***

 LIMBA ROMÂNĂ, MIJLOC DE COMUNIUNE INTERUMANĂ

Gama largă de sentimente o exprimă şi limba românească, în care elementele latine vechi şi cele de origine franceză şi italiană noi fac casă bună cu cele slave, luciditatea primelor înmuindu-se de infinitul sufletesc al ultimelor şi viceversa .

Această capacitate de încadrare şi asimilare largă şi de umană armonizare a unor cât mai bogate şi contradictorii elemente ne îndreptăţeşte să prevedem o extraordinară dezvoltare lexico-umană a limbii noastre, care o va face peste câteva zeci de ani, cum a spus un filolog german, aptă să fie folosită ca limbă universală.

Are şi limba engleză o uriaşă capacitate de a uni elementele latine cu cele germane şi, în general, de a asimila elemente din toate graiurile, dar fondul ei germano-latin sau strict occidental şi oarecum aspru, mai puţin apt de a exprima bogata şi indefinita gamă a duioşiei, o face totuşi limitată ca expresivitate în comparaţie cu limba românească, lucidă şi duioasă, occidentală şi orientală în acelaşi timp şi uneori prin sinonime nuanţate.

Filologii constată „sinteze de vechime şi noutate a structurii limbii române. Fondul ei istoric, mai conservator ca acela al altor limbi romanice, cu marea lui bogăţie de expresii şi metafore populare, stă dovadă a plasticităţii şi densităţii aforistice a unui mare număr de construcţii specifice, care se aliază adesea perfect cu noutatea de ultimă oră a vocabularului modern, internaţional.” În alcătuirea limbii române, „s-a cristalizat şirul infinit de gânduri, dorinţe şi fapte ale unui trecut zbuciumat; lor li s-au adăugat mereu cuvintele şi formele noi ale expresiei, alcătuind astfel un tezaur original, cu luminoase iradieri de înţelepciune şi imaginaţie, pe care azi limba română le rafinează mereu în contact cu civilizaţia lumii”. Ea s-a „reromanizat şi îmbogăţit” în ultimul secol „într-un ritm viu, sensibilă la cerinţele culturii contemporane”.

Specialiştii în materie spun azi că limba română, cu toată structura ei mai veche şi mai conservatoare decât a altor limbi romanice, e „surprinzător de ospitalieră”, primind mereu elemente noi şi recuperând în scurt timp rămânerea în urmă faţă de alte limbi.

S-ar putea adăuga însă că, prin această capacitate de continuă asimilare de elemente noi, limba română e destinată să întreacă în curând cele mai multe limbi.

Dar aceasta arată nu numai paradoxala îmbinare de persistenţă în ceea ce este şi de elasticitate a sufletului românesc, ci şi deschiderea lui plină de interes şi de iubire faţă de tot ce este uman.

Filologii constată, în acelaşi timp, generozitatea, umanismul şi prietenia care se oglindesc în metaforele populare. Sunt indicate, în acest sens, expresiile: a-şi pune capul (sau pielea) pentru cineva (a-şi pune viaţa în pericol pentru a-l apăra); a i se rupe inima pentru cineva (o totală participare la suferinţa cuiva); a-şi da bucăţica de la gură, a-şi da cămaşa pentru cineva (a renunţa la tot ce-i este necesar pentru cineva); apune mâna în foc pentru cineva (a apăra pe cineva de învinuiri nedrepte, a garanta pentru el); a avea la inimă pe cineva (a se gândi tot timpul cum să-i ajute).

Limba română dovedeşte posibilitatea unei infinite îmbogăţiri în nuanţe, în subtilitate.

Spiritul de comuniune manifestat prin ea, îl arată, de pildă, cuvântul „cununie”, care, redând grecescul koinonia, vede căsătoria, ca pe o comuniune, prin excelenţă, ca nici un alt popor.

Chiar termenul general „cuvânt” (de la conventus) arată că, prin grai, românul doreşte să se unească cu altul în gândire şi simţire, să ajungă la bună înţelegere şi comuniune cu el. El nu vorbeşte pentru a se etala, pentru a-și impune gândul său sau pentru a se impune el însuşi. Vorbirea lui e străină de orice tendinţă individualistă. El vorbeşte pentru a se pune de acord cu altul, pentru bucuria de a se simţi în comuniune cu el, pentru a trăi deplin umanitatea sa.

Părintele Dumitru Stăniloae