marți, 7 ianuarie 2025

**#

 Anul în care lumea s-a micșorat: Primul cablu de telegraf tras peste Atlantic

În 1858, primul cablu de telegraf tras peste Atlantic a reușit să conecteze ambele continente, dar a funcționat doar trei săptămâni. În 1866 a fost înlocuit de unul mai rezistent, schimbând pentru totdeauna lumea și domeniul comunicațiilor.

În 1840, rețelele de comunicații telegrafice terestre fuseseră pe deplin extinse atât în Europa, cât și în Statele Unite.

Nava Agamemnon desfășoară cablul submarin între Europa și America în 1858. Acuarelă din secolul XIX. Foto: Aurimages

Ideea unui cablu de telegraf transatlantic, care să conecteze Lumea Veche de Lumea Nouă, a apărut imediat după ce, în 1842, Samuel Morse a început o serie de experimente pentru amplasarea cablurilor submarine.

În anul următor, într-o scrisoare adresată secretarului Trezoreriei SUA, Morse afirma:

„Este posibil să comunicăm telegrafic peste Atlantic. Oricât de surprinzător ar părea, va veni o zi când acest proiect va fi realizat.”

Primul cablu de telegraf submarin a conectat Franța și Anglia în 1850. Deși s-a rupt în scurt timp, ambele țări au fost reconectate în anul următor.

Alte cabluri submarine au mai fost montate în Anglia, în Irlanda și în Marea Mediterană, astfel încât în 1858 existau peste 30 de linii subacvatice, cea mai lungă fiind cea din Marea Neagră, de 574 de kilometri.

Odată demonstrate viabilitatea telegrafiei subacvatice și avantajele acesteia față de poșta tradițională – o scrisoare avea nevoie de zece zile să ajungă din Europa în SUA – proiectul de lansare a unui cablu peste Atlantic a fost reluat în forță.

Provocarea era uriașă: montarea de 4.000 de kilometri de cablu la adâncimi care atingeau 4.000 de metri. Topografia marină era crucială, dar, din fericire, aceasta era cunoscută datorită hărții Atlanticului de Nord care fusese realizată cu câțiva ani mai devreme.

Promotorii proiectului au fost inginerul de telegraf Frederick Newton Gisborne, Samuel Morse și omul de afaceri Cyrus West Field, creatorul companiei Atlantic Telegraph.

Harta rutei din 1858 a cablului transatlantic. Foto: Wikimedia

Lucrările aveau să fie plătite prin vânzarea acțiunilor companiei respective, atât în Anglia, cât și în Statele Unite. Guvernul britanic a contribuit cu bani și, în plus, a pus la dispoziție ambarcațiunile necesare.

O companie a fabricat un cablu format din șapte fire de cupru acoperite cu trei straturi de izolator natural – obținut din latexul arborelui palaquium – și ranforsat cu o spirală de oțel.

Diametrul total al cablului era de doar 1.75 centimetri, ceea ce-i conferea o mare flexibilitate. În același timp, fusese calculat să poată fi scufundat vertical în apă câțiva kilometri fără a se rupe.

Două încercări eșuate

În primăvara anului 1857, două nave de război modificate, USS Niagara și HMS Agamemnon, au încărcat fiecare câte o jumătate din cablu și au plecat în direcții opuse din mijlocul oceanului.

Agamemnon trebuia să desfacă sulul de cablu navigând spre Valentia (Irlanda), în timp ce Niagara desfășura cablu înaintând spre Golful Trinity din Newfoundland.

La 11 august 1857, când Niagara se afla într-o zonă cu adâncimea de 3.600 de metri, unul dintre inginerii de la bord a observat că, în timp ce nava se ridica pe un val puternic, cablul s-a rupt.

S-au pierdut aproximativ 650 de kilometri de cablu, misiunea a fost întreruptă, iar corăbiile s-au retras. În ciuda eșecului inițial, compania Atlantic Telegraph a comandat și mai mult cablu și, odată încărcat, navele au plecat din nou.

La 26 iunie 1858, în mijlocul unei furtuni puternice, ambele nave au reușit să facă legătura și să depună 74 de kilometri de cablu. Cu toate acestea, cablul s-a rupt în adâncul mării.

Două zile mai târziu au plecat din nou, dar cablul s-a rupt de două ori în timp ce era întins de pe Niagara.

În noaptea de 29 spre 30 iunie, cablul s-a rupt din nou, pe când era lansat de pe Agamemnon. Aflate la peste 500 de kilometri una de cealaltă, navele au fost forțate să se întoarcă din nou în Irlanda, fără să-și termine misiunea.

Tocmai când scepticismul începuse să domine opinia publică și mai toată lumea punea la îndoială succesul proiectului, a fost făcută o nouă încercare.

De data aceasta Niagara și Agamemnon au părăsit Irlanda însoțite de alte două nave. La 29 iulie 1858 au făcut legătura pe o mare calmă.

S-au despărțit încet și, zi de zi, au desfăcut cablu în adâncurile oceanului surprinzător de liniștit. Au transmis continuu semnale electrice prin cablu, pentru a verifica integritatea acestuia.

Miercuri, 4 august, Niagara a ajuns în Trinity Bay și aproape în același timp Agamemnon a intrat în golful Valentia. Misiunea fusese încununată de succes. Mai rămânea doar conectarea cablului transatlantic la rețeaua terestră.

Primul mesaj telegrafic prin cablul transoceanic a fost trimis din Irlanda la 16 august 1858 și avea următorul conținut:

„Slavă lui Dumnezeu în ceruri și pace pe Pământ oamenilor de bună-credință.”

După aceea, regina Victoria a Angliei și președintele Statelor Unite, James Buchanan, au făcut schimb de telegrame:

„Regina este convinsă că președintele îi va împărtăși speranța că acest cablu care conectează deja Marea Britanie și Statele Unite va constitui o legătură suplimentară între cele două națiuni, a căror prietenie se bazează pe interesul comun și stima reciprocă.”

La rândul său, Buchanan a trimis un mesaj optimist:

„Acesta este un triumf glorios pentru că este mult mai util pentru omenire decât orice ar fi putut câștiga vreodată pe câmpul de bătălie. Fie ca acest cablu transatlantic, sub binecuvântarea cerului, să se dovedească o legătură de pace și prietenie perpetuă între națiunile care gândesc la fel și un instrument destinat de divina providență pentru a răspândi religia, civilizația, libertatea și legea în întreaga lume.”

Au urmat serbări și mesaje înălțătoare. Orașul New York a fost împodobit cu steaguri, au fost lansate artificii, iar clădirile au fost inundate de lumini.

Secțiunea cablului transatlantic întins în 1866. Foto: AGE Fotostock

Cablul era considerat de unii drept „a opta minune a lumii”. În săptămânalul american Frank Leslie’s Illustrated Newspaper se putea citi:

„Cablul telegrafic este un triumf deplin. Mesajele circulă liber și nu există nicio îndoială că viteza transmisiunilor va fi în curând crescută. Nu este necesar să reamintim publicului cât de puțini credeau, în urmă cu doar o lună, în această realizare minunată.”

Un succes efemer

În ciuda acestei bucurii debordante, adevărul era că mesajele erau transmise cu o lentoare extremă. Mesajul reginei Victoria a ajuns la destinatar după 17 ore și 40 de minute: a fost nevoie de două minute pentru a transmite o singură literă.

În încercarea de a crește viteza comunicațiilor, au început să se aplice tensiuni excesive, care, împreună cu precaritatea proiectării cablului, au sfârșit prin a-l deteriora rapid, până la punctul în care a fost scos din uz definitiv, la numai trei săptămâni de la inaugurare.

A fost exemplul perfect al unei generații care se confrunta cu mari provocări, dar care nu avea încă nici tehnologia, nici cunoștințele științifice necesare pentru a le aborda cu garanția succesului.

Abia în 1866, după diverse încercări și diverse dificultăți, vasul cu aburi Great Eastern avea să monteze un nou cablu transatlantic. De data aceasta, cablul era mai gros și mult mai bine izolat.

A atins o viteză de comunicare de 80 de ori mai mare decât cablul din 1858 și a reușit să conecteze ambele continente pentru prima dată într-un mod durabil și eficient.

***

 LIMBA ROMÂNĂ, MIJLOC DE COMUNIUNE INTERUMANĂ


Gama largă de sentimente o exprimă şi limba românească, în care elementele latine vechi şi cele de origine franceză şi italiană noi fac casă bună cu cele slave, luciditatea primelor înmuindu-se de infinitul sufletesc al ultimelor şi viceversa .


Această capacitate de încadrare şi asimilare largă şi de umană armonizare a unor cât mai bogate şi contradictorii elemente ne îndreptăţeşte să prevedem o extraordinară dezvoltare lexico-umană a limbii noastre, care o va face peste câteva zeci de ani, cum a spus un filolog german, aptă să fie folosită ca limbă universală.


Are şi limba engleză o uriaşă capacitate de a uni elementele latine cu cele germane şi, în general, de a asimila elemente din toate graiurile, dar fondul ei germano-latin sau strict occidental şi oarecum aspru, mai puţin apt de a exprima bogata şi indefinita gamă a duioşiei, o face totuşi limitată ca expresivitate în comparaţie cu limba românească, lucidă şi duioasă, occidentală şi orientală în acelaşi timp şi uneori prin sinonime nuanţate.


Filologii constată „sinteze de vechime şi noutate a structurii limbii române. Fondul ei istoric, mai conservator ca acela al altor limbi romanice, cu marea lui bogăţie de expresii şi metafore populare, stă dovadă a plasticităţii şi densităţii aforistice a unui mare număr de construcţii specifice, care se aliază adesea perfect cu noutatea de ultimă oră a vocabularului modern, internaţional.” În alcătuirea limbii române, „s-a cristalizat şirul infinit de gânduri, dorinţe şi fapte ale unui trecut zbuciumat; lor li s-au adăugat mereu cuvintele şi formele noi ale expresiei, alcătuind astfel un tezaur original, cu luminoase iradieri de înţelepciune şi imaginaţie, pe care azi limba română le rafinează mereu în contact cu civilizaţia lumii”. Ea s-a „reromanizat şi îmbogăţit” în ultimul secol „într-un ritm viu, sensibilă la cerinţele culturii contemporane”.


Specialiştii în materie spun azi că limba română, cu toată structura ei mai veche şi mai conservatoare decât a altor limbi romanice, e „surprinzător de ospitalieră”, primind mereu elemente noi şi recuperând în scurt timp rămânerea în urmă faţă de alte limbi.


S-ar putea adăuga însă că, prin această capacitate de continuă asimilare de elemente noi, limba română e destinată să întreacă în curând cele mai multe limbi.


Dar aceasta arată nu numai paradoxala îmbinare de persistenţă în ceea ce este şi de elasticitate a sufletului românesc, ci şi deschiderea lui plină de interes şi de iubire faţă de tot ce este uman.


Filologii constată, în acelaşi timp, generozitatea, umanismul şi prietenia care se oglindesc în metaforele populare. Sunt indicate, în acest sens, expresiile: a-şi pune capul (sau pielea) pentru cineva (a-şi pune viaţa în pericol pentru a-l apăra); a i se rupe inima pentru cineva (o totală participare la suferinţa cuiva); a-şi da bucăţica de la gură, a-şi da cămaşa pentru cineva (a renunţa la tot ce-i este necesar pentru cineva); apune mâna în foc pentru cineva (a apăra pe cineva de învinuiri nedrepte, a garanta pentru el); a avea la inimă pe cineva (a se gândi tot timpul cum să-i ajute).


Limba română dovedeşte posibilitatea unei infinite îmbogăţiri în nuanţe, în subtilitate.


Spiritul de comuniune manifestat prin ea, îl arată, de pildă, cuvântul „cununie”, care, redând grecescul koinonia, vede căsătoria, ca pe o comuniune, prin excelenţă, ca nici un alt popor.


Chiar termenul general „cuvânt” (de la conventus) arată că, prin grai, românul doreşte să se unească cu altul în gândire şi simţire, să ajungă la bună înţelegere şi comuniune cu el. El nu vorbeşte pentru a se etala, pentru a-și impune gândul său sau pentru a se impune el însuşi. Vorbirea lui e străină de orice tendinţă individualistă. El vorbeşte pentru a se pune de acord cu altul, pentru bucuria de a se simţi în comuniune cu el, pentru a trăi deplin umanitatea sa.


Părintele Dumitru Stăniloae

***

 VIAȚA LUI ALEXANDRU MACEDONSKI


Familia


Dimitrie, bunicul poetului, şi fratele acestuia, Pavel, veniseră în ţară după înfrângerea răscoalei sârbilor împotriva turcilor, condusă de Karagheorghievici, la care participaseră. Se proclamau descendenţi de voievod sârb şi aduceau sângele iute şi amestecat al balcanicilor, un gust de aventură şi dorinţa de înavuţire rapidă. În 1821 fraţii Macedonski au fost printre cei cu care Tudor Vladimirescu a pornit răscoala în Oltenia, la care, se pare, au contribuit şi cu mari sume de bani.


Alexandru, fiul lui Dimitrie şi tatăl poetului, a urmat colegiul militar la Kerison, în Rusia, şi s-a dedicat carierei militare. Numele său se leagă de evenimentul cel mai însemnat al epocii: Unirea Principatelor. Căsătorit cu Maria, fiica pitarului Dimitrie Pîriianu, din autentica boierime oltenească, şi socotind neîndestulătoare nobleţea sud-dunăreană a înaintaşilor săi, tatăl, Alexandru Macedonski, şi-a confecţionat singur un arbore genealogic fantast, de descendent al casei Biberstein, domnitoare în Lituania, mistificare în care ajunse să creadă el însuşi.


General şi ministru de Război în timpul domniei lui Al. I. Cuza (a cărui alegere ca domn o sprijinise), iubitor de fast, ducea o existenţă seniorială, puternic fixată în amintirea copiilor. După pensionarea sa înainte de vreme, chestiunea Macedonski devine pretextul unei înfruntări între partidele liberal şi conservator, generalul fiind rechemat (în ianuarie 1869) ca şef al diviziei teritoriale. Moartea sa neaşteptată, în septembrie 1869, trezeşte în familie bănuiala unei crime, pusă în legătură cu numeroasele duşmănii, pe care şi le atrăsese generalul, fire impulsivă şi dură.


În contrast cu viaţa de lux de altădată, dificultăţile de după decesul tatălui, pensia, considerată neîndestulătoare, oferită de guvern, creează la Macedonski, adolescent pe atunci, ideea persecuţiei şi a ostilităţii mediului, precum şi nostalgia onorurilor oficiale. O atare optică este întreţinută şi de mamă, fire romantică, imaginativă, frământată, chiar predispusă să dramatizeze, dominată de obsesia unei fatalităţi ireductibile, altfel femeie fină, cu o cultură franceză remarcabilă şi cu un adevărat dar al povestirii.


Începuturile literare


Macedonski a primit educaţia care se dădea pe atunci odraslelor unei familii boiereşti: în limba franceză, cu un dascăl în casă, şi, în româneşte, la gimnaziul din Craiova, unde i se certifică absolvirea clasei a IV-a (1867—1868). Colegii şi-l amintesc timid, hipersensibil, cu o sănătate şubredă, trecând adesea prin stări extatice şi de uşoară nevroză, cu o fantezie neobişnuită, avid de afecţiune. Pentru însănătoşire, dar şi pentru studii, mama îl trimite în străinătate. Adolescentul de 16 ani colindă singur Austria, Italia şi Elveţia, apoi din nou Italia. Era înscris de formă la Institutul Schewitz din Bucureşti si chiar la Facultatea de litere. Debutase în „Telegraful român” (1870) de la Sibiu cu o poezie trimisă din străinătate: Dorința poetului. În 1872 e la București pentru a-şi pregăti cel dintâi volum, Prima verba, apărut în acelaşi an.


Între timp situaţia averii familiale devine tot mai nesigură. O slujbă administrativă sau birocratică, oricare ar fi fost ea, îi trezea o adevărată repulsie lui Macedonski, atât de mândru de nobleţea originii sale. Se adaugă la aceasta credinţa în misiunea poetului, în geniul lui, care îl ridică deasupra existenţei comune. „Complexul genialoid” al poetului, altoit pe mândria sa aristocratică, se formează încă din vremea începuturilor sale literare. Câteva recenzii binevoitoare îi dau o încredere de nezdruncinat în calităţile poeziei sale.


În căutarea gloriei politice


Totuşi, în această perioadă, Macedonski îşi canalizează energia spre altă cale posibilă de dobândire a gloriei şi de împlinire a unui destin pe care şi-l voia excepţional: politica, mai ales cea antidinastică (materializare în fapt a unor mai vechi resentimente familiale contra principelui străin), îi oferea posibilităţile unei afirmări pe care o visa spectaculoasă). Macedonski intră în partidul liberal şi scoate gazeta „Oltul” (1873). Atacurile antidinastice şi enunţarea unor principii, susţinute cu impulsivitate şi inabilitate chiar împotriva propriului său guvern, atrag atenţia asupra lui. Campania continuând cu o şi mai mare energie pamfletară, Macedonski va fi judecat şi arestat pentru un articol (din „Oltul”), care cerea cu maliţiozitate publicarea unei genealogii a familiei domnitoare. Procesul şi zgomotul din jurul numelui său îi dau mari satisfacţii. Va relua în presă (în „Telegraful”, 1875) atacurile antidinastice şi va susţine idei republicane. Curând încearcă o mare dezamăgire, căci se vede şters de pe listele liberale ale candidaţilor pentru Cameră.


Macedonski intră atunci în gruparea celor nemulţumiţi de noul guvern liberal, sub conducerea lui N. Blaramberg, şi, împreună cu Bonifaciu Florescu şi Pantazi Ghica, scoate „Stindardul” (1876). Numit, după multe insistenţe, director al prefecturii judeţului Bolgrad, este silit – după câteva luni – să demisioneze. Macedonski ajunge în opoziţie şi se ridică, în „Vestea” (1877), împotriva lui C. A. Rosetti şi a „viziratului” politic al lui I. C. Brătianu. Primul, pentru a-l potoli, îl numeşte, fără să-l consulte, controlor financiar. Macedonski, care se socotea astfel retrogradat, izbucneşte în presă împotriva acestei funcţii „incalificabile”, enumerându-şi meritele de combatant liberal. Solicită lui M. Kogălniceanu postul de ataşat de legaţie, dar e numit director de prefectură la Silistra Nouă (noiembrie 1878), funcţie pe care poetul o acceptă, deşi, sigur, n-o socotea pe măsura posibilităţilor sale.


Administrator pentru o vreme ai plăşii Sulina, după 18 luni de serviciu rămâne în afară, cu sentimentul ratării carierei politice şi într-o precară situaţie financiară. Idealist, imposibil de convertit la compromisuri în dezacord cu firea sa, irascibil şi lipsit de tact, străin de micile şi marile aranjamente şi dezgustat de rapacitatea burgheziei, Macedonski rămăsese la litera principiilor democratice ale burgheziei liberale din epoca paşoptistă, văzute în puritatea lor ideală, cu o sensibilitate aparte faţă de poziţia omului de cultură în societate.


În 1880 Macedonski scoate ziarul satiric „Tarara”, cu atacuri la adresa liberalilor şi a regelui şi, în acelaşi an, „Literatorul”, prin care voia să cucerească gloria literară, după ce pierduse speranţele unei cariere politice. De la început, „Literatorul” s-a definit în opoziţie cu „Convorbiri literare” şi Junimea, care, după părerea lui Macedonski, acaparaseră fără o justificare obiectivă poziţiile culturale cele mai însemnate ale epocii.


Lupta pentru gloria literară


Faţă de Maiorescu, Maiorescu duce iniţial o politică de câştigare a bunăvoinţei. Cum însă sforţarea sa de a se impune literar nu avusese ecourile favorabile scontate la „Convorbiri…” şi poetul rămânea pentru junimişti un iremediabil ratat, o figură ciudată, el se dezlănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii. Iritat de „domnia literară” a lui V. Alecsandri, când acesta primeşte marele premiu al Academiei, Macedonski, care concurase şi el în 1878 cu o traducere din Byron (Parisina), izbucneşte fără reticenţe. O „analiză critică” în „Literatorul” este menită a distruge mitul „infailibilităţii” lui Alecsandri. Junimiştii nu ripostează decât mai târziu, în 1883, printr-o recenzie distrugătoare la volumul său, Poezii, semnată de P. Th. Misir, şi, în continuare, afişează o tăcere plină de dispreţ.


Conflictul cu Eminescu


M. Eminescu, în care Macedonski vede un exponent tipic al Junimii, este sistematic atacat pe tema „imperfecţiunilor” formale. Cauzele conflictului de ordin personal par a fi mai vechi şi ele nu sunt cunoscute. Se pare că Eminescu l-a atacat în „Timpul” (Naționalitate și cosmopolitism,1881) și că prototipul unui portret satiric eminescian (Materialuri etnologice, 1882) ar fi fost Macedonski. În orice caz, Macedonski se plângea de atacurile „regulate” ale „confratelui Eminescu” în „Timpul” (unele – nesemnate – din 1879, acuzându-l de escrocherii şi falsuri în calitate de director de prefectură la Siliştea Nouă). Cert este că nepotrivirile temperamentale erau profunde şi că Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai totdeauna disproporţionat în raport cu cauza, neîmpiedicându-se, în furia lui egocentrică, de nici un obstacol.


În 1883, când Eminescu era bolnav, Macedonski publică, fără a bănui urmările, o nefericită epigramă, care ridică împotrivă-i valul indignării publice, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru viaţa şi opera sa. Poetul vrea să se disculpe, dar toate ziarele refuză să-i publice cuvântul, cu excepţia „Românului”. Evenimentul ia proporţii, abonaţii refuză „Literatorul”, societatea se destramă, poetul este arătat pe stradă ca un obiect al oprobriului public.


Macedonski se hotărăşte să plece la Paris. Mijloacele nu îi lipseau, căci, în 1882, se căsătorise cu Ana Rallet Slătineanu, coborâtoare din familii boiereşti de vază, care îi aducea o dotă substanţială. La Paris încearcă să se impună ca poet de limbă franceză. Încep să-i apară versuri în „L’Ellan litteraire” din Liege şi în „Bulletin officiel de l’Academie des Muses Santonnes”.


Se întoarce în ţară la începutul anului 1885. Caută, fără succes, să ducă mai departe „Literatorul”. La 17 martie 1885 revista îşi întrerupe apariţia. Este suplinită de „Revista literară”, condusă de Th. M. Stoenescu. Situaţia materială a familiei nu mai este atât de înfloritoare. Macedonski se străduieşte să salveze aparenţele. Pentru familie va urma o lungă perioadă de indigenţă lustruită.


Singur în mijlocul ostilităţii generale


După „afacerea epigramei”, în structura spiritului macedonskian înclinat încă din tinereţe, datorită declasării sociale, spre mizantropie, obsesia damnării se instalează definitiv, consolidată şi de identificarea geniului cu nefericirea. Macedonski, singur în mijlocul ostilităţii generale, încearcă amara voluptate a persecuţiei (care îi dă aura superiorităţii), ba chiar şi-o cultivă savant. Temperament energic, urmaş al mai multor generaţii de militari îndrăzneţi şi rebeli, el nu pleacă fruntea şi nu abandonează atitudinile belicoase. Cu toate acestea, insistenţa cu care ulterior se justifică cu privire la epigrama adresată lui Eminescu, trădează o fixaţie a spiritului macedonskian, în care intrau şi chin sufletesc şi tardive păreri de rău, căci nu atât răutatea şi invidia vorbiseră, cât mai ales orgoliul şi furia necontrolată.


Dezaprobarea publică îl va urmări mult timp. „Ghimpele” şi alte reviste ale epocii („Moftul român”) fac din Macedonski un trist personaj de comedie, ţinta ironiilor şi atacurilor. Volumul Excelsior, apărut în 1805, nu se bucură de nici o recenzie, deşi autorul era cunoscut. La teatru şi pe stradă este huiduit.


Refugiul poetului este poezia şi cenaclul. El găseşte aici, în adulaţia cu care îl înconjoară discipolii, afecţiunea de care sufletul său avea nevoie. Odele, dedicaţiile, decupajele din gazete conţinând elogii, lipite în album, sunt simple compensaţii iluzorii pentru poetul frustrat de recunoştinţa societăţii pe care, în ciuda pozei sale stoice de om de geniu, neînţeles, ar fi vrut să o cucerească. Pasagere satisfacţii îi oferă

în 1886 colaborarea la publicaţiile străine „La Wallonie”, „Revue du monde latin”, „Revue francaise”. Reapare şi „Literatorul” doar în câteva numere şi, în 1886, „Revista independentă” (un număr). În 1888, Macedonski editează „Stindardul ţărei”, revistă antimonarhică, apoi, în 1889, „Straja ţărei”, organ „liberal conservator”, de fapt încercări de a se salva de sărăcie.


La reapariţia „Literatorului”, în 1890, Macedonski luptă pentru impunerea simbolismului. Articolul Poezia viitorului (1892) este primul manifest simbolist la noi. Perioada 1892-1894 este pentru poet o epocă de mari lipsuri materiale. Poetul deschide liste de subscripţie pentru a-şi scoate volumele, organizează festivaluri literare sau chiar recurge la diverse modalităţi de cerşetorie deghizată, toate făcute însă cu o anumită morgă şi cu conştiinţa că umilinţele şi concesiile nu-l pot degrada.


Alte scandaluri


Dintr-o pornire sentimentală el acceptă idealul socialist, cu ecouri în ziarul „Lumina” (1894). În 1896, când izbucneşte scandalul în jurul „afacerii Ghenadie”, Macedonski deschide din nou, şi pentru ultima oară, focul împotriva dinastiei străine, în „Liga ortodoxă”, ziar subvenţionat de prelatul caterisit. La Paris îi apare volumul de versuri în limba franceză, Bronzes.


În 1901, în „Forţa morală”, Macedonski îl sprijină pe C. Al. Ionescu-Caion, care îl acuză pe I. L. Caragiale de plagiat. Gestul derutează, trădând iritări comprimate, în urma repetatelor ironii şi atacuri din „Ghimpele” şi „Moftul român”. Violenţa izbucnirii este maximă. În aceeaşi revistă, lui G. Coşbuc i se contestă naţionalitatea română.


Scandalul a avut răsunet. Cu prilejul unei conferinţe la Ateneul Român, Teatrul şi literatura, Macedonski este fluierat şi huiduit şi el răspunde de asemenea fluierând. După acest incident, „Forţa morală” îşi încetează apariţia. În 1902, volumul Cartea de aur, cuprinzând toată producţia sa nuvelistică, nu trezeşte ecouri.


Sfârșitul


În ultima perioadă a vieţii, poetul se arată interesat de esoterism şi magie, de metempsihoză, experimentează invenţii fanteziste (un perpetuum mobile), are preocupări de astronomie (cu o comunicare anunţată în 1907 la „Societe astronomique de la France” şi un memoriu, prezentat Institutului francez, asupra propagării luminii în vid), visează bogăţiile pe cane un brevet de inventator al unui aparat de stins coşurile i le putea aduce, lansează cu mare reclamă invenţia fiului său Nikita, sideful sintetic, şi pleacă la Paris pentru a o propune chiar lui Rockefeler.


În 1906, unele aprecieri pozitive, mai mult politeţi de circumstanţă, cu care este primit în Franţa Le Calvaire de feu, sunt o binefăcătoare consolare pentru sufletul rănit al poetului. La Paris, frecventează boema literară, cafenelele „Vachette”, „Closerie des Lilas”, „La Brasserie du Jubilite”, câteva personalităţii ale lumii artistice întâlnite în atelierul fiului său Alexis, pictor stabilit acolo. În 1913, pleacă din nou la Paris, cu mari speranţe de a impune Le Fou ? pe scena franceză. În ultimii ani, prin străduinţele discipolilor, Macedonski începe să fie recunoscut de critică. Cercul literatoriştilor se lărgeşte. Îl frecventează Cincinat Pavelescu, Şt. Petică, I. Pillat, Gr. Pişculescu (Gala Galaction), Horia Furtună, I. Peltz, G. Bacovia, A. Maniu, T. Vianu.


Cenaclul cunoaşte şi el o epocă de strălucire. Salonul dominat de tronul poetului era decorat de Alexis. Tinerii poeţi sunt răsplătiţi cu nestemate false, obţinute prin vreunul din procedeele sintetice ale lui Nikita. Tot ritualul vieţii de cenaclu, frapând prin insolitul lui pe contemporani, nu era în intenţia lui Macedonski decât ritualul poeziei, oficiat în cerc închis, aulic.


În timpul războiului, Macedonski lucrează intens la „marea epopee”, Thalassa, şi, în 1916, publică în „Flacăra” primul ciclu de rondeluri. În 1918, scoate ultima serie din „Literatorul”, ca organ al „grupării intelectualilor” şi, într-un moment când înfrângerea Germaniei era iminentă, se pronunţă pentru alianţa cu germanii. Ov. Densusianu, care tocmai propusese candidatura lui Macedonski la Academie, îşi retrage propunerea. Macedonski publică pamfletul Zacherlina în continuare, cu atacuri la adresa lui Densusianu, O. Tăslăuanu, E. Lovinescu.


Este pensionat de la Comisia monumentelor istorice. Scriitorii protestează, căci Macedonski pierdea unica sursă de câştig. În noiembrie 1920 poetul moare, aspirând -fapt semnificativ – nu rozele pe care le dorea, ci numai parfumul procurat de Nikita. 


sursa: 

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900

***

 MAREA IUBIRE A CELLEI SERGHI


Dragostea neîmplinită dintre doi mari scriitori români continuă să fascineze generații la rând.


Cella Serghi s-a născut pe 22 octombrie 1907 (4 noiembrie, stil vechi), la Constanța. Camil Petrescu o alinta Moft, și ea chiar asta a fost pentru el. Un capriciu. Apoi romancierul i-a spus și „Moft năzdrăvan”, „Moft solipsist”, „Moft apodictic”.


“Camil mă privea uneori că de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă îmbrăţişeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună că pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui.


Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. Îl desparte o vitrină, adică o lume. E durere şi furie în privirea lui. E şi ceva îmbietor şi bun. Va pleca din faţa vitrinei cu o uşoară nostalgie. Are alte treburi, alte socoteli. Lumea e mare. Nu-i cât vitrina. Dar pentru mine, pământul s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el.”, scria Cella Serghi în autobiografia sa.


“Pe firul de păianjen al memoriei” este și volumul în care se găsesc cele mai multe referințe directe către Camil Petrescu. Acolo scrie Cella numele de alint care a ajuns emblematic pentru povestea de iubire a scriitoarei.


“În preajma lui, pe plajă, se strângeau codanele, femeile foarte tinere, ca în jurul pictorului de care fusesem îndrăgostită când aveam şaisprezece ani, la Mangalia. Diferenţa de vârstă dispărea inexplicabil între Camil şi şcolăriţele din jurul lui.


Eu aveam douăzeci şi trei de ani şi mi se părea că nu mai sunt tânără, că am trăit o sută. Camil, sigur de el, orgolios, era încântat de soare, de mare, de mine. Uneori, mă căuta îngrijorat.


— Moft, pe unde umbli? Unde-ai fost?

— Era prea mare înghesuială aici.

— Moft, nu fii bosumflat! Cum te scap, cum o iei razna.


Ochii îi scânteiau, faţa-i strălucea, totul în jurul nostru strălucea, scânteia, vibra. În razele soarelui, coasta era într-adevăr de argint, marea liniştită părea un imens cobalt. Camil era destins, fericit. Dar uneori, din senin, se întuneca.


Era mândru când mă vedea cât de departe înot, dar şi îngrijorat. Îi arăta lui Vraca un punct în depărtare:

— Uite scufiţa albastră, uite unde a ajuns! E o nebunie!”

”— N-ai nelinişti, incertitudini? mă întreabă Camil.

— Neliniştile le-am moştenit. Incertitudini? Nu, slavă Domnului! Trăiesc între două certitudini. M-am născut şi am să mor.

Camil e dezarmat.

— Moft solipsist!

Nu ştiam ce înseamnă solipsist, dar nu întrebam…”, scrie Cella, în același volum.

”— Moft năzdrăvan! exclamă, când dimineaţa la opt mă întâlnea lângă chioşcul de unde îşi lua ziarele. Ce cauţi la ora asta pe străzi?


Îl conduceam până la Capşa. Simţeam că abia aşteaptă să rămână singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să întru, să stăm de vorbă. Despre ce am fi putut vorbi acolo, în auzul, în văzul tuturor?


Odată m-a întrebat, cu totul neaşteptat:

— Când vii la mine?

Am plecat fără să răspund. Am fugit”


„Am rămas cu un dor...”


Cella Serghi s-a îndrăgostit de scriitorul Camil Petrescu în 1927, când l-a întâlnit la Ştrandul Kiseleff din Bucureşti. Ea avea18 ani. Era tânără, blondă şi frumoasă, el era un bărbat scund şi surd. Pentru Cella a fost dragoste la prima vedere, aşa cum mărturisea în cartea sa de memorii.


”Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atît de mult cît şi surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrînd parcă să audă cu ei şi protestînd permanent, vehement, împotriva a tot ce se întîmplă în jurul lui, în ţară, în lume", îl descrie Cella pe Camil Petrescu.


„Niciodată nu va şti omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor. Cum să-ţi explic? Neliniştea mea...”. Sunt vorbele triste ale Dianei Slavu, celebra eroină a Cellei Serghi din romanul "Pânza de păianjen".


Cealaltă iubire a Cellei Serghi


Poate o singură altă mare iubire a avut Cella Serghi, în afară de scriitorul Camil Petrescu: Marea. De altfel, marea este și un laitmotiv în romanele scrise de ea. 


„M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria.” Sunt cuvintele Cellei Serghi, atunci cand a fost intrebată despre primele sale amintiri. 


Casa și străduța există și acum. Lipită de vila Șuțu, aflată acum în paragină, și la câțiva pași de malul marii, casa modestă, fără etaj sau curte, dă direct în străduțăâa Marii (numită acum Krikor Zambaccian).


La începutul Secolului 20, marea ajungea exact la capătul străzii, lovind cu valurile fundația vilei Șuțu. Cella avea marea la picioare.


„Marea e o prezență vie și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci și toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul și în centru statuia lui Ovidiu, iar la câțiva pași, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaițe, amfore, sticluțe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să incinte, să neliniștească, să tulbure, să șlefuiască sufletul unui copil”, scrie ea.


Cine a fost Cella Serghi


Autoarea romanului interbelic "Pânza de păianjen" (1938) s-a născut la Constanţa, la 22 octombrie 1907, fiind fiica Carolinei şi a lui Avram Marcoff, un mic agent comercial. Pe numele său real Cella Marcoff, ea s-a inspirat din prenumele bunicului, Sergi Marcoff, de origine bulgară. În 1945, pseudonimul a devenit numele său oficial, se arată în "Dicţionarul scriitorilor români" (Editura Albatros, Bucureşti, 2002).


Clasele primare le-a urmat la Constanţaşi la Bucureşti, unde a făcut şi liceul (1919-1927), apoi Facultatea de Drept (1927-1931). A practicat pentru un timp avocatura, potrivit lucrării "Dicţionarul general al literaturii române" (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).


A debutat cu reportaje - "Weekend în Bucegi, toamna", "Match de football" - în cotidianul "Gazeta" (1934), pe care le-a semnat Cella Marin, şi a colaborat la "Reporter", "Revista Fundaţiilor Regale", "Universul", "Democraţia" (cronică cinematografică şi teatrală), "Viaţa românească", "Femeia", "Gazeta literară", "Tomis", "Iaşul literar" ş.a.


"Pânza de păianjen", capodopera Cellei Serghi


Prima sa carte, romanul "Pânza de păianjen", a fost publicată în 1938. Apreciat în epocă, romanul a fost elogiat de Camil Petrescu şi Mihail Sebastian pentru calităţile lui analitice, fiind reeditat după 1944, în mai multe rânduri, cu modificări şi adăugiri. "Pânza de păianjen" surprinde ambianţa socială şi morală a epocii postbelice caracterizate printr-o "mare dragoste de viaţă şi o poftă nebună de a trăi" (N. Steinhardt), citat de "Dicţionarul scriitorilor români" (Editura Albatros, Bucureşti, 2002).


Romanul psihologic reface destinul nefericit al Dianei Slavu, care aspiră la o iubire pură şi autentică. În schimb, ea întâlneşte doar oameni capabili de o dragoste meschină, cum sunt Michi Ioanescu, soţul, sau Alex Dobrescu, amantul de mai târziu. Diana, în încercarea de a evada din existenţa monotonă şi cenuşie, în care se simte prinsă ca o insectă în reţeaua unei pânze de păianjen, caută să se definească în raport cu semenii ei, găsind în idealul social un sens posibil al vieţii. Romanul se remarcă, dincolo de intrigă, prin sinceritatea şi candoarea confesiunii, observaţia minuţioasă, puterea "de a da viaţă şi relief ultimului detaliu" (M. Sebastian), descrierile pline de lirism și stilul alert.


"Pornind dintr-o experienţă de viaţă şi mai puţin dintr-o formulă literară" (P. Constantinescu), "Pânza de păianjen" rămâne nu numai opera cea mai bună a Cellei Serghi, ci şi unul dintre cele mai interesante romane psihologice din epocă. ("Dicţionarul scriitorilor români", Editura Albatros, Bucureşti, 2002)


Protagonistele din cărțile Cellei Serghi își dau seama că fericirea în viaţă nu este sinonimă cu iubirea

La fel ca şi alţi scriitori, Cella Serghi a abordat subiecte care s-au înscris în dogmatismul epocii: romanul "Cad zidurile", în 1950, retipărit în 1965, sub titlul "Cartea Mironei", următoarele ediţii au apărut sub titlul "Mirona"; nuvela "S-a dumirit şi Moş Ilie" (1950), "Surorile" (1951), "Cantemiriştii" (1954). "Cartea Mironei", ulterior "Mirona", este un "roman al unui roman (sau mai curând jurnal al unui roman)" (Perpessicius), surprinzând ambiţia Mironei Runcu de a deveni scriitoare. Aceeaşi idee se află şi la baza romanului "Genţiane", Rada Ionac, protagonista acestuia, îşi dă seama că fericirea în viaţă nu este sinonimă cu iubirea. Atrasă de mirajul scenei, ea renunţă la dragoste, consumându-şi toate energiile pentru obţinerea diplomei de regizor.


Diferit prin stil şi relevanţă picturală este romanul "Fetele lui Barotă" (1958), care a fost republicat în 1974, sub titlul "Iubiri paralele", în care autoarea expune confruntări de mentalităţi într-un imobil locuit de foşti proprietari şi chiriaşi de altă condiţie socială. La aproape acelaşi nivel se află romanul "Genţiane" (1970), mai puţin reuşite fiind povestirea "În căutarea somnului uriaş" (1980) şi romanul "Această dulce povară, tinereţea" (1983).


O edificatoare scriere memorialistică este, în schimb, "Pe firul de păianjen al memoriei" (1977), care surprinde laboratorul de creaţie al autoarei, dezvăluind, în acelaşi timp, numeroase "izvoare şi chei" ale personajelor şi evenimentelor.


Îmbinând ficţiunea cu documentul, Cella Serghi creionează portrete, în parte credibile, în parte imaginare: Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Eugen Lovinescu etc. Dincolo de retuşurile realităţii, se regăsesc aici sinceritatea şi naturaleţea romanului de debut. Viziunea asupra vieţii aminteşte formula lovinesciană a unui "realism viguros strâns pe firul de mătase al duioşiei şi omeniei", se arată în lucrarea "Dicţionarul scriitorilor români" (Editura Albatros, Bucureşti, 2002).


Cella Serghi a tradus din Françoise Sagan ("Vă place Brahms?", Bucureşti, 1971, în colab. cu Catinca Ralea), Françoise Mallet-Joris ("Casa de hârtie", Bucureşti, 1972), Andrée Chedid ("Celălalt", Bucureşti, 1977).


Scriitoarea s-a stins din viaţă la Bucureşti, la 19 septembrie 1992, la vârsta de 84 de ani, în apartamentul ei din Bucureşti, situat lângă Grădina Cișmigiu.

***

 FRANZ LISZT ȘI BARBU LĂUTARU


Barbu Lăutaru, un geniu al muzicii lăutărești românești, a rămas în istorie pentru talentul său nativ, impresionând chiar și pe marii compozitori ai Europei. Deși nu avea nicio educație formală în muzică, Barbu a reușit să-l fascineze pe celebrul Franz Liszt, inspirându-l să creeze „Rapsodia română pentru pian”.


Vasile Alecsandri îl descria pe celebrul cobzar într-un vers memorabil: „Eu sunt Barbu Lăutarul, Starostele și cobzarul / Ce-am cântat pe la domnii / Și la mândre cununii”. Barbu, de etnie romă, a rămas o figură legendară în istoria muzicii lăutărești, deși biografii săi nu au reușit să stabilească cu exactitate anul nașterii sale.


Se știe, însă, că Vasile Barbu, fiul lui Stan Barbu și al Ilincăi, s-a născut în jurul anului 1780, în zona Iașiului. Tatăl său, cunoscut sub numele de „Cobzariul”, era staroste al breslei ieșene de lăutari, iar de la el, tânărul Barbu a moștenit talentul muzical și a învățat să cânte la nai și cobză în tarafurile tatălui său.


Barbu Lăutaru: viața ca rob și ascensiunea către libertate


În contextul istoric al secolului XVIII, romii erau robi pe moșiile boierilor, iar Barbu și-a început viața în sclavie, pe moșia boierului Drăgulini din Moldova. Nu a beneficiat de educație muzicală formală, dar, odată ce a învățat meșteșugul cântatului de la tatăl său, a continuat să își cultive talentul de autodidact.


În anul 1804, a preluat conducerea breslei lăutarilor de la tatăl său și a început să cânte la petrecerile boierești, câștigând treptat renume. S-a căsătorit și a avut mai mulți copii, dintre care doar trei i-au urmat talentul și au devenit lăutari cunoscuți: Gheorghe, Ioan și Vasile Scripcariul.


Faima și influența internațională


Faima sa a depășit granițele Moldovei. În anul 1814, o delegație de boieri moldoveni, trimisă la Chișinău de Scarlat Calimah-Vodă, l-a dus pe Barbu în Rusia pentru a încânta publicul rus cu sunetele sale inegalabile. Astfel, muzica lui Barbu Lăutaru a ajuns să fie apreciată și în afara țării.


De-a lungul anilor, Barbu a fost ales în mod repetat starostele breslei sale, însă în anul 1839, după conflicte interne, a renunțat la conducerea breslei. A reușit să își cumpere libertatea în anul 1845, la peste 60 de ani, cu banii câștigați din cântecele sale, așa cum este consemnat în „Prescrierea birnicilor și a dezrobiților țigani din orașul Iași”.


Întâlnirea istorică cu Franz Liszt


Unul dintre cele mai memorabile momente din viața lui Barbu a avut loc în iarna anului 1847, când Franz Liszt, celebrul compozitor maghiar, a vizitat Iașiul. Invitat la casa boierului Alecu Balș, Liszt a avut ocazia să-l asculte pe Barbu Lăutaru și taraful său. Fascinat de muzica moldoveană, Liszt a dorit să-i răsplătească, interpretând o improvizație la pian după un marș unguresc.


Spre uimirea compozitorului, Barbu a reprodus perfect melodia la scripcă, demonstrând un talent muzical extraordinar. Legenda spune că Liszt, impresionat, ar fi exclamat: „Dumnezeu te-a făcut artist, iar tu ești mai mare decât mine!”.


Două dintre melodiile cântate de Barbu la acea întâlnire l-au inspirat pe Liszt să compună „Rapsodia română pentru pian”.


Un talent pur, cântând doar după auz


Barbu nu l-a impresionat doar pe Liszt. Muzica sa a captivat și un diplomat german, Wilhelm de Kotzebue, care nota: „Când cânta lăutarul țigan Barbu sau Angheluță, apoi tot ți se învârtesc altfel picioarele!… Și unde pui că țiganii aceștia n-au o idee despre note – cântă totul după auz!”.


Talentul lui Barbu Lăutaru i-a inspirat pe mulți, inclusiv pe Vasile Alecsandri, care a scris canțoneta „Barbu Lăutarul”. De asemenea, lăutarul a devenit un personaj de teatru, interpretat de actorul Matei Millo.


Barbu Lăutaru s-a stins din viață la venerabila vârstă de 80 de ani, în jurul anului 1860. Deși detaliile morții sale nu sunt cunoscute, se crede că a fost înmormântat în curtea bisericii „Sf. Ioan Zlataust” din Iași. În anul 1968, un mormânt descoperit lângă zidul nordic al bisericii i-a fost atribuit marelui cobzar.

***

 LEGENDA LUI PARIS


Paris. Al doilea fiu al regelui troian Priam şi al soţiei sale Hecuba, numit şi Alexandru. Înainte de a-l naşte, Hecuba a avut un vis cu privire la el, care îl punea în legătură cu un mare incendiu ce avea să distrugă întreaga cetate. Pentru a evita consecinţele nefaste ale prezicerii, părinţii au hotărât să abandoneze nou-născutul pe muntele Ida, unde acesta a fost alăptat de o ursoaică; micuţul a fost găsit apoi de un păstor, care l-a crescut şi i-a pus numele Paris. Ajuns adult, Paris a dovedit calităţi puţin obişnuite, distingându-se mai ales în apărarea turmelor ce îi erau încredinţate.


Descoperindu-şi din întâmplare originea nobilă, s-a înfăţişat regelui Priam, care l-a primit cu bucurie şi l-a recunoscut drept fiu al său. Între timp numele lui fusese deja schimbat în Alexandru, „apărătorul oamenilor”. Recunoaşterea sa ca membru al casei regale este legată de povestea unui tăuraş de care se ataşase şi pe care Priam îl alesese drept premiu pentru câştigătorul unei serii de jocuri funebre; Paris s-a prezentat la curte pentru a participa la întrecere, câştigând toate probele şi dezvăluindu-şi astfel adevărata origine.


De activitatea sa de păstor pe muntele Ida se leagă şi celebrul episod al judecăţii lui Paris. Potrivit legendei, în timpul nunţii lui Peleu cu Thetis a izbucnit mânia lui Eris, zeiţa discordiei, pentru că dintre toţi zeii numai ea nu fusese invitată la ceremonie. Furioasă, ca să se răzbune, a aruncat în mijlocul nuntaşilor un măr de aur pe care era scris „celei mai frumoase”. Hera, Afrodita şi Atena au început de îndată să şi-l dispute, pretinzând fiecare că ea este cea căreia i se cuvine. Cearta s-a înteţit, astfel că Zeus i-a poruncit lui Hermes să le ducă pe zeiţe pe muntele Ida şi să-i încredinţeze sarcina judecării acestei pricini păstorului Paris.


Hera, Atena şi Afrodita i s-au arătat tânărului; fiecare dintre ele îi aducea dovezi ale propriei frumuseţi, făcându-i totodată promisiuni ispititoare spre a-i influenţa judecata: Hera s-a oferit să-l facă stăpân peste întreaga Asie; Atena i-a promis faima şi gloria pe câmpurile de luptă, iar Afrodita i-a făgăduit mâna celei mai frumoase dintre femei. Alegerea lui Paris s-a oprit asupra Afroditei, căreia i-a dat mărul discordiei. Această alegere a avut urmări cruciale asupra istoriei cetăţii sale şi a Greciei; ea a provocat ura atroce a Herei şi Atenei împotriva Troiei, ducând în cele din urmă la distrugerea cetăţii de către oştile greceşti.


Între timp, Paris, care se căsătorise înainte cu Enone, fiica zeului fluvial Cebren, a pornit spre Grecia sub protecţia Afroditei şi s-a oprit în regatul lui Menelaos, în Sparta, unde a fost întâmpinat şi găzduit cu bucurie; aici s-a îndrăgostit de Elena, soţia lui Menelaos, pe care a răpit-o. Elena era, într-adevăr, cea mai frumoasă dintre femei: promisiunea Afroditei se împlinea.


Printre admiratorii şi pretendenţii la mâna Elenei dinaintea căsătoriei sale cu Menelaos se număraseră însă toţi marii eroi greci; după răpirea acesteia, ei au hotărât să-l răzbune pe Menelaos şi să li se alăture lui şi lui Agamemnon într-o expediţie exemplară împotriva fiului regelui troian, ca s-o aducă înapoi pe Elena şi să pedepsească insolenţa răpitorului.


Astfel a izbucnit războiul troian. În timpul asediului Troiei, Paris s-a luptat cu Menelaos în faţa zidurilor cetăţii şi a fost înfrânt: era gata să fie răpus, dar a fost salvat de Afrodita, care l-a ascuns vederii eroului grec. Se spunea că l-ar fî ucis pe Ahile cu o săgeată otrăvită sau, potrivit altei versiuni, printr-o înşelătorie. La căderea Troiei, Paris a fost lovit de Filoctet cu una dintre săgeţile lui Heracle. Rănit, s-a întors la cea dintâi soţie, multă vreme uitată, Enone. Aceasta a refuzat însă să-l ajute, iar Paris a murit.

***

 Acum 140 de ani se năștea Nicolae Malaxa, considerat cel mai mare industriaș român din secolul trecut. Uzinele Malaxa, cunoscute mai apoi ca și Uzinele "23 August", au fost construite între 1930 și 1936 după proiectul arhitectului Horia Creangă, nepotul marelui scriitor Ion Creangă. La fel ca și primele locomotive românești, primul automobil românesc a fost construit tot în una dintre fabricile lui Nicolae Malaxa.


Puțină lume mai știe azi că fiica lui Nicolae Malaxa, Irina (Lulu) Malaxa, a trăit o poveste de dragoste cu Mihai I, viitorul rege în acele vremuri, dar s-a căsătorit în cele din urmă cu savantul român, laureat al Premiului Nobel, George Emil Palade. Nepoții lui Nicolae Malaxa au primit de la statul român, după 1989, despăgubiri în valoare de aproximativ 360 de milioane de dolari.


Nicolae Malaxa s-a născut la Huși într-o familie de aromâni stabiliți în orașul viilor la începutul secolului XIX. Absolvent al Liceului "Gheorghe Roșca Codreanu" din Bârlad, a fost și un colaborator frecvent al Gazetei Matematice. Nicolae Malaxa a subvenționat ani de zile Societatea Scriitorilor Români și a ajutat numeroși tineri talentați, deveniți ulterior oameni de știință recunoscuți pe plan internațional, cu burse de studii sau cu recomandări.

***

  Aceasta este o bară de fier de 1000 de grame. Valoarea sa brută este în jur de 100 USD. Dacă te hotărăști să faci potcoave, valoarea acest...