-se în unele cazuri aurul, argintul şi cobaltul. Uşile din lemn şi statuile erau încrustate cu pietre preţioase.

Templul era considerat nu numai un loc închinat zeilor ci şi o adevărată bancă, poate cea mai mare din lume, la acea vreme, un centru financiar şi de afaceri important. Cel mai mare bancher era chiar marele preot care se ocupa de soarta templului care era o entitate autonoma ce nu depindea de Efes.

Sfârşitul Artemisonului

Templul Artemisei sau Artemisonul din Efes a trecut în stăpânirea romanilor în anul 133 i. Hr. atunci când ultimul rege al Pergamului, Attalus III şi-a lăsat regatul moştenire Romei. În imperiu, Efesul a fost ferit de distrugeri. În anul 262 d. Hr, pe vremea împăratului roman Gallienus (260-268), aflăm de la istoricul got Iordannes că, are loc invazia goţilor care jefuiesc şi devastează templul. Sfârşitul Artemisionului avea să-l aducă religia creştină. Pentru creştini, Efesul în care Artemis are o puternică influenţă, este o redută a păgânismului, iar templul un real pericol. Când în anul 391 împăratul roman Theodosius a întors roata istoriei declarând creştinismul drept religie oficială şi prigonind toate celelalte culte păgâne, templul devenise un simbol al trecutului, al decadenţei. Aşa că soarta sa a fost curând pecetluită. Pietrele sale au fost refolosite pentru alte construcţii. Se crede că opt coloane din marmură se află la Istambul. Acestea au fost folosite în secolul VI d. Hr. la inaltatea bisericii Sfânta Sofia. Alte materiale au fost întrebuinţate la ridicarea catedralei Sf. Ioan din Efes şi probabil la lucrări de fortificaţii precum şi la locuinţele localnicilor.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea au început să fie efectuate primele săpături de către arheologii europeni în ruinele Efesului. Cel căruia îi datorăm descoperirea acestui monument fabulos este un arheolog britanic, John Turtle Wood, care în 1869 după 6 ani de cercetări, avea să-i descopere temelia la circa 6m sub un strat de nămol. Una dintre coloanele templului a fost dezgropată şi reasamblata de britanici şi se găseşte acum la Londra la British Museum. O altă misiune arheologică importantă la faţa locului a fost cea din 1904 condusă de arheologul D. G. Hograth, care descoperă şi alte părţi ale fundaţiei.

La faţa locului s-au mai păstrat doar câteva blocuri de piatră din fundaţia acestuia şi o coloană restaurată de cercetători şi menită doar să marcheze locul în care s-a aflat cândva cel mai mare templu ridicat vreodată. O replică a monumentului poate fi văzută în Parcul de miniaturi din Istambul.

Sursa:

*** “O minune a lumii antice: templul lui Artemis” în Cronica ilustrată a omenirii, vol.2, pag.182-183

PS: Am vizitat acest impunător monument. Chiar dacă s-au mai păstrat doar ruine, se vede cît de măreț a fost acest templu. Cred că anul acesta îl voi voi vizita din nou !

P:S: : În 2024 am vizitat Efesul și am văzut ceea ceea ce a fost odinioară vestitul oraș Efes. Cred că ar trebui câteva zile să admiri în voie tot ce se află acolo, chiar dacă sunt doar ruine (de altfel, foarte bine întreținute). Chiar am stat câteva minute în amfiteatru și, închizând, ochii mi-am imaginat vestitele tragedii jucate în acea incintă. Fantastic, ce au putut construi anticii, chiar dacă nu au avut mijloacele tehnice de astăzi. Cred că anul acesta voi merge din nou...

***

 POVEȘTI DE IUBIRE:

FRANK SINATRA ȘI AVA GARDNER

Cele două staruri s-au întâlnit la începutul anilor '40, pe platourile de filmare MGM. Sinatra era deja un star de referinţă, însă s-a limitat atunci doar la o admira de la distanţă pe tânăra superbă cu ochi verzi. Gardner, în schimb, l-a catalogat pe cel care-i va deveni soţ „încrezut, arogant şi copleşitor”, după cum au declarat prietenii ei ulterior.

Ava şi Frank s-au întâlnit din nou în 1948 şi atunci a fost momentul în care au început să petreacă mult timp împreună. Actriţa avea numai 23 de ani, dar deja două divorţuri la activ (cu Mickey Rooney şi Artie Shaw), iar el era bine-mersi însurat încă din 1939, cu Nancy Barbato, care-i făcuse trei copii, însă acest lucru nu l-a împiedicat niciodată pe Sinatra să mai calce şi strâmb.

Gardner şi Sinatra aveau multe lucruri în comun – de la jazz, până la alcool şi sex. Mai mult de-atât, aveau în comun şi un mare defect – erau amândoi nesiguri pe ei şi nu suportau să stea singuri. În primă instanţă, îşi ascundeau relaţia de public şi presă, însă cercul lor de prieteni comuni ştiau deja despre idila pasională dintre ei şi de certurile lor aprinse. În ciuda neînţelegerilor exprimate cât mai strident, cei doi amorezi erau atraşi unul de altul ca-n prima zi.

Întreaga lume a aflat de povestea lor de amor în 1950, când o imagine cu ei împreună a fost publicată în presă. Drept urmare, cariera lui Sinatra a avut de suferit din cauza fanilor lui mai convervatori, care vedeau cu ochi critici asocierea muzicianului cu o vedetă de-o moralitate îndoielnică, precum Ava Gardner.

În 1951, soţia lui i-a acordat mult doritul divorţ şi Frank s-a putut însura cu Gardner, în cadrul unei mici ceremonii în Pennsylvania. Dar dramele nu s-au încheiat atunci. Chiar înainte de nuntă, Ava a primit scrisoarea unei prostituate care susţinea că avea relaţii intime cu iubitul ei de luni de zile.

În august 1951, cei doi soţi se aflau la un casino în Lake Tahoe, unde consumau amândoi cantităţi mari de şampanie. La 15 minute de la cearta lor răsunătoare, Frank a luat un pumn de somnifere. Când şi-a revenit, Gardner era lângă el, îngrijorându-se din cauza stării lui. Aceea a fost prima dintre toate celelalte încercări de a-şi lua viaţa care au urmat. La numai câteva săptămâni distanţă, a încercat să se sinucidă acasă al ei, tot după o ceartă-monstru.

În 1953, Frank şi-a vizitat soţia pe platoul de filmare de la Mogambo, în Africa, unde Ava i-a spus că era însărcinată cu copilul lor. Sinatra s-a bucurat enorm, însă doar pentru o scurtă perioadă, pentru că soţia lui a făcut avort pe ascuns. Mai mult, actriţa s-a mutat apoi în Spania pentru a fi cu cel mai mare toreador din lume, Luis Miguel Dominguin. Iar, după un an, a depus actele de divorţ.

Îndurerat, Sinatra şi-a tăiat venele, visând să se trezească pe patul de spital cu soţia sa alături. Ea nu era acolo, drept urmare Frank s-a hotărât să-i acorde divorţul în 1957. Până atunci a făcut tot ce-a putut el pentru a o cuceri din nou pe marea iubire a vieţii lui. Degeaba.

După divorţ, Sinatra a invitat-o pe Ava în vila sa din Roma, unde au luat cina împreună cu prietenii. Nu numai că era distrus din cauza despărţirii de ea, dar nu putea să îndure faptul că frumoasa lui fostă soţie îşi ascundea propria ei suferinţă în alcool. De fapt, devenise alcoolică.

Frumuseţea ei se ofilea pe zi ce trecea, iar alcoolismul a scos-o complet din lumina reflectoarelor. Îmbătrânită înainte de vreme, Ava a suferit un AVC şi nu mai putea vorbi. Însă îl mai putea asculta pe mult iubitul ei Frank la telefon, care-i spunea cât de mult o iubeşte. Asistentele îi ţineau receptorul la ureche şi ea îl asculta neîncetat pe Sinatra.

În fiecare an după divorţ, Frank i-a trimis câte un buchet de flori, iar Gardner n-a renunţat la fotografia cu ei doi tineri şi fericiţi de pe noptiera ei. Ava Gardner a murit pe 25 ianuarie 1990, la 67 de ani. El s-a stins din viaţă opt ani mai târziu, la 82 de ani. Moartea lor a ţinut prima pagină a ziarelor de pretutindeni.

***

 CÂINELE LUI PAVLOV

Ivan Pavlov a fost un fiziolog rus care a primit Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1904 pentru cercetările sale despre secrețiile digestive. Pavlov este cunoscut mai ales pentru dezvoltarea conceptului de reflex condiționat, care a influențat domeniul behaviorismului în psihologie, iar experimentul „Câinele lui Pavlov” a rămas fundamental până în zilele noastre.

Copilăria și educația

Ivan Pavlov s-a născut pe 14 septembrie 1849 la Riazan, unde tatăl său, Peter Dmitrievich Pavlov, era preot de sat. Ivan a studiat la școala bisericească și la seminarul teologic din Riazan, unde profesorii săi l-au impresionat prin devotamentul lor pentru transmiterea cunoștințelor.

În anul 1870, Pavlov a renunțat la cariera sa religioasă şi la chemarea preoţească și a decis să-și dedice viața științei. S-a înscris la facultatea de fizică și matematică pentru a urma cursul de științe naturale.

Pavlov a devenit pasionat de fiziologie, care de fapt a rămas de o importanță fundamentală pentru el pe tot parcursul vieții sale. A fost în timpul acestui prim curs că el a produs, în colaborare cu un alt student, Afanasyev, primul său tratat învățat, o lucrare despre fiziologia nervilor pancreatici. Această lucrare a fost foarte apreciată și li s-a acordat o medalie de aur pentru ea.

În 1875, Pavlov s-a înscris la Academia de Chirurgie Medicală. După absolvirea studiilor, în anul 1879, a primit o bursă în cadrul aceleiași instituții, dar și propunerea onorantă de a ocupa postul de director al laboratorului de fiziologie din cadrul clinicii celebrului clinician rus S. P. Botkin. În acest cadru, Pavlov a arătat că exista un model de bază în reglarea reflexă a activității organelor circulatorii.[sursa]

Ivan Pavlov, laureat al Premiului Nobel

La începutul secolului al XX-lea, Ivan Pavlov era deja renumit pentru cercetările sale, fiind cunoscut în toată lumea ca unul dintre cei mai capabili oameni de știință.

Pentru munca sa în cercetare, în 1904 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină„ca semn de recunoaștere a progreselor acestuia în fiziologia digestiei, prin care s-a transformat și îmbogățit cunoașterea cu privire la acest domeniu”.

Câinele lui Pavlov: fenomenul condiţionării clasice

La nivel mondial, numele lui Ivan Pavlov este asociat cel mai adesea cu fenomenul condiţionării clasice, experimentat de savantul rus cu ajutorul câinelui său.

Experimentul este cunoscut sub numele de „Câinele lui Pavlov”. Timp de câteva decenii, Pavlov a studiat cu atenție relfexele digestive, fiind atent la modul în care hrana ajunsă în stomac declanșează procesele digestive.

Cum a reușit Pavlov să ajungă la această concluzie? A conectat un tub la glanda salivară a câinelui său, pentru a determina care este cantitatea de saliva produsă din momentul în care în gura câinelui este introdusă hrana (în acest caz, era vorba despre o pudră de carne), prin acel tub trecând saliva câinelui.

În timpul experimentului, Pavlov a descoperit cum saliva începea să curgă prin tub… în mod anticipat. Adică în momentul în care cercetătorul intra în laborator cu acea pudră de carne ce urma să fie introdusă în cavitatea bucală a câinelui.

Acest reflex a fost numit de Pavlov „stimulare psihică” și l-a condus pe omul de știință rus către cel de-al doilea experiment semnificativ al său, acela prin care înaintea hrănirii câinelui cu pudra de carne, Pavlov semnaliza sonor acțiunea, ceea ce a dus la același rezultat. Mai exact, sunetul dinaintea administrării hranei producea reflexul secreției salivei.

În lucrarea sa „Psihologia experimentală și psihopatologia animalelor”, în care au fost enunțate definițiile reflexelor condiționate, Ivan Pavlov a semnalizat cu precădere faptul că un reflex condiționat este un fenomen psihologic elementar, și în aceeași măsură, unul fiziologic, punctând faptul că reflexul condiționat este un indiciu al mecanismului celor mai dezvoltate forme de reacție a animalelor și a oamenilor la mediul înconjurător.

Practic, reflexele condiționate sunt un exemplu de învățare asociativă, care se bazează pe legătura temporară dintre doi stimuli.

În primii ani de existență a Uniunii Sovietice, Pavlov a fost foarte respectat și admirat de Partidul Comunist, lucrările sale privind condiționarea clasică, pe care le-a realizat cu câini, fiind considerate o contribuție valoroasă la studiul comportamentului uman și al psihologiei. Pavlov a fost invitat să se alăture Partidului Comunist și a acceptat invitația în anul 1918.

Declinul lui Pavlov şi moartea acestuia

Cu toate acestea, în anii 1930, relația lui Pavlov cu Guvernul sovietic s-a deteriorat, în momentul în care guvernul a început să intervină în cercetările sale, Pavlov devenind din ce în ce mai critic și mai deranjat de faptul că reprezentanții puterii se foloseau de lucrările și studiile lui pentru a-și susține agenda politică.

Din cauza reticenței lui, guvernul a decis, într-un final, ca laboratorul lui Pavlov să fie închis, mulți dintre colegii săi fiind arestați sau executați în timpul epurărilor staliniste.

În ciuda dificultăților cu care s-a confruntat, Pavlov a rămas în Uniunea Sovietică până la moartea sa, în anul 1936. Deși a criticat utilizarea de către guvern a lucrărilor sale, a continuat să susțină idealurile Partidului Comunist și a crezut că știința poate fi folosită pentru a crea o societate mai bună.

Ivan Pavlov a murit la 27 februarie 1936, la vârsta de 86 de ani, în urma unei duble pneumonii. Regimul a ordonat ridicarea unui monument în cinstea sa, Ivan Pavlov având parte de o înmormântare grandioasă, iar laboratorul său devenind, de atunci, muzeu.

*†*

 EPIGONII DIN 1946 - EMINESCU ADAPTAT DE COMUNIȘTI

Această poezie anticomunistă a fost găsită pe data de 25 aprilie 1946, la un cetăţean, urmărit pentru dezertare din Regimentul 4 Călăraşi. De asemenea, mai multe exemplare au fost împrăștiate asupra orașului Deva, din avion.

Epigonii (după M. Eminescu)

„Când privesc zilele de aur a partidelor române

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine

Şi privind ce-a fost odată, în raport cu ce-i acum

Văd cum viitorul ţării e acoperit în F.U.M.

Învârtindu-se în sine sau lucrând la nicovală

Iar în lipsa altor lucruri şi lipind fundul la oale

Văd cum un om pregăteşte un destin, o Românie:

N-are o clipă de odihnă, căci învaţă să se scrie;

După o lună de încercare îl zăresc în val vârtej

Strigând lumii`n gura mare: uite-am scris Gheorghiu-Dej.

Tipărind ziua şi noaptea, tot mărci de hârtie U.R.S.S.

Şi-apoi scriind decrete şi punându-şi marfa`n curs,

A dezlănţuit în ţară numai jale, plâns şi jaf

E ministrul de externe, e ministrul Tipograf.

Într-un colţ mai la o parte de mulţimea proletară

Stă un om ce se respectă.

Chiar e o … figură rară

Căci a fost în tinereţe un dascăl bisericesc

Iar azi , popii pe el îl numesc.

Când învăţa dăscălie îl numeau cu toţii: Mucea

Însă astăzi i se zice: Excelența Sa Burducea.

Mai avem încă pe unu: astăzi mare diplomat,

Mi-a promis că într-o lună, va fi mare bacalaureat.

Până atunci omul nostru conduce cu mare fală

Un mic minister… acolo, Educaţia Naţională.

Iar la Justiţie ministru a ajuns un deţinut

Şi cu colegii astăzi, Tribunalul a umplut.

A uitat ce-a fost odată, nu mai face pe golanul

E un om cu mare vază: .

Dintr-o iesle acum iese

Fiindcă tocmai şi-a muls vaca

Unul care mulge ţara, vai de capul ei săraca

Ăsta-i descendentul grofilor de la Apus

E magnificul ministru, e Zăroni Romulus.

Peste această parodie de miniştri şi guvern

Care-au transformat viaţa într-un haos şi infern

Prezidează Prim-ministrul Petru Groza idiotul

Care cu rubla la spate, face azi pe matelotul”.

F.U.M – Frontul Unității Muncitoreșt

(A.N.I.C., fond D.G.P., dosar 3/1946)

***

 ÎNSEMNĂRILE SECRETE ALE LUI DESCARTES

Matematicianul Amir D. Aczel scrie o biografie a unui alt matematician strălucit, cunoscut mai degrabă ca filosof, René Descartes, acordând atenție legăturilor sale cu o societate ocultă, anume Frăția de Rozacruce, unui carnet plin cu note codificate, dar și morții sale misterioase de pe pământ suedez.

Născut în Franța, într-o familie bogată și într-o vreme în care totul era de descoperit, Descartes a avut posibilitatea și libertatea de a se preocupa și de a studia ceea ce îl interesa. Marea problemă era însă aceea că dacă o descoperire contravenea preceptelor bisericești atunci descoperitorul era în mare pericol. Este și cazul lui Descartes care, contemporan cu procesul lui Galilei, a înțeles că pentru a nu avea necazuri trebuia să-și tăinuiască anumite descoperiri. A negat cu vehememență zvonurile care circulau pe seama lui privitoare la apartenența sa la Frăția de Rozacruce, o societate de savanți și reformatori înființată în Germania în prima parte a secolului XVII-lea, în care matematicienii ocupau un loc important. A negat până într-acolo încât a renunțat o perioadă să mai facă matematică, întrucât era cunoscut că toți matematicienii străluciți fac parte din frăție.

De frica Inchiziției, Descartes a renunțat să-și publice lucrarea intitulată ”Le Monde”, o lucrare de știință la care muncise din greu și s-a mutat în Olanda, o țară majoritar protestantă, unde spera că va avea parte de mai multă toleranță. Ca măsură de precauție, își schimba domiciliul brusc și des, adresa lui neavând-o mai nimeni. Când a publicat pentru prima oară ”Discurs asupra metodei” (în Olanda 1637), primul tiraj al cărții a fost anonim. Era prima sa lucrare care vedea lumina tiparului (la acea dată Descartea avea 41 de ani), ea devenind repede cea mai citită dar și cea mai controversată operă a vremii. Secretul autorului ei nu a ținut mult, identitatea acestuia fiind repede deconspirată. Interesant este că Descartes a scos de la publicare acele părți din Discurs în care se arăta de acord cu ideile lui Copernic și Galilei conform cărora Soarele era centrul Universului și nu Pământul, idee revoluționară care a dus la moartea lui Galilei. Și-a ținut adevăratele păreri doar pentru sine. Controversele iscate de lucrarea sa l-au făcut pe Descartes să trăiască și mai ascuns, și mai retras. Protestantismul majoritar din Olanda nu l-a ajutat cine știe ce, filosoful ajungând să fie acuzat ca este ateu, ceea ce era la fel de periculos căci puteai să fii ars pe rug pentru asta.

Influența lui Descartes asupra reginei Christina a Suediei

Descartes a stat în Olanda timp de douăzeci de ani după care, invitat la curtea suedeză de către tânăra regină Christina, vrăjită de ideile sale, a părăsit Olanda pentru a merge în Suedia și a deveni profesorul de filosofie al reginei. Deși nu era o femeie frumoasă, tânăra regină era una foarte inteligentă și învățată: vorbea fluent în zece limbi, îi citise pe Platon și pe stoici, era interesată de artă, muzică, științe și literatură. După ce l-a citit și pe Descartes și l-a dorit cu orice preț pentru sine ca profesor de filosofie. Deși nu si-a dorit să meargă în Suedia, Descartes, măgulit de atenția unei suverane, a acceptat în cele din urmă invitația, ajungând la Stockholm în 1649, fiind primit aici cu toate onorurile. Primirea fastuoasă, copleșirea cu daruri și atenția acordată de regină au stârnit furia și ura crâncenă a nobililor de la curte, nici unul nevăzând cu ochi buni posibila influență a unui catolic francez asupra suveranei lor de religie luterană.

Cu timpul, regina Christina a devenit din ce în ce mai subjugată de îndrăgitul ei filosof, vorbindu-se din ce în ce mai mult de o relație de dragoste între cei doi, chiar dacă era doar una pur platonică.

O moarte misterioasă

La cinci luni după sosirea la Stockholm, pe 3 februarie 1650, Descartes, care fusese sănătos toată viața lui și care avusese tot timpul grijă de sănătatea lui mâncând preponderent fructe și legume proaspete, s-a îmbolnăvit brusc. Medicul trimis de la curte l-a diagnosticat cu pneumonie și i-a recomandat ca tratament luarea de sânge. Trebuie menționat că medicina acelor vremuri era una destul de limitată, aplicând la aproape toate bolile unul și același tratament inutil: luarea de sânge. Descartes, care studiase anatomia, știa că n-are cu ce să-l ajute ba, mai mult, risca să se infecteze grav, a refuzat tratamentul. Medicul care, îl ura la fel de mult pe filosof ca și curtenii, declarând chiar că îl dorea mort, s-a simțit profund jignit de refuzul pacientului, proorocind în dreapta și stânga că Descartes va muri. În câteva zile și spre nemulțumirea doctorului, Descartes a început să se înzdrăvenească. A mâncat, a băut și ca remediu a cerut un pahar cu alcool aromatizat cu tutun. Paharul cu alcool era menit pentru a-i provoca voma și pentru a-i curăța astfel trupul de rău. Doctorul i-a preparat băutura dorită. Descartes a băut licoarea închisă la culoare oferită și până a doua zi dimineața era în agonie, vomitând sânge și un lichid negru. Disperat, l-a lăsat pe doctor să-i ia sânge dar asta nu l-a salvat, murind la o zi după ce a băut alcoolul aromat, la 11 februarie 1650. Avea aproape 54 de ani. Imediat zvonurile despre o posibilă otrăvire au început să circule. Ciudat este că, deși profund îndurerată de moartea filosofului și dorind să-i confere postum un titlu nobiliar precum și o înmormântare într-un mausoleu de marmură alături de regii Suediei, regina Christina, la sugestia ambasadorului Franței la curtea sa, Pierre Chanut, dispune îngroparea lui Descartes în cimitirul azilului pentru orfani, un cimitir sărăcăcios și mizerabil.

Abia în 2 octombrie 1666 trupul lui Descartes, fără craniu, a fost deshumat și repatriat în Franța, osemintele lui fiind depuse într-o criptă a bisericii Sainte-Geneviève-du-Mont din Paris, biserică distrusă ulterior în timpul Revoluției Franceze. După un timp în care trupul a stat în Muzeul Monumentelor Franceze, Descartes și-a găsit în cele din urmă odihna, începând cu 1819, în vechea biserică Saint-Germain-des-Prés. Chimistul suedez Jöns Jacob Berzelius, prezent la deshumarea lui Descartes, a văzut că îi lipsește craniul. A aflat că la o licitație din Suedia s-a pus în vânzare craniul lipsă, l-a cumpărat și l-a donat statului francez pentru a fi înmormântat la un loc cu trupul. Dorința nu i-a fost îndeplinită, craniul lui Descartes, fără mandibulă și fără dinți, ajungând exponat la Museé de l'Homme din Paris. Bunurile lui Descartes, mai ales manuscrisele lucrărilor sale nepublicate, împreună cu carnetul cifrat, au încăput pe mâna ambasadorului Chanut care le-a trimis cumnatului său Claude Clerselier, apoi au dispărut în negura timpului.

După moartea lui Descartes, regina Christina a intrat într-o depresie profundă. Simțea că nu este în stare să conducă țara, acum că filosoful ei drag nu mai era. A abdicat în 1654, s-a convertit la catolicism și s-a mutat la Roma, centrul religiei catolice. Interesant este că, după ce a dat cu piciorul propriei sale țări, a încercat să cucerească Napoli și să se proclame acolo regină, iar după un timp a încercat să obțină coroana Poloniei. Nu a avut izbândă în nici unul din cele două cazuri așa că s-a întors la Roma unde a trăit până la moartea ei din 1689. A fost înmormântată în bazilica San Piedro.

Secretul lui Descartes

Carnetul cu notițe cifrate ale lui Descartes a fost deslușit prima dată de Leibniz care, confruntat cu criticile contemporanilor săi că ideile sale inovative în ale matematicii (el fiind inventatorul calculului diferențial) erau inspirate de la alții, a ales să nu publice descoperirea lui Descartes tocmai pentru a nu da din nou motive de bănuială. De atunci, numeni nu a reușit să mai descifreze misterul până în 1987, când Pierre Costabel a reuțit să afle că secretul lui Descartes era descoperirea Formulii lui Euler privind corpurile tridimensionale: F+U-M=2, unde F = fețele, U = unghiurile și M = muchiile acestor corpuri tridimensionale. Practic, formula lui Euler, cea care a stat la baza științei topologiei, fusese descoperită cu mult timp înainte de către Descartes. Frica lui Descartes de Inchiziție, căci formula confirmă adevărul teoriei lui Copernic, l-a făcut pe acesta să își ascundă descoperirea, de lauri bucurându-se Euler.

***

 POVESTEA BALERINEI OLGA KHOKHLOVA, PRIMA SOȚIE A LUI PICASSO

Olga Khokhlova Picasso s-a născut în data de 17 iunie 1891, în orașul Nezhin, aflat în nordul Ucrainei. Mama ei, Lydia Zinchenko, provenea dintr-o familie de nobili, iar tatăl ei era ofițer rus. Cu trei fii și două fiice, familia bine educată a oferit o bază solidă pentru creșterea micuței Olga.

Olga și-a dorit să devină balerină încă din copilărie, inspirată de o vizită în Franța unde a văzut-o pe scenă pe Madame Shroessont. Revenită acasă, a început să studieze baletul și a fost admisă în compania de balet a lui Serghei Diaghilev.

Pe 18 mai 1917, Olga a dansat în spectacolul „Parade” al companiei Ballets Russes, pentru care Pablo Picasso realizase costumele și decorurile. Așa s-au cunoscut cei doi artiști. Ulterior, Olga a părăsit trupa care urma să plece în turneu în America de Sud și a rămas la Barcelona alături de Picasso.

Pictorul, cu zece ani mai mare decât ea, i-a prezentat-o familiei sale. La început, mama lui Pablo a fost reticentă față de ideea unei căsătorii cu o străină.[sursa]

Olga Khokhlova, muza lui Picasso, dar nu pentru mult timp

În scurt timp, Olga Khokhlova și Pablo Picasso s-au mutat la Paris și s-au căsătorit pe 12 iulie 1918, la Catedrala Ortodoxă Rusă. La ceremonie, Jean Cocteau și Max Jacob au fost martorii lor.

Trei ani mai târziu, pe 4 februarie 1921, Olga a născut un băiat pe care l-a numit Paulo. Totuși, relația cu Picasso a început să se deterioreze rapid. De asemenea, şi starea ei de sănătate avea să intre în declin. În vara anului 1922, s-a îmbolnăvit grav în timp ce familia Picasso se afla în stațiunea Dinard. La jumătatea lunii septembrie, a fost transportată de urgență la spitalul din Paris pentru o operație de urgență.

Până la sfârșitul verii anului 1923, pasiunea lui Picasso pentru Olga se răcise total, iar Pablo s-a mutat la etajul de deasupra apartamentului său și a început să frecventeze bordelurile din Paris.

În anul 1927, Picasso a început o aventură cu Marie-Thérèse Walter, o tânără de 17 ani. Pablo a continuat să joace rolul de soț și tată obișnuit, dar și-a continuat în secret relația cu noua amantă.

În anul 1930, Picasso a cumpărat un castel situat la o oră de Paris, numit Boisgeloup, unde își petrecea săptămâna cu tânăra amantă, iar Olga îl vizita în weekenduri. Olga devenise obsesiv de geloasă și suspicioasă în această perioadă.

Abia în anul 1935, Olga a aflat despre relația extraconjugală a soțului ei, când o prietenă i-a spus că Marie-Thérèse era însărcinată.

Imediat după aflarea veștii, Olga și-a luat fiul, pe Paulo, și s-a mutat în sudul Franței, unde a depus actele de divorț. Picasso a refuzat să împartă averea în mod egal, așa cum prevedea legislația franceză, și în aceste condiții, Olga a decis să nu finalizeze divorțul, rămânând astfel căsătorită legal cu el pentru tot restul vieții sale.

Sfârşitul Olgăi

Olga Khokhlova s-a îmbolnăvit de cancer și a murit la Cannes, în Franța, pe 11 februarie 1955, la vârsta de 63 de ani.

Atât Marie-Thèrése Walter, precum și cea de-a doua sa soție a lui Pablo, Jacqueline Roque au sfârşit prin a-şi lua singure vieţile.

Paulo, singurul fiu legitim al lui Picasso, a lucrat o perioadă ca șofer pentru tatăl său. A fost căsătorit cu Emilienne Lotte, de care a divorțat în anul 1953. Cuplul a avut doi copii: Marina şi Pablito. Acesta din urmă s-a sinucis la 24 de ani.

Ulterior, Paulo s-a căsătorit cu Christiane Paullin, iar fiul lor, Bernard Ruiz-Picasso, scriitor și om de afaceri, a fondat împreună cu mama sa Muzeul Picasso din Malaga.

***

 CAZUL EMILY ROSE

În timp ce filmele și serialele pot da o turnură inedită unor povești terifiante, uneori nu există nimic mai înfricoșător decât să constaţi că un film sau o emisiune se bazează pe evenimente reale. Iar acesta este şi cazul celebrei Emily Rose, o tânără care a trecut prin suferinţe cumplite şi care în realitate se numea Anneliese Michel.

Cu toate acestea, versiunea din viața reală poate fi adesea mai tragică și chiar mai traumatizantă decât modul în care este descrisă în film.

Filmul de groază Exorcismul lui Emily Rose se bazează pe povestea reală a unei tinere pe nume Anna Elisabeth Anneliese Michel, care a suferit un număr înfiorător de 67 de exorcizări de-a lungul vieții sale.

Filmul din anul 2005 urmărește o avocată (Laura Linney) care reprezintă un preot paroh (Tom Wilkinson), acuzat de ucidere din culpă după ce a efectuat un exorcism asupra unei studente de 19 ani, pe nume Emily Rose.

Deși filmul a fost un succes de box office, povestea din viața reală este, fără îndoială, mai întunecată și mai înfricoșătoare decât modul în care este prezentată pe ecran.

Emily Rose se bazează pe povestea reală a Anneliesei Michel

Anneliese, născută în Germania, a crescut într-o familie catolică strictă și a fost mereu presată să ducă o viață religioasă.

Anneliese și cele trei surori ale sale au dus o viață de austeritate. De asemenea, nu aveau prieteni, deoarece fetele își petreceau majoritatea timpului în casă rugându-se. La vârsta de 16 ani, viața Anneliesei a început să ia o întorsătură drastică, intrând în transă și urinându-se în pat.

De asemenea, a avut parte de pierderi de memorie inexplicabile, lucru care i-a uimit cu adevărat pe medici.

Unii dintre cei mai apropiați și mai dragi ei au considerat transele la fel de tulburătoare, dar acesta a fost doar începutul problemelor lui Anneliese.

Aceste probleme au continuat o vreme și abia în anul 1970 medicii au descoperit ceva în neregulă cu ea din punct de vedere medical.

Anneliese a fost spitalizată cu un caz de tuberculoză, care este „o infecție bacteriană care se răspândește prin inhalarea unor picături mici din tusea sau strănutul unei persoane infectate”.

Pe măsură ce se recupera, Anneliese a susținut că vocile din capul ei au început să se intensifice, dar nimeni nu a putut înțelege prea bine de ce.

Până în anul 1973, au apărut și crizele de epilepsie, cu halucinații terifiante, iar prezența „fețelor de diavol” deveniseră un eveniment obișnuit.

Soluţia pentru problemele tinerei: exorcizarea

Anneliese a început să creadă că este posedată de diavol, martorii susținând, de asemenea, că ar fi lins urina de pe podea și s-ar fi dezbrăcat de haine. Drept urmare, clericii au crezut că nu au avut altă soluție decât să efectueze nu mai puţin de 67 de exorcizări asupra tinerei.

Primul dintre numeroasele ritualuri a fost efectuat în septembrie 1975, primul exorcism dezvăluind că cel puțin șase demoni locuiau în corpul Anneliesei.

Aceștia au imobilizat-o timp de ore întregi, dar fără niciun rezultat.

În cele din urmă, Anneliese a încetat să mai mănânce, iar corpul ei a început să se închidă. Avea, de asemenea, vânătăi și răni pe tot corpul.

În iulie 1976, a murit din cauza malnutriției și deshidratării, după ce a trăit aproape un an într-o stare de înfometare în timp ce ritualurile de exorcizare aveau loc. După moartea ei, părinții ei și preoții au fost condamnați pentru omucidere din neglijență, dar au fost condamnați la închisoare cu suspendare.

Povestea Anneliesei este de obicei atribuită unei boli mintale care a fost tratată în mod necorespunzător, fiind diagnosticată cu psihoză epileptică (epilepsie a lobului temporal).