***

 VIAȚA LUI ALEXANDRU MACEDONSKI

Familia

Dimitrie, bunicul poetului, şi fratele acestuia, Pavel, veniseră în ţară după înfrângerea răscoalei sârbilor împotriva turcilor, condusă de Karagheorghievici, la care participaseră. Se proclamau descendenţi de voievod sârb şi aduceau sângele iute şi amestecat al balcanicilor, un gust de aventură şi dorinţa de înavuţire rapidă. În 1821 fraţii Macedonski au fost printre cei cu care Tudor Vladimirescu a pornit răscoala în Oltenia, la care, se pare, au contribuit şi cu mari sume de bani.

Alexandru, fiul lui Dimitrie şi tatăl poetului, a urmat colegiul militar la Kerison, în Rusia, şi s-a dedicat carierei militare. Numele său se leagă de evenimentul cel mai însemnat al epocii: Unirea Principatelor. Căsătorit cu Maria, fiica pitarului Dimitrie Pîriianu, din autentica boierime oltenească, şi socotind neîndestulătoare nobleţea sud-dunăreană a înaintaşilor săi, tatăl, Alexandru Macedonski, şi-a confecţionat singur un arbore genealogic fantast, de descendent al casei Biberstein, domnitoare în Lituania, mistificare în care ajunse să creadă el însuşi.

General şi ministru de Război în timpul domniei lui Al. I. Cuza (a cărui alegere ca domn o sprijinise), iubitor de fast, ducea o existenţă seniorială, puternic fixată în amintirea copiilor. După pensionarea sa înainte de vreme, chestiunea Macedonski devine pretextul unei înfruntări între partidele liberal şi conservator, generalul fiind rechemat (în ianuarie 1869) ca şef al diviziei teritoriale. Moartea sa neaşteptată, în septembrie 1869, trezeşte în familie bănuiala unei crime, pusă în legătură cu numeroasele duşmănii, pe care şi le atrăsese generalul, fire impulsivă şi dură.

În contrast cu viaţa de lux de altădată, dificultăţile de după decesul tatălui, pensia, considerată neîndestulătoare, oferită de guvern, creează la Macedonski, adolescent pe atunci, ideea persecuţiei şi a ostilităţii mediului, precum şi nostalgia onorurilor oficiale. O atare optică este întreţinută şi de mamă, fire romantică, imaginativă, frământată, chiar predispusă să dramatizeze, dominată de obsesia unei fatalităţi ireductibile, altfel femeie fină, cu o cultură franceză remarcabilă şi cu un adevărat dar al povestirii.

Începuturile literare

Macedonski a primit educaţia care se dădea pe atunci odraslelor unei familii boiereşti: în limba franceză, cu un dascăl în casă, şi, în româneşte, la gimnaziul din Craiova, unde i se certifică absolvirea clasei a IV-a (1867—1868). Colegii şi-l amintesc timid, hipersensibil, cu o sănătate şubredă, trecând adesea prin stări extatice şi de uşoară nevroză, cu o fantezie neobişnuită, avid de afecţiune. Pentru însănătoşire, dar şi pentru studii, mama îl trimite în străinătate. Adolescentul de 16 ani colindă singur Austria, Italia şi Elveţia, apoi din nou Italia. Era înscris de formă la Institutul Schewitz din Bucureşti si chiar la Facultatea de litere. Debutase în „Telegraful român” (1870) de la Sibiu cu o poezie trimisă din străinătate: Dorința poetului. În 1872 e la București pentru a-şi pregăti cel dintâi volum, Prima verba, apărut în acelaşi an.

Între timp situaţia averii familiale devine tot mai nesigură. O slujbă administrativă sau birocratică, oricare ar fi fost ea, îi trezea o adevărată repulsie lui Macedonski, atât de mândru de nobleţea originii sale. Se adaugă la aceasta credinţa în misiunea poetului, în geniul lui, care îl ridică deasupra existenţei comune. „Complexul genialoid” al poetului, altoit pe mândria sa aristocratică, se formează încă din vremea începuturilor sale literare. Câteva recenzii binevoitoare îi dau o încredere de nezdruncinat în calităţile poeziei sale.

În căutarea gloriei politice

Totuşi, în această perioadă, Macedonski îşi canalizează energia spre altă cale posibilă de dobândire a gloriei şi de împlinire a unui destin pe care şi-l voia excepţional: politica, mai ales cea antidinastică (materializare în fapt a unor mai vechi resentimente familiale contra principelui străin), îi oferea posibilităţile unei afirmări pe care o visa spectaculoasă). Macedonski intră în partidul liberal şi scoate gazeta „Oltul” (1873). Atacurile antidinastice şi enunţarea unor principii, susţinute cu impulsivitate şi inabilitate chiar împotriva propriului său guvern, atrag atenţia asupra lui. Campania continuând cu o şi mai mare energie pamfletară, Macedonski va fi judecat şi arestat pentru un articol (din „Oltul”), care cerea cu maliţiozitate publicarea unei genealogii a familiei domnitoare. Procesul şi zgomotul din jurul numelui său îi dau mari satisfacţii. Va relua în presă (în „Telegraful”, 1875) atacurile antidinastice şi va susţine idei republicane. Curând încearcă o mare dezamăgire, căci se vede şters de pe listele liberale ale candidaţilor pentru Cameră.

Macedonski intră atunci în gruparea celor nemulţumiţi de noul guvern liberal, sub conducerea lui N. Blaramberg, şi, împreună cu Bonifaciu Florescu şi Pantazi Ghica, scoate „Stindardul” (1876). Numit, după multe insistenţe, director al prefecturii judeţului Bolgrad, este silit – după câteva luni – să demisioneze. Macedonski ajunge în opoziţie şi se ridică, în „Vestea” (1877), împotriva lui C. A. Rosetti şi a „viziratului” politic al lui I. C. Brătianu. Primul, pentru a-l potoli, îl numeşte, fără să-l consulte, controlor financiar. Macedonski, care se socotea astfel retrogradat, izbucneşte în presă împotriva acestei funcţii „incalificabile”, enumerându-şi meritele de combatant liberal. Solicită lui M. Kogălniceanu postul de ataşat de legaţie, dar e numit director de prefectură la Silistra Nouă (noiembrie 1878), funcţie pe care poetul o acceptă, deşi, sigur, n-o socotea pe măsura posibilităţilor sale.

Administrator pentru o vreme ai plăşii Sulina, după 18 luni de serviciu rămâne în afară, cu sentimentul ratării carierei politice şi într-o precară situaţie financiară. Idealist, imposibil de convertit la compromisuri în dezacord cu firea sa, irascibil şi lipsit de tact, străin de micile şi marile aranjamente şi dezgustat de rapacitatea burgheziei, Macedonski rămăsese la litera principiilor democratice ale burgheziei liberale din epoca paşoptistă, văzute în puritatea lor ideală, cu o sensibilitate aparte faţă de poziţia omului de cultură în societate.

În 1880 Macedonski scoate ziarul satiric „Tarara”, cu atacuri la adresa liberalilor şi a regelui şi, în acelaşi an, „Literatorul”, prin care voia să cucerească gloria literară, după ce pierduse speranţele unei cariere politice. De la început, „Literatorul” s-a definit în opoziţie cu „Convorbiri literare” şi Junimea, care, după părerea lui Macedonski, acaparaseră fără o justificare obiectivă poziţiile culturale cele mai însemnate ale epocii.

Lupta pentru gloria literară

Faţă de Maiorescu, Maiorescu duce iniţial o politică de câştigare a bunăvoinţei. Cum însă sforţarea sa de a se impune literar nu avusese ecourile favorabile scontate la „Convorbiri…” şi poetul rămânea pentru junimişti un iremediabil ratat, o figură ciudată, el se dezlănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii. Iritat de „domnia literară” a lui V. Alecsandri, când acesta primeşte marele premiu al Academiei, Macedonski, care concurase şi el în 1878 cu o traducere din Byron (Parisina), izbucneşte fără reticenţe. O „analiză critică” în „Literatorul” este menită a distruge mitul „infailibilităţii” lui Alecsandri. Junimiştii nu ripostează decât mai târziu, în 1883, printr-o recenzie distrugătoare la volumul său, Poezii, semnată de P. Th. Misir, şi, în continuare, afişează o tăcere plină de dispreţ.

Conflictul cu Eminescu

M. Eminescu, în care Macedonski vede un exponent tipic al Junimii, este sistematic atacat pe tema „imperfecţiunilor” formale. Cauzele conflictului de ordin personal par a fi mai vechi şi ele nu sunt cunoscute. Se pare că Eminescu l-a atacat în „Timpul” (Naționalitate și cosmopolitism,1881) și că prototipul unui portret satiric eminescian (Materialuri etnologice, 1882) ar fi fost Macedonski. În orice caz, Macedonski se plângea de atacurile „regulate” ale „confratelui Eminescu” în „Timpul” (unele – nesemnate – din 1879, acuzându-l de escrocherii şi falsuri în calitate de director de prefectură la Siliştea Nouă). Cert este că nepotrivirile temperamentale erau profunde şi că Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai totdeauna disproporţionat în raport cu cauza, neîmpiedicându-se, în furia lui egocentrică, de nici un obstacol.

În 1883, când Eminescu era bolnav, Macedonski publică, fără a bănui urmările, o nefericită epigramă, care ridică împotrivă-i valul indignării publice, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru viaţa şi opera sa. Poetul vrea să se disculpe, dar toate ziarele refuză să-i publice cuvântul, cu excepţia „Românului”. Evenimentul ia proporţii, abonaţii refuză „Literatorul”, societatea se destramă, poetul este arătat pe stradă ca un obiect al oprobriului public.

Macedonski se hotărăşte să plece la Paris. Mijloacele nu îi lipseau, căci, în 1882, se căsătorise cu Ana Rallet Slătineanu, coborâtoare din familii boiereşti de vază, care îi aducea o dotă substanţială. La Paris încearcă să se impună ca poet de limbă franceză. Încep să-i apară versuri în „L’Ellan litteraire” din Liege şi în „Bulletin officiel de l’Academie des Muses Santonnes”.

Se întoarce în ţară la începutul anului 1885. Caută, fără succes, să ducă mai departe „Literatorul”. La 17 martie 1885 revista îşi întrerupe apariţia. Este suplinită de „Revista literară”, condusă de Th. M. Stoenescu. Situaţia materială a familiei nu mai este atât de înfloritoare. Macedonski se străduieşte să salveze aparenţele. Pentru familie va urma o lungă perioadă de indigenţă lustruită.

Singur în mijlocul ostilităţii generale

După „afacerea epigramei”, în structura spiritului macedonskian înclinat încă din tinereţe, datorită declasării sociale, spre mizantropie, obsesia damnării se instalează definitiv, consolidată şi de identificarea geniului cu nefericirea. Macedonski, singur în mijlocul ostilităţii generale, încearcă amara voluptate a persecuţiei (care îi dă aura superiorităţii), ba chiar şi-o cultivă savant. Temperament energic, urmaş al mai multor generaţii de militari îndrăzneţi şi rebeli, el nu pleacă fruntea şi nu abandonează atitudinile belicoase. Cu toate acestea, insistenţa cu care ulterior se justifică cu privire la epigrama adresată lui Eminescu, trădează o fixaţie a spiritului macedonskian, în care intrau şi chin sufletesc şi tardive păreri de rău, căci nu atât răutatea şi invidia vorbiseră, cât mai ales orgoliul şi furia necontrolată.

Dezaprobarea publică îl va urmări mult timp. „Ghimpele” şi alte reviste ale epocii („Moftul român”) fac din Macedonski un trist personaj de comedie, ţinta ironiilor şi atacurilor. Volumul Excelsior, apărut în 1805, nu se bucură de nici o recenzie, deşi autorul era cunoscut. La teatru şi pe stradă este huiduit.

Refugiul poetului este poezia şi cenaclul. El găseşte aici, în adulaţia cu care îl înconjoară discipolii, afecţiunea de care sufletul său avea nevoie. Odele, dedicaţiile, decupajele din gazete conţinând elogii, lipite în album, sunt simple compensaţii iluzorii pentru poetul frustrat de recunoştinţa societăţii pe care, în ciuda pozei sale stoice de om de geniu, neînţeles, ar fi vrut să o cucerească. Pasagere satisfacţii îi oferă

în 1886 colaborarea la publicaţiile străine „La Wallonie”, „Revue du monde latin”, „Revue francaise”. Reapare şi „Literatorul” doar în câteva numere şi, în 1886, „Revista independentă” (un număr). În 1888, Macedonski editează „Stindardul ţărei”, revistă antimonarhică, apoi, în 1889, „Straja ţărei”, organ „liberal conservator”, de fapt încercări de a se salva de sărăcie.

La reapariţia „Literatorului”, în 1890, Macedonski luptă pentru impunerea simbolismului. Articolul Poezia viitorului (1892) este primul manifest simbolist la noi. Perioada 1892-1894 este pentru poet o epocă de mari lipsuri materiale. Poetul deschide liste de subscripţie pentru a-şi scoate volumele, organizează festivaluri literare sau chiar recurge la diverse modalităţi de cerşetorie deghizată, toate făcute însă cu o anumită morgă şi cu conştiinţa că umilinţele şi concesiile nu-l pot degrada.

Alte scandaluri

Dintr-o pornire sentimentală el acceptă idealul socialist, cu ecouri în ziarul „Lumina” (1894). În 1896, când izbucneşte scandalul în jurul „afacerii Ghenadie”, Macedonski deschide din nou, şi pentru ultima oară, focul împotriva dinastiei străine, în „Liga ortodoxă”, ziar subvenţionat de prelatul caterisit. La Paris îi apare volumul de versuri în limba franceză, Bronzes.

În 1901, în „Forţa morală”, Macedonski îl sprijină pe C. Al. Ionescu-Caion, care îl acuză pe I. L. Caragiale de plagiat. Gestul derutează, trădând iritări comprimate, în urma repetatelor ironii şi atacuri din „Ghimpele” şi „Moftul român”. Violenţa izbucnirii este maximă. În aceeaşi revistă, lui G. Coşbuc i se contestă naţionalitatea română.

Scandalul a avut răsunet. Cu prilejul unei conferinţe la Ateneul Român, Teatrul şi literatura, Macedonski este fluierat şi huiduit şi el răspunde de asemenea fluierând. După acest incident, „Forţa morală” îşi încetează apariţia. În 1902, volumul Cartea de aur, cuprinzând toată producţia sa nuvelistică, nu trezeşte ecouri.

Sfârșitul

În ultima perioadă a vieţii, poetul se arată interesat de esoterism şi magie, de metempsihoză, experimentează invenţii fanteziste (un perpetuum mobile), are preocupări de astronomie (cu o comunicare anunţată în 1907 la „Societe astronomique de la France” şi un memoriu, prezentat Institutului francez, asupra propagării luminii în vid), visează bogăţiile pe cane un brevet de inventator al unui aparat de stins coşurile i le putea aduce, lansează cu mare reclamă invenţia fiului său Nikita, sideful sintetic, şi pleacă la Paris pentru a o propune chiar lui Rockefeler.

În 1906, unele aprecieri pozitive, mai mult politeţi de circumstanţă, cu care este primit în Franţa Le Calvaire de feu, sunt o binefăcătoare consolare pentru sufletul rănit al poetului. La Paris, frecventează boema literară, cafenelele „Vachette”, „Closerie des Lilas”, „La Brasserie du Jubilite”, câteva personalităţii ale lumii artistice întâlnite în atelierul fiului său Alexis, pictor stabilit acolo. În 1913, pleacă din nou la Paris, cu mari speranţe de a impune Le Fou ? pe scena franceză. În ultimii ani, prin străduinţele discipolilor, Macedonski începe să fie recunoscut de critică. Cercul literatoriştilor se lărgeşte. Îl frecventează Cincinat Pavelescu, Şt. Petică, I. Pillat, Gr. Pişculescu (Gala Galaction), Horia Furtună, I. Peltz, G. Bacovia, A. Maniu, T. Vianu.

Cenaclul cunoaşte şi el o epocă de strălucire. Salonul dominat de tronul poetului era decorat de Alexis. Tinerii poeţi sunt răsplătiţi cu nestemate false, obţinute prin vreunul din procedeele sintetice ale lui Nikita. Tot ritualul vieţii de cenaclu, frapând prin insolitul lui pe contemporani, nu era în intenţia lui Macedonski decât ritualul poeziei, oficiat în cerc închis, aulic.

În timpul războiului, Macedonski lucrează intens la „marea epopee”, Thalassa, şi, în 1916, publică în „Flacăra” primul ciclu de rondeluri. În 1918, scoate ultima serie din „Literatorul”, ca organ al „grupării intelectualilor” şi, într-un moment când înfrângerea Germaniei era iminentă, se pronunţă pentru alianţa cu germanii. Ov. Densusianu, care tocmai propusese candidatura lui Macedonski la Academie, îşi retrage propunerea. Macedonski publică pamfletul Zacherlina în continuare, cu atacuri la adresa lui Densusianu, O. Tăslăuanu, E. Lovinescu.

Este pensionat de la Comisia monumentelor istorice. Scriitorii protestează, căci Macedonski pierdea unica sursă de câştig. În noiembrie 1920 poetul moare, aspirând -fapt semnificativ – nu rozele pe care le dorea, ci numai parfumul procurat de Nikita. 

sursa: 

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900