*†*

 Salut, Iași!

George Topârceanu 

Te salut, oraș romantic, plin de parcuri și de flori

Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători

Cu tăcerea de pe uliți, cu trecutul și cu luna...

Te salut, oraș istoric, oropsit ca-n totdeauna!

Tu, oraș de harnici dascăli, de poeți și cărturari,

Leagănul atâtor gânduri și-al atâtor fapte mari,

Care-ai adunat în juru-ți, ca un jar incandescent,

Tot ce e inteligență, suflet mare și talent.

Te salut, oraș din basme, cu conture iluzorii,

Străjuit de șapte dealuri încărcate de podgorii!

Te salut, oraș-grădină cu castanii tăi feerici,

Și cu turnurile tale -și cu cincizeci de biserici,-

Blând oraș de-odinioară, melancolic și tăcut,

Unde fiecare piatră ne vorbește de trecut,

Unde vechea strălucire îngropată’n pergamente,

Se ridică mai curată din pioase monumente

Ce-n sclipirea dimineții despre alte vremi vorbesc:

Cetățuia... Trei Ierarhii... Sfântul Neculai Domnesc...

Te salut, oraș al păcii, al poesiei și-al iubirii,

Unde se întrec în grații fetele cu trandafirii,

Unde primăvara cerul e albastru ca cicoarea

Și din fiece ogradă liliacu’și plouă floarea

Peste ziduri învechite, peste garduri, la răscruci...

Tu, oraș cu arzătoare și cu gingașe duduci,

Care-au moștenit în zâmbet ca și’n tremurul de gene

Frumusețea legendară a femeii moldovene!

[…]

Te salut, oraș arhaic, plin de suveniruri sfinte!...

Te salut cu toată stima, te salut și... n’am cuvinte.... 

Poezia a fost publicată în „Calendarul Iașului” în anul 1933....

***

 Un bărbat naufragiază pe o insulă pustie și rămâne acolo timp de 10 ani.

Într-o zi o fată frumoasă, într-un costum din neopren, apare înoatând pe nsulă…

- Bună! Sunt foarte bucuros să te văd.

- Bună, dragă! Se vede ca ești aici de mult timp. De când n-ai mai fumat o țigară?

- De 10 ani!

Fata trage fermoarul unui buzunar al costumului și scoate o țigară pe care i-o dă bărbatului.

- Oh! Mulțumesc din suflet!

- Și de când n-ai mai băut ceva?

- De 10 ani!

Fata trage fermoarul unui alt buzunar, mai mare și scoate o sticluță cu whisky fin pe care i-o dă tipului.

- Oooh!… Mulțumesc mult. Ești ca o zână bună!…

Fata, cu o lucire jucăușă în ochi, îl mai întreabă:

- Și, ia spune-mi, de când n-ai mai avut parte de o partidă…?

Bărbatul: - Oooh, Doamne! Să nu-mi spui că ai și tablele la tine!

***

 

PORCII ÎN OSPEȚIE 

   (Fabulă de Diana Sava Daranuța)

Un purcel, cu râtul mare, gros la trup ca un cârnaț,

Se porni în lumea mare, cu purcica lui la braț...

Își făcură socoteală pe la cine o să treacă

Și chitiră cam pe unde ar fi bine să petreacă.

Azi, la unu-n ospeție, mâine – la o altă casă.

Profitau din plin purceii și se așezau la masă.

Nu aveau vreun pic de jenă în obrazul lor porcesc,

Ocupați cu clefăiala, n-aveau timp de... mulțumesc.

Îi veni și rândul caprei să-i primească-n Casa Mare,

Că știa o lume-ntreagă cât e ea de primitoare.

Curățică, gospodină, capra frunze dulci culese.

Împleti colaci, sarmale, și-i pofti în capul mesei.

Porcii însă, cum li-i firea, prea sătui și prea obraznici,

Începură alintatul, criticând al caprei praznic:

– Parcă astea sunt sarmale? Prea sărace, prea cu varză...

E orezul fără carne, mămăliga nu-i mai brează...

Și, dacă suntem prieteni, să uităm de etichetă!

Poate ai ceva aparte, că mi-e scroafa la dietă!

Și-apoi, drăguliță soră, casa noastră e departe,

Nu putem dormi afară, hai, primește-ne pe-o noapte!

Educată și cuminte, capra le dădu de toate,

Și-aștepta să plece porcii, după zile numărate.

Însă ei nici gând de ducă... o duceau la capră bine –

Fără nicio osteneală aveau adăpost și pâine!

Pe cearșafuri înălbite, sforăiau până în zori...

Începeau cu mofturi ziua, scârnăvindu-se prin flori.

Și cereau mâncare multă, clefăind și criticând,

Ba se îmbătau „ca porcii”, toată casa răsturnând.

Și-i privea, sărmana capră, cum se alintau la masă,

Că-i secase și răbdarea, cât îi găzdui în casă.

Nu putea să le mai rabde râturile îngroșate,

Care o țineau de proastă de atâta bunătate.

Și-ntr-o zi, cam încruntată, le deschise iute poarta

Și le zise: – Iaca, drumul, dacă vreți, va dau și harta!

– Vai de noi! se indignară porcii unul câte unul,

Cum, ne dai așa afară, cum rămâne cu dejunul?

Poate măcar niște dulciuri, vreo plăcintă la plecare?

Vreo pălincă, vin la sticlă – ne așteaptă drumul mare...

Însă capra le răspunse: – Eu încep numărătoarea...

Vedeți coarnele? Îndată am să vă grăbesc plecarea!

Uite-așa plecară porcii, ducând sfoară-n lumea mare –

Că e rea și prea zgârcită capra... și-i neprimitoare...

Morala:

Voi, care-așteptați, în fine, de la porci vreo mulțumire,

Veți avea doar zile fripte, iar în rest – dezamăgire...

Și mai este înc-o vorbă, din vechime, dacă-o știți:

„Nu mai dați porcilor perle”, că rămâneți voi prostiți...

Autor fabulă și ilustrație - Diana Sava Daranuța

Din volumul „Fabule”, Casa Editurii 11, 2021

***

 Nu cred in viața de apoi

Eu nu prea cred în viața de apoi, 

Chiar mă gândesc că-i mare păcăleală 

Să umblu eu prin rai, în pielea goală, 

Cântând doar imnuri, ca un pițigoi. 

Să nu conteze de e zi sau noapte, 

Să stau pe iarbă, ca un îngeraș 

Mâncând colive dulci de arpacaș

Muiate-n miere, vin popesc și lapte. 

Să am și eu, o zi în calendar, 

Pe care să o țină toată baba, 

O zi în care să stea toți degeaba, 

Cu harți, sau cruce roșie măcar. 

Să stau cu heruvimii la taifas, 

Despre probleme administrative, 

Și despre sfintele, ce se cred dive, 

Doar fiindcă s-au lipit de-un sfânt mai gras. 

Aș fi satul de lapte și dulceți, 

Ca Dumnezeu, de hoții care fură, 

Și m-aș înfige într-o murătură

Cu riscul că aș pierde alte vieți. 

Eu nu mă văd, în niciun caz, zburând 

Cu ceilalti sfinți prin rai, cu ușurință, 

Chiar dacă-n rai nu este suferință, 

Eu n-aș risca să mă trezesc căzând. 

Mi-ar trece veșnicia foarte greu, 

Și-aș sta pe-acolo, bodrângos într-una, 

Dar m-aș convinge, pentru totdeauna, 

De faptul că exista Dumnezeu! 

Nu simt că am vreo karma fatalistă, 

Atunci când cred că nu mai e nimic, 

Nu cred în viața de apoi, dar zic:

Ce mama naibii fac dacă există?

Autor: Sorin Poclitaru

***

 ANİİ MEİ

Din amintiri, ce-mi răscolesc ființa,

Ce-apar în neguri grele ca un fum,

Zi de zi tot îmi aprind dorința,

Să păşesc din nou pe-acelaşi drum.

Tresar un pic şi îmi privesc odată,

Oglinda vieții ce-n mine s-a trezit.

Simt mai des cum inima îmi bate,

Nu dau uitării destinul cel trăit.

Ca un vapor purtat pe apa mării,

Pe valuri line, chiar şi pe furtună,

Am cunoscut iubire, am avut durere,

Dar sunt fidel de-a neamului cunună!

Azi mai pun o primăvară-n suflet,

Şi chipul în oglindă mi-l privesc...

Încerc să lăcrimez, să râd, să cuget,

De tot ce-am suferit şi este pământesc.

Nu pot să regret nimic din viață,

Poate că-mi doream ceva mai mult.

Ca orice om atârn de-un cap de ață,

Privesc spre viitor cu gânduri la trecut.

65 de ani la uşă me-au bătut...

Au fost buni, frumoşi, puțin şi grei.

Îmi par un vis firesc la început,

În sine mă mândresc - sunt anii mei!

O frunză ruginită de ploae şi de vânt,

Căzu încet alături, şopteşte un cuvânt -

"Nu regreta de loc şi nu te întrista,

Căci vârsta, ce-a venit, e viața ta!"

Ce să vă spun eu, oameni de demult,

Ce să vă zic, cu ce să vă mai mângâi?

Trăit-am mult şi mult am străbătut,

Privesc la cer - am fost păzit de îngeri...

Cu ce să vă uimesc azi de ziua mea?

Din când în când mai scriu o poezie,

Prin versuri simt, că dorul ar mai vrea,

Din tot  ce-a fost, aşa mereu să fie!

Din pomul meu mai cade o gutuie

Şi-al vieții sac se face tot mai greu.

Sacul meu - povara mea dăinuie,

E darul scump lăsat de Dumnezeu!

               Autor:     Sergiu APOSTOL

***

 SCRISOARE CĂTRE ȚARĂ 

Autor✍Mitică Rusu 

         M-am născut în România undeva în nordul țării 

Limba-mi sfântă şi cultura n-am s-o pot lăsa uitării

Într-o casă de la țară, chiar modestă pot a spune 

Am văzut lumina zilei şi-am venit în astă lume.. 

Am crescut precum lăstarul ce cată mereu lumina

Din pământul Bucovinei mi se trage rădăcina

Sunt mândru de a mea țară, de pământ şi de ogor 

Şi unde m-oi duce-n lume de ele o să-mi fie dor.. 

Sunt român..român îmi zice şi pe unde voi păşi 

Cu numele țării mele peste tot mă voi mândri

Biata țară nu-i de vină, la fel nici numele ei 

Că-i condusă înspre ruină de tâlhari şi de mişei.. 

Se răsucesc în mormânt voievozi de-odinioară 

Ce-au murit cu toți luptând să ne lase nouă o țară

Însă voi fără ruşine, țara toată ați cotropit-o

Şi-ați furat munca de veacuri ce cu greu alții-au zidit-o.. 

Fiecare om politic şi parlamentar distins 

Visează să fure-o viață, fără ca să fie prins

Şi cu multă aroganță fel de fel de legi scorneşte 

Când n-o mai putea să fure, să fie plătit regeşte.. 

Faceți legi fără ruşine din gândirile penale 

Să vă fie vouă bine, s-aveți pensii speciale

Iar omul de rând să rabde, mai mult..să se umilească 

Cu trudă şi suferință vouă să vi le plătească.. 

-Unde eşti bătrâne Mircea ce cu al tău buzdugan 

Ai slujit cu suflet țara, din hotar până-n hotar..?

Unde eşti Mihai Viteazul domnitorule vestit 

Ce-ai făcut prima unire şi pe români i-ai unit..? 

Unde eşti Mărite Ştefan să-i întrebi pe toți în parte 

De ce țara-i dezbinată şi românii-s hăt..departe ?

Unde eşti tu Țepeş Doamne ca să-i tragi pe toți în țeapă 

Să-i arunci în fundul ocnei, fără pâine..fără apă..! 

Asta meritați cu toții, pui de şerpi şi de năpârcă 

C-ați parazitat o țară stând poporului în cârcă

Sunt deja vreo trei decenii de când stați ca viermii-n rană 

Şi vă schimbați la putere prin rotație vicleană..! 

Nu ştiu de o fi să fie vreo schimbare-n astă țară 

Eu mai mult nu pot a face c-un stilou şi-o călimară

Pot decât să strig în versuri, a mea durere-ostenită 

Durere ce-mi sapă-n suflet pentru țara-mi chinuită..! 

#poezie #diaspora #Unire #Basarabia #romania #țară

***

 Scrisoare lui Moș Crăciun

             Autor:  Nicoleta Crucieru 

Bună, sunt Lenuța, și-s în clasa a patra.

Toți colegii mei s-au gândit să-ți scrie.

Știu că ai scrisori multe și de toate,

De-o să ai putere, să-mi răspunzi și mie.

Vera și Irina au cerut poșete, 

Ana și Marcela își doresc parfumuri,

Însă, Vasilică, le-a stricat elanul

Zice că tu nu poți face chiar atâtea drumuri.

Eu îți înțeleg vârsta, dar și starea,

N-o să-ți cer cadouri ce se pun în saci.

Mi-aș dori măcar să-mi citești scrisoarea.

Și, după aceea, numai să nu taci...

Am o casă mică, oalele o apleacă,

Ne-am deprins cu traiul simplu și modest.

Nu vreau genți din piele, nu vreau nici parfumuri,

Dacă ești acolo, spune-mi printr-un gest.

Fă-mi doar o favoare, una mică-mică,

Sper că nu-ți aplec umerii prea tare

E doar o dorință cât un bob de grâu,

Nu îndrăznesc să-ți spun una și mai mare. 

Te-aș ruga, de poți, să faci lumea bună,

Cât de greu îți pare, chiar că nu-mi dau seama,

Fă să fie satul cât un Rai de mare,

Iar în el, nicicând, să nu plângă mama.

Doar atât aș vrea, să pot crește-n pace,

Mama mea să râdă, eu să înfloresc.

Bună, sunt Lenuța, și-s în clasa a patra.

Am simțit nevoia să îți amintesc.