***

 AURANGZEB, ULTIMUL ÎMPĂRAT MOGUL

Cunoscut și sub numele Alamgir, „Cuceritorul lumii”, Aurangzeb (1618-1707) a rămas în istorie drept cel mai sângeros conducător al Indiei.

Descendent al împăraților timurizi Babur și Akbar cel Mare, acesta nu a continuat politica înaintașilor săi, una tolerantă, impunând în schimb pe toată întinderea statului islamul radical, rupând astfel toate punțile cu zecile de milioane de supuși hinduși. A domnit aproape o jumătate de secol, după Aurangzeb imperiul mogul căzând sub dominația britanicilor.

Al treilea fiu al șahului Jahan și al lui Mumtaz Mahal, din dinastia lui Tamerlan, Aurangzeb a știut ce vrea de la viață încă din preadolescență. Scos din linia succesorală de tatăl său, favoritul acestuia fiind băiatul mai mare, Dara Shikoh, Aurangzeb a profitat de starea de sănătate tot mai șubredă a părintelui pentru a-și impune ambițiile în fața celorlalți frați. În 1657 devenise clar că șahul Jahan nu mai putea influența războiul purtat între propriii fii pentru tron. Aurangzeb s-a aliat cu un al patrulea frate, Murad Baksh, împotriva primului moștenitor, iar într-un singur an l-a învins pe Dara Shikoh și și-a înlăturat tatăl, ținându-l sub pază strictă într-unul din palate. 

Manevre diabolice

A urmat o mișcare ucigătoare de-a dreptul! Călcând în picioare codul onoarei, Aurangzeb l-a atacat prin surprindere și apoi l-a executat pe fostul său aliat, fratele mai mic Murad. Acesta a fost primul dintr-un lung șir de omoruri în familie. La scurt timp după asasinarea lui Murad, Aurangzeb i-a propus șahului Shuja, al doilea frate, un post de guvernator. Amețit de această promisiune, Shuja a fost luat la rândul lui prin surprindere când armatele lui Aurangzeb l-au încolțit. Luat prizonier și trimis în exil, șahul Shuja avea să dispară pur și simplu de pe scena vieții, presupunându-se că a fost eliminat la ordinele exprese ale vicleanului Aurangzeb. 

Un dar macabru pentru tată

După două manevre perverse, Alamgir - cum avea să fie numit ulterior ultimul împărat mogul din India - ajunsese favorit la preluarea puterii. O singură bătălie a mai avut loc între Aurangzeb și Dara Shikoh, ultimul frate în viață. Moștenitorul de drept al împărăției a fost îngenuncheat, iar noul monarh a poruncit ca fratele său să fie adus în lanțuri la Delhi. În 1659, în ziua în care a fost încoronat, Aurangzeb a poruncit ca fratele său mai mare să fie executat în public. Mai mult, dând dovadă de o cruzime ieșită din comun, a trimis capul tăiat al lui Dara tatălui lor, bătrânul șah Jahan.

Fanatic al islamului

În trei decenii, Aurangzeb avea să-i învingă pe suveranii din Bijapur și Golconda, lărgind granițele imperiului. Concomitent cu acțiunile militare sângeroase și îndrăznețe, noul conducător a intrigat clasa nobililor și zecile de milioane de supuși prin interpretarea extrem de rigidă a islamului. Puritanul Aurangzeb a interzis muzica, sculpturile, portretele pictate etc. - considerate idolatre - și, bomboana de pe colivă, a reintrodus taxa Jizya, o dare pe care erau obligați să o plătească cetățenii care nu erau musulmani. Mai mult, a demantelat numeroase temple hinduse, descurajând toate practicile religioase străine de islam. 

Trei morți înfiorătoare

„Astfel de măsuri au fost întâmpinate cu proteste violente. O revoltă a paștunilor a izbucnit în 1672, fiind înăbușită cu greu. În 1675, Aurangzeb a provocat o mare răscoală Sikh, după ce a poruncit executarea liderului Tegh Bahadur pentru că acesta refuzase să se convertească la islam. Cei mai apropiați trei ucenici ai gurului Sikh au avut parte de torturi și morți înfiorătoare: unul a fost tăiat în două cu fierăstrăul, altul a fost ars de viu, iar al treilea a fost aruncat în apă clocotită”, amintea istoricul Simon Sebag Montefiore în volumul colectiv „Titani al istoriei. Giganții care ne-au modelat lumea (Editura Litera, 2019). 

Propriul fiu i s-a întors împotrivă

Aurangzeb era însă de neoprit. Ultimii care au simțit răutatea extremă a împăratului au fost războinicii unei caste hinduse din vestul Indiei, din regiunea Dekkan, acolo unde locuia populația Maratha. Deși inițial Aurangzeb a încheiat pace cu liderul acesteia, Chatrapati Shivaji Maharaj, n-a respectat nici această înțelegere, provocând mânia și scârba propriului fiu, Akbar, care a părăsit curtea mogulă pentru a lupta alături de oamenii din Dekkan împotriva armatelor tatălui său. 

Perfidul Albion și-a arătat fața

În 1707, la moartea lui Aurangzeb, Imperiul Mogul era atât de slăbit de frământări interne încât alți cuceritori, veniți de peste mări și țări, aveau să supună India în întregime. De altfel, Imperiul Britanic și-a impus politica în subcontinentul indian încă din 1757, după bătălia de la Plassey. Între 1858 și 1947, India, ca și alte, multe, teritorii din zonă, s-au aflat sub directa ocârmuire a perfidului Albion. 

Un imperiu cât un continent

În jurul anului 1700, perioada de maximă expansiune a imperiului condus de Aurangzeb, în jur de 130 de milioane de locuitori erau supuși dominației mogule, pe un teritoriu de aproximativ cinci milioane de kilometri pătrați.

Fundamentalismul islamic impus de Aurangzeb a șters urmele geniului tolerant al strămoșilor lui, descendenții mongoli ai lui Tamerlan, provocând căderea Imperiului Mogul din India”, Simon Sebag Montefiore, istoric 

5 milioane de kilometri pătrați măsura imperiul lui Aurangzeb în perioada de maximă expansiune, în jurul anului 1700

130 de milioane de supuși viețuiau între granițele statului indian construit de Aurangzeb 

Aurangzeb a interzis muzica, sculpturile și portretele pictate, reintroducând în schimb taxa Jizya, o dare pe care erau obligați să o plătească cetățenii care nu erau musulmani

89 de ani a trăit Aurangzeb, vreme de o jumătate de secol conducându-și cu mână de fier imperiul .

***

 PASIUNILE LUI LEWIS CARROLL

În ziua de azi, Lewis Carroll ar fi probabil evitat sau urmărit penal sub acuzația de pedofilie. Totuși, în urmă cu un secol, diaconul anglican și profesorul de matematică și logică al Colegiului Biserica Domnului din cadrul Universității Oxford reușea să-și satisfacă pasiunea sexuală pentru fetițe fără repercursiuni prea neplăcute.

Bărbat timid, plăcut, cu aspect tineresc, ce își pierdea bâlbâiala obișnuită doar în prezența copiilor, Carroll adora compania fetițelor. Carroll le invita să-l însoțească în excursii la plajă, la casa lui de vacanță, la cină. Însă el avea preferințe bine definite în privința invitatelor sale. Trebuiau să fie de familie bună, drăguțe și suple, inteligente și dinamice. Acordul mamelor lor pentru aceste vizite era esențial, însă fetele trebuiau să vină singure, fără a fi însoțite nici măcar de un alt copil. După cum îi scria unei mame, cunoștință de-a sa: Ați fi atât de bună încât să-mi spuneți dacă le-aș putea invita pe fetele dumneavoastră… la ceai sau la cină singure. Cunosc cazuri în care ele sunt invitate doar în grupuri… , iar aceste prietenii nu mi se par potrivite. Nu cred că cineva poate cunoaște natura unei fete văzând-o numai în prezența mamei sau surorilor sale.

De asemenea, Carroll considera potrivit să le sărute pe cele mai mici de paisprezece ani fără a le cere mai întâi permisiunea mamelor lor, însă în rarele ocazii în care găzduia fete mai mari, cerea conștiincios înainte consimțământul părinților.

Una dintre activitățile preferate ale lui Carroll era desfătarea micilor sale invitate cu povești fantastice. În anul 1862, pe când discuta cu Alice Liddell, o fetiță în vârstă de zece ani, lui Carroll i-a venit ideea aflată la baza Aventurilor lui Alice în țara minunilor. Trei ani mai târziu povestea a fost publicată, iar Carroll a devenit celebru.

În ciuda acestei creații încântătoare, între Carroll și adevărata Alice s-a petrecut ceva foarte neplăcut, deoarece mama fetiței a distrus, într-o criză de furie, toate scrisorile pe care aceasta le primise de la profesorul său. Totuși, în mare parte datorită noii sale glorii în calitate de autor al Aventurilor lui Alice în țara minunilor, Carroll nu a avut nicio dificultate în a găsi alte mame încântate să-i prezinte fiicele.

În afara desfătării pe care i-o producea compania lor, Carroll avea plăcerea fotografierii acestor fetițe. Uneori le costume în diverse feluri, însă preferatele sale erau pozele nud. Chiar și în acest caz, el obținea întotdeauna acceptul mamei înaintea dezbrăcării și fotografierii fetiței. În mod incredibil, mamele consimțeau. Totuși, hobby-ul său neobișnuit a provocat destul de multe comentarii și bârfe, cele mai multe scandalizate. În anul 1880 Carroll a abandonat, brusc și înțelept, fotografierea fetițelor.

Biografii scriitorului se pun de acord în două privințe: Carroll a murit virgin, iar pe durata vieții sale caste a avut peste o sută de prietene. Unul dintre motivele acestui celibat este evident. De vreme ce pasiunea sa se manifesta exclusiv pentru fetele foarte mici, simpla sugestie a unei apropieri sexuale l-ar fi distrus. “Prietenele” sale făceau parte din lumea bună, îi erau “împrumutate”de părinți, iar dacă cel puțin unul dintre aceștia ar fi raportat o ilegalitate sau o suspiciune în acest sens, Carroll ar fi fost ruinat. Însă el a anihilat prudent zvonurile răutăcioase la adresa lui atunci când a devenit evident faptul că pasiunea lui pentru fotografiile nud nu va rămâne necercetată.

De-a lungul vieții sale, Carroll s-a balansat cu atenție pe granița ce despărțea credința sa că “dacă-ți limitezi acțiunile la lucruri pe care nimeni să nu le considere greșite, nu vei face prea multe”, și realitățile societății al cărui membru respectat era.

sursa: 

Elizabeth Abbott, Istoria celibatului,

***

 LICA GHEORGHIU, O ACTRIȚĂ...

Vasilica (Lica) Gheorghiu s-a născut la Galaţi, la 28 august 1928. A fost măritată de două ori: prima dată cu Marcel Popescu, numit de Dej Ministru al Comerţului Exterior între 1957-1959. Din mariajul cu Marcel, s-au născut doi copii – Sanda şi Camelia. După ce a divorţat de Popescu, s-a măritat cu Gheorghe Rădoi, directorul fabricii de tractoare „Steagul Roşu” din Braşov, şi pe care tăticul iubitor l-a făcut membru al Comitetului Central.

Lica era marea slăbiciune a vieţii lui Gheorghiu Dej, dar făcea şi destule probleme, mai ales de natură sentimentală, pe care tatăl le rezolva prin metode proprii. Grija tatălui pentru odrasla sa era atât de mare încât l-a pus pe Drăghici să-l omoare pe amantul Licăi, doctorul Plăcinţeanu.Lica a dorit să se afirme ca actriţă, jucând în filme la începutul anilor 60.Ambiţiile actoriceşti ale ei au debutat sub coordonarea lui Liviu Ciulei şi cu sprijinul necondiţionat al lui Dej care spera că, fiica lui care nu avusese nici o ocupaţie, se va realiza pe platourile de filmare. Şi, desigur, era convins că acest lucru s-a obţinut, dacă avem în vedere realizările actriţei Lica, bazate „exclusiv” pe performanţele ei actoriceşti.Cele două filme în care a jucat Lica şi care au reţinut atenţia au fost Lupeni 29 şi Tudor. Primul film, realizat sub conducerea lui Mircea Drăgan, i-a adus Licăi parteneri recunoscuţi pentru talentul lor artistic: Ştefan Ciubotăraşu, George Calboreanu, Colea Răutu, George Motoi. Filmul a fost premiat cu Medalia de Argint pentru scenele de masă şi cu Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de la Moscova, din 1963.În Tudor, sub bagheta regizorului Lucian Bratu şi pe scenariul lui Mihnea Gheorghiu, Lica are ca parteneri doi mari artişti: George Vraca şi Emanoil Petruţ. Filmul a obţinut „Crucea Sudului” şi Premiul Special al Juriului la Buenos Aires, iar la Festivalul filmului românesc de la Mamaia, din 1964, Tudor a fost distins cu Marele Premiu, în timp ce Lica Gheorghiu a fost răsplătită cu premiul pentru cea mai bună interpretare feminină.

O glumă celebră care circula pe seama talentului Licăi era următoarea:

– Care este diferenţa dintre Gina Lolobrigida şi Lica Gheorghiu?

– Diferenţa este că una este talentată iar cealaltă, tare-n tată!

***

 “Nu mă ascund dar nici nu vreau”

Nu e atât de greu să fii în stare,

Să-ți păstrezi demnitatea și încrederea în tine,

Nu e nevoie de o recitare a unei vieți adevărate,

Nu mă ascund dar nici nu vreau,doresc doar liniște deplină!

Nu e nimic de ascuns, nici măcar gândul de libertate,

Nu e atât de greu să fii tu însuți,să demonstrezi ce vrei,

Să îți iubești lumina și strălucirea ochilor tăi în noapte.

Nu mă ascund dar nici nu vreau,să mi se pună umbră pe inimă și șoapte!

Nu pun și nici nu vreau să-mi pun vreodată,

Preț pe destin sau pe o zi din viață,

Ascult bătaia inimii în fiecare clipă și îmi doresc,

Să fiu în pace cu toți,să scriu și să vorbesc!

Nu mă ascund dar nici nu vreau,lumina să dispară,

Umbrele din jurul meu, să nu se stingă,

Gândurile di mintea sensibilă și emoțiile să-mi spună că sunt,

Ceea ce îmi place,liberă să fac tot ce simt!

✍️Viorica Adam

5/1/2025

***

 Cromozomii eucariotelor

În miez de taină, unde viața crește,

Sub bolți de nuclee ce timpul oprește,

Se-ntind, în linii drepte sau rotunde,

Cuvinte vechi ce firul vieții-ascunde.

Cromozomi mulți, de formă lineară,

Cu brațe blânde, dintr-o taină clară,

Se leagă-n dans de-al centrului hotar,

Ca stelele ce nasc un vis polar.

Dar iată-n umbră, mitocondrii mici,

Rotundul lor în cercuri se ridic’,

Purtând în ele firul ancestral,

Un cântec viu, tăcut și vertical.

Și-n miezul nopții cel interfazic,

Sub tălpi de timp ce curg într-un ceas clasic,

Se strânge fibra-n smalț de cromatină,

Un fir subțire-n dans de lumină.

Histone blânde țes povești cerești,

Din codul firii, vis să înțelegi,

Prin boabe fine-n granule mărunte,

Ca slovele din stele renăscute.

O, lege-a vieții, scrisă în tăcere,

În miez de celulă și-n veșnic mistere,

Tu porți destinul lumii nevăzut,

În freamătul ființei ce-a-nceput.

Și-n fiecare braț ce se desface,

Un cântec viu, ce tainic se reface,

E scrisă-n gene taina unui rost,

Un vis nespus, dar veșnic adăpost.

Când fibra-n dansul ei se răscolește,

Sub mâna timpului ce o-nvârtește,

Din strop de cod se naște iar un gând,

Un trup, o floare, cerul fremătând.

Cromatide ce-n șoaptă se-mpletesc,

Prin mreje fine viața o clădesc,

Iar centrul lor, tăcutul centromer,

Unește totul într-un singur cer.

Dar iată, parcă-n spații îndepărtate,

În mitocondrii, vise adunate,

Rotundul mic, dar veșnic învârtit,

Suspină tainic, neîmpărțit.

O, lege-a firii, taină învăluită,

De mii de fibre-n cântec tăinuită,

Din brațe albe, din lumini de lut,

În miezul vieții… tu ai început!

( 2025, 03 ianuarie )

***

 Eucromatina și Heterocromatina

În tainic miez de viață adânc scris,

Sub bolta nucleului stins și închis,

Se-mpart lumini în umbre și fiori,

Ca visul lumii, tainic, în culori.

Eucromatina blândă, desfăcută,

Ca zorii noi pe-o floare nevăzută,

Se-ntinde lin în centrul neatins,

Cu slove vii de cod adânc cuprins.

Prin fire moi de gene risipite,

Ce-n tălpi de timp sunt încă adormite,

Se scriu povești, se nasc în dans tăcut

Proteine ce viața - a început.

Dar iată, la hotar, în umbre reci,

În colț de noapte unde cu gândul treci,

Se strânge-n mreje strânse și uitate

Heterocroma-n visuri nechemate.

Cu haina-i deasă, sumbră și tăcută,

Ca noaptea grea ce-n umbră se-mpresură,

Un cod închis, făr’ glas, fără răspuns,

Ce niciodată-n slove nu s-a spus.

Dar uneori, din mreaja ei cea grea,

Se-nalță gânduri ce-ar putea cânta,

Heterocroma-n starea facultativă

Se face vie, blândă, relativă.

O, lege-a firii, taină ce desparți,

Între lumini și umbre, între părți,

În țesătura fină de destin,

E scrisă viața-n trupul tău divin.

Și-n dansul tău, o, fibră de mister,

Se-nvârte codul lumii efemer,

Căci eucroma-n freamăt se desface,

Și cântecul vieții mereu îl face.

Ea poartă-n ea lumina ce se naște,

Un zvon de gene vii ce se cunoaște,

O harfă blândă, plină de cântări,

Ce-aduce firii rosturi și chemări.

Dar tu, heterocromatină sură,

Cu faldul tău de noapte și tăcere,

În falduri strânse, neguri împletești,

Și-aștepți să dormi, dar fără să grăiești.

Închisă-n mreje strâmte de destin,

Ca visul ce rămâne nesfârșit,

Tu cânți doar când o mână nevăzută

Te cheamă iar la viața începută.

O lege blândă-n haos se strecoară,

Cuprinsă-n cod de noapte și de seară,

Căci tot ce pare stins, uitat, tăcut,

În zori de viață iarăși s-a născut.

Și astfel, printre fire de lumină,

Se-ascund tăceri ce viața o domină,

Căci scris e firul vieții, infinit,

În dansul lor etern, desăvârșit.

( 2025, 04 ianuarie )

***

 Drama părintelui Operei din Paris, marele arhitect Charles Garnier

Charles Garnier s-a născut pe 6 noiembrie 1825 la Paris, pe rue Mouffetard. Tatăl său, care era originar din Sarthe, lucrase ca fierar înainte de a se stabili în capitală, unde avea o mică afacere de închiriere de trăsuri, iar mama lui era Felicia Colle, fiica unui căpitan în armata franceză.

Tânărul a devenit ucenic al arhitectului Louis-Hippolyte Lebas și apoi, începând din 1842, student la École royale des Beaux-Arts de Paris. A obținut Marele Premiu de la Roma în 1848, la vârsta de 23 de ani, și a devenit bursier al Academiei Franceze din Italia pentru o perioadă de un an, între 17 ianuarie și 31 decembrie 1849. Garnier a călătorit prin Grecia împreună cu Edmond About și la Constantinopol cu Théophile Gautier, a lucrat la Templul lui Aphaea din Aegina, iar în 1874 fost numit membru al secțiunii de arhitectură a Academiei de Arte Frumoase.

Pe 30 decembrie 1860, împăratului Napoleon al III-lea a anunțat un mare concurs pentru proiectarea unei noi opere finanțate de stat. Vechea clădire, situată pe strada Le Peletier și cunoscută sub numele de Salle Le Peletier, fusese construită ca teatru temporar în 1821, iar accesul stradal la sală fusese restrâns după tentativa de asasinare a suvernului din 14 ianuarie 1858, motiv pentru care s-a decis construirea unei noi clădiri cu o intrare separată, mai sigură pentru șeful statului.

Concurenții au avut la dispoziție o lună pentru a depune proiectele. Au fost două faze ale competiției, iar Garnier a fost unul dintre cei aproximativ 170 de participanți la prima etapă a concursului. Arhitectul a ocupat locul cinci și a devenit unul dintre cei șapte finaliști selectați pentru a doua etapă. În această fază, organizatorii au impus concurenților să-și revizuiască proiectele originale și procedura a devenit mai riguroasă. Caietul de sarcini avea 58 de pagini și a fost scris chiar de directorul Operei, Alphonse Royer, concurenții l-au primit pe 18 aprilie, iar pe 29 mai proiectul lui Garnier a fost selectat pentru “calitățile sale rare și superioare în distribuția frumoasă a planurilor, aspectul monumental și caracteristic al fațadelor și secțiunilor”.

Soția lui Garnier, Louise, a scris mai târziu că arhitectul francez Alphonse de Gisors, care făcea parte din juriu, a mărturisit că proiectul lui Garnier a fost “remarcabil prin simplitatea, claritatea, logica, grandoarea sa și a fost ales datorită dispozițiilor exterioare care disting planul în trei părți distincte – spațiile publice, auditorium și scena”.

În scurt timp, Garnier, care avea doar 35 de ani și era relativ necunoscut, a început să lucreze la clădirea care, în cele din urmă, îi va purta numele, Palais Garnier.

Construcția a început în vara anului 1861, iar lucrările s-au întins pe durata a 14 ani. În prima săptămână de excavare, a fost descoperit un pârâu subteran, iar concluzia specialiștilor a fost că pământul este prea instabil pentru a susține fundația. A fost nevoie de opt luni pentru ca apa să fie pompată, zona a fost securizată, fundația de ciment și beton cu pereți dubli a lui Garnier s-a dovedit suficient de puternică pentru a rezista la orice posibile infiltrații, iar lucrările au putut continua.

Arhitectul, căsătorit în 1858 cu Louise Bary, a avut un singur copil supraviețuitor, Christian Garnier, născut în 1872, căruia părinții îi vor spune spune Nino. Cuplul își pierduse primul fiu, pe Daniel, născut pe 21 martie 1862, cu opt ani mai devreme, iar Nino, care avea o constituție fragilă, a fost crescut cu mare dragoste atât de mamă, cât și de tatăl său, ceea ce era rar la vremea respectivă, pentru că bărbații nu prea erau procupați de copiii mici.

Băiatul a fost înscris la prestigiosul liceu Louis-le-Grand și încă de mic a fost pasionat de limbi străine și geografie, iar la vârsta de 14 ani a devenit cel mai tânăr membru al Societății Geografice din Paris.

În timpul Comunei din Paris, în 1871, clădirea operei, încă neterminată, a fost folosită ca depozit pentru bunuri, precum și ca închisoare militară.

Opera a fost inaugurată în cele din urmă pe 5 ianuarie 1875. Mulți dintre cei mai cunoscuți monarhi ai Europei au participat la ceremonia de deschidere, inclusiv președintele noii Republici Franceze, mareșalul MacMahon, primarul Londrei și regele Alfonso al XII-lea al Spaniei. Oamenii care au intrat în clădire au fost uimiți de dimensiunea sa impresionată și de ornamentațiile bogate. Doar Claude Debussy a descris-o ca fiind asemănătoare unei stații de cale ferată din exterior, spunând că interiorul ar putea fi ușor confundat cu o baie turcească.

În 1872 – 1873, Garnier și-a făcut o casă de vacanță pe Riviera Italiană, Villa Garnier, în Bordighera, fiind unul dintre primii arhitecți care au construit acolo după inaugurarea căii ferate în 1871 și mai târziu a contribuit personal la arhitectura orășelului, făcând planurile mai multor clădiri private și publice.

Unicul său fiu, ajuns la vârsta de 21 de ani, a intrat la Școala de inginerie civilă, dar planurile sale de a deveni inginer constructor au fost grav afectate de o criză de tuberculoză pe care a suferit-o în 1894. După înrăutățirea stării de sănătate a lui Nino, viața familiei Garnier nu a mai fost niciodată aceeași. Louise și Charles au luat decizia să rămână cea mai mare parte a anului la Bordighera, pentru a-i oferi fiului condiții cât mai bune pentru a-și îngriji sănătatea.

Tânărul avea o ambiție remarcabilă și în 1895, în ciuda bolii, a reușit să publice un volum foarte apreciat, „Eseu de geografie generală, urmat de tabele referitoare la geografie”. În acei ani a continuat să participe la numeroase conferințe științifice din întreaga Europă, iar în 1898 a candidat la „Premiul Volney”, care i-a fost acordat postum, în unanimitate, pentru lucrarea sa principală, „Metoda transcripției raționale generale a numelor geografice”.

Garnier s-a retras din atelierul său de arhitectură în 1896, dar a continuat să facă parte din jurii pentru concursuri de specialitate și să dețină funcții oficiale. Ajuns la vârsta de 72 de ani, a suferit un prim accident vascular cerebral în ziua de 2 august 1898, la ora 4 dimineața, în timp ce se află acasă, la Paris, și un al doilea seara următoare, iar acesta i-a fost fatal.

Arhitectul a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse. Tânărul său fiu a murit la vârsta de 26 de ani, pe 4 septembrie 1898, la exact o lună după tatăl său, și a fost înmormântat tot în cimitirul Montparnasse, lângă celebrul său părinte.

Alte opere de referință ale arhitectului Charles Garnier sunt Sala mare de concerte și Salle de Jeu Trente-et-Quarante, ambele aflate în Place du Casino din Monte-Carlo, Observatorul Astronomic din Nisa, Cercle de la Librairie din Paris, Hôtel Hachette, aflat pe Bulevardul Saint-Germain, sau Panorama Marigny din Paris.