sâmbătă, 10 august 2024

***

 Odată cu trecerea timpului, îți dai seama că nu toate zâmbetele sunt reale... nici toate "te iubesc"  sunt sincere.

Că ceea ce doare nu sunt minciunile care sunt spuse... ci adevărurile care sunt reduse la tăcere. Că ceea ce doare cel mai tare nu este lovitura... ci cel care ți-o dă.

Că marii prieteni pot deveni mari necunoscuți. Că cei care te-au iubit... acum te pot urî.

Că viața e albă sau neagră... niciodată roz.

Să învățăm că poveștile nu au întotdeauna un final fericit... că un final fericit este o poveste fără final.

Învățăm că cele mai bune momente sunt alcătuite din lucruri mărunte.

Că nu tot ce strălucește nu este aur și că cel care avertizează nu este un trădător.

Că e mai bine să ai cinci prieteni adevărați... decât cincizeci de prieteni falși.

Că dragostea poate fi foarte frumoasă, dar în același timp foarte perfidă.

Că celui care îți arată puțin... puțin îi pasă de tine.

Vei realiza că viața este foarte scurtă și că timpul trece foarte repede..."


-  Rebeca Mena

vineri, 9 august 2024

***

 „El-Zorab” de George Coșbuc


La pașă vine un arab,

Cu ochii stinși, cu graiul slab.

- "Sunt, pașă, neam de beduin,

Și de la Bab-el-Manteb vin

Să vând pe El-Zorab.


Arabii toți răsar din cort,

Să-mi vadă roibul, când îl port

Și-l joc în frâu și-l las în trap!

Mi-e drag ca ochii mei din cap

Și nu l-aș da nici mort.


Dar trei copii de foame-mi mor!

Uscat e cerul gurii lor;

Și de amar îndelungat,

Nevestei mele i-a secat

Al laptelui izvor!


Ai mei pierduți sunt, pașă, toți:

O, mântuie-i, de vrei, că poți!

Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!

Dă-mi bani! Dacă-l găsești pe plac,

Dă-mi numai cât socoți!


El poartă calul, dând ocol,

În trap grăbit, în pas domol,

Și ochii pașei mari s-aprind;

Cărunta-i barbă netezind

Stă mut, de suflet gol.


- "O mie de țechini primești?

- "O, pașă, cât de darnic ești!

Mai mult decât în visul meu!

Să-ți răsplătească Dumnezeu,

Așa cum îmi plătești!


Arabul ia, cu ochii plini

De zâmbet, mia de țechini -

De-acum, de-acum ei sunt scăpați,

De-acum vor fi și ei bogați,

N-or cere la străini!


Nu vor trăi sub cort în fum,

Nu-i vor cerși copiii-n drum,

Nevasta lui se va-ntrema;

Și vor avea și ei ce da

Săracilor de-acum! -


El strânge banii mai cu foc,

Și pleacă, beat de mult noroc,

Și-aleargă dus d-un singur gând,

Deodată însă, tremurând,

Se-ntoarce, stă pe loc.


Se uită lung la bani, și pal

Se clatină, ca dus de-un val,

Apoi la cal privește drept;

Cu pașii rari, cu fruntea-n piept,

S-apropie de cal.


Cuprinde gâtul lui plângând

Și-n aspra-i coamă îngropând

Obrajii palizi: - "Pui de leu,

Suspină trist. Odorul meu,

Tu știi că eu te vând!


Copiii mei nu s-or juca

Mai mult cu frunze-n coama ta,

Nu te-or petrece la izvor:

De-acum smochini, din mâna lor,

Ei n-or avea cui da!


Ei nu vor mai ieși cu drag

Să-ntindă mâinile din prag,

Să-i iau cu mine-n șea pe rând!

Ei nu vor mai ieși râzând

În calea mea șirag!


Copiii mei cum să-i îmbun

Nevestei mele ce să-i spun,

Când va-ntreba de El-Zorab

Va râde-ntregul neam arab

De bietul Ben-Ardun!


Raira, tu, nevasta mea,

Pe El-Zorab nu-l vei vedea

De-acum, urmându-te la pas,

Nici în genunchi la al tău glas

El nu va mai cădea!


Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,

N-ai să-l mai vezi în zbor nebun

Pe urma unui șoim ușor

Ca să-ți împuște șoimu-n zbor;

Nu-i vei pofti: Drum bun!


Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt

Ardun al tău în alb vestmânt;

Și ca să simți sosirea lui

Mai mult de-acum tu n-o să pui

Urechea la pământ!


O, calul meu! Tu, fala mea,

De-acum eu nu te voi vedea

Cum ții tu nările-n pământ

Și coada ta fuior în vânt,

În zbor de rândunea!


Cum mesteci spuma albă-n frâu,

Cum joci al coamei galben râu.

Cum iei pământul în galop

Și cum te-așterni ca un potop

De trăsnete-n pustiu!


Știa pustiul de noi doi

Și zarea se-ngrozea de noi -

Și tu de-acum al cui vei fi?

Și cine te va mai scuti

De vânturi și de ploi?


Nu vor grăi cu tine blând,

Te-or înjura cu toți pe rând

Și te vor bate,-odorul meu,

Și te-or purta și mult, și greu;

Lăsa-te-vor flămând!


Și te vor bate,-odorul meu,

Să mori tu, cel crescut de noi!...

Ia-ți banii, pașă! Sunt sărac,

Dar fără cal eu ce să fac:

Dă-mi calul înapoi!


Se-ncruntă pașa: - "Ești nebun?

Voiești pe ianiceri să-i pun

Să te de-a câinilor? Așa!

E calul meu, și n-aștepta

De două ori să-ți spun!


- Al tău? Acel care-l crescu

Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?

De dreapta cui ascultă el,

Din leu turbat făcându-l miel?

Al tău? O, pașă, nu!


Al meu e! Pentru calul meu

Mă prind de piept cu Dumnezeu -

Ai inimă! Tu poți să ai

Mai vrednici și mai mândri cai,

Dar eu, stăpâne, eu?


Întreagă mila ta o cer!

Alah e drept și-Alah din cer

Va judeca ce-i între noi,

Că mă răpești și mă despoi,

M-arunci pe drum să pier.


Și lumea te va blestema,

Că-i blestem făptuirea ta!

Voi merge, pașă, să cerșesc,

Dar mila voastră n-o primesc -

Ce bine-mi poți tu da?


Dă pașa semn. - "Să-l dezbrăcați

Și binele în vergi i-l dați!

Sar eunucii, vin, îl prind -

Se-ntoarce-arabul răsărind

Cu ochii înghețați...


El scoate grabnic un pumnal,

Și-un val de sânge, roșu val

De sânge cald a izvorât

Din nobil-încomatul gât,

Și cade mortul cal.


Stă pașa beat, cu ochi topiți,

Se trag spahiii-ncremeniți.

Și-arabul, în genunchi plecat,

Sărută sângele-nchegat

Pe ochii-nțepeniți.


Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni

Și-aruncă fierul crunt din mâini:

- "Te-or răzbuna copiii mei!

Și-acum mă taie, dacă vrei,

Și-aruncă-mă la câini!


„El Zorab” (sau „El-Zorab”) este o poezie cu sfârșit tragic scrisă de George Coșbuc și publicată în volumul Balade și idile (1893).

George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, Imper iul Austriac – d. 9 mai 1918, București, România) a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.

***

 Moartea lui Fulger - George Coşbuc


În goana roibului un sol,

Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,

Răsare, creşte-n zări venind,

Şi zările de-abia-l cuprind,

Şi-n urmă-i corbii croncănind

Aleargă stol.


El duce regelui răspuns

Din tabără. Şi ţine-ascuns

Sub straiul picurând de ploi

Pe cel mai bun dintre eroi -

Atâta semn de la război,

Şi-a fost de-ajuns!


Pe Fulger mort! Pe-un mal străin

L-a fulgerat un braţ hain!

De-argint e alb frumosu-i port,

Dar roş de sânge-i albul tort,

Şi pieptul gol al celui mort

De lănci e plin.


Sărmanul crai! Când l-a văzut

Şi, când de-abia l-a cunoscut,

Cu vuiet s-a izbit un pas

De spaimă-n lături şi-a rămas

Cu pumnii strânşi, fără de glas,

Ca un pierdut.


Să-i moară Fulger? Poţi sfărma

Şi pe-un voinic ce cuteza

Să-nalţe dreapta lui de fier

Să prindă fulgerul din cer?

Cum pier mişeii dacă pier

Cei buni aşa?


Dar mâne va mai fi pământ?

Mai fi-vor toate câte sunt!

Când n-ai de-acum să mai priveşti

Pe cel frumos, cum însuţi eşti,

De dragul cui să mai trăieşti,

Tu soare sfânt?


Dar doamna! Suflet pustiit!

Cu părul alb şi despletit

Prin largi iatacuri alerga,

Cu hohot lung ea blestema,

Şi tot palatul plin era

De plâns cumplit.


La stat şi umblet slabă ce-i!

Topiţi sunt ochii viorei

De-atâta vaiet nentrerupt,

Şi graiul stins şi-obrazul supt

Şi tot vestmântul doamnei rupt

De mâna ei!


- "De dorul cui şi de-al cui drag,

Să-mi plângă sufletul pribeag,

Întreagă noaptea nedormind,

Ca s-aud roibii tropotind,

Să sar din pat, s-alerg în prag,

Să te cuprind!


Nu-l dau din braţe nimănui!

Închideţi-mă-n groapa lui -

Mă laşi tu, Fulgere, să mor?

Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?

O, du-i cu tine, drag odor,

O, du-i, o, du-i!


Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!

N-ai glas de vifor, să jeleşti;

N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;

N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,

Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,

Să-l încălzeşti!


Şi tu, cel spre bătăi aprins,

Acum eşti potolit şi stins!

N-auzi nici trâmbiţile-n văi,

Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -

Râdeai de moarte prin bătăi,

Dar ea te-a-nvins.


Pe piept, colac de grâu de-un an,

Şi-n loc de galben buzdugan,

Făclii de ceară ţi-au făcut

În dreapta cea fără temut,

Şi-n mâna care poartă scut

Ţi-au pus un ban.


Cu făclioara, pe-unde treci,

Dai zare negrilor poteci

În noaptea negrului pustiu,

Iar banu-i vamă peste râu.

Merinde ai colac de grâu

Pe-un drum de veci.


Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus

Deplin armat, ca-n ceruri sus

Să fii întreg ce-ai fost mereu,

Să tremure sub pasu-ţi greu

Albastrul cer, la Dumnezeu

Când vei fi dus.


Miraţi şi de răsuflet goi,

Văzându-ţi chipul de război,

Să steie îngerii-nlemnit;

Şi, orb de-al armelor sclipit,

S-alerge soarele-napoi

Spre răsărit!...


Iar când a fost la-nmormântat,

Toţi morţii parcă s-au sculat

Să-şi plângă pe ortacul lor,

Aşa era de mult popor

Venit să plângă pe-un fecior

De împărat!


Şi popi, şirag, cădelniţând

Ceteau ectenii de comând -

Şi clopote, şi plâns, şi vai,

Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,

Şi sfetnici, şi feciori de crai,

Şi nat de rând.


Şi mă-sa, biata! Cum gemea

Şi blestema, şi se izbea

Să sară-n groapă: - "L-au închis

Pe veci! Mi-a fost şi mie scris

Să mă deştept plângând din vis,

Din lumea mea!


Ce urmă lasă şoimii-n zbor?

Ce urmă, peştii-n apa lor?

Să fii cât munţii de voinic,

Ori cât un pumn să fii de mic,

Cărarea mea şi-a tuturor

E tot nimic!


Că tot ce eşti şi tot ce poţi,

Părere-i tot dacă socoţi -

De mori târziu ori mori curând,

De mori sătul, ori mori flămând,

Totuna e! Şi rând pe rând

Ne ducem toţi!


Eu vreau cu Fulger să rămân!

Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,

M-a duşmănit trăind mereu

Şi-a pizmuit norocul meu!

E un păgân şi Dumnezeu,

E un păgân.


De ce să cred în el de-acum?

În faţa lui au toţi un drum,

Ori buni, ori răi, tot un mormânt!

Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!

Credinţa-i val, iubirea vânt

Şi viaţa fum!


Şi-a fost minune ce spunea!

Grăbit poporul cruci făcea

De mila ei, şi sta-ngrozit. -

Şi-atunci un sfetnic a venit

Şi-n faţa doamnei s-a oprit,

Privind la ea.


Un sfânt de-al cărui chip te temi

Abia te-aude când îl chemi:

Bătrân ca vremea, stâlp rămas,

Născut cu lumea într-un ceas,

El parcă-i viul parastas

Al altor vremi.


Şi sprijin pe toiag cătând

Şi-ncet cu mâna ridicând

Sprâncenele, din rostu-i rar,

Duios cuvintele răsar:

- "Nepoată dragă! De-n zadar

Te văd plângând.


De cum te zbuciumi, tu te stingi

Şi inima din noi o frângi -

Ne doare c-a fost scris aşa,

Ne dori mai rău cu jalea ta:

De-aceea, doamnă, te-am ruga

Să nu mai plângi.


Pe cer când soarele-i apus,

De ce să plângi privind în sus?

Mai bine ochii-n jos să-i pleci,

Să vezi pământul pe-unde treci!

El nu e mort! Trăieşte-n veci,

E numai dus.


N-am cap şi chip pe toţi să-i spui

Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?

Că de copil eu m-am luptat

În rând cu Volbură-mpărat

Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat

Ca ţara lui.


Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!

Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.

Ei şi-au plinit chemarea lor

Şi i-am văzut murind uşor;

N-a fost nici unul plângător,

Că viaţa-i fum.


Zici fum? O, nu-i adevărat.

Război e, de viteji purtat!

Viaţa-i datorie grea

Şi laşii se-ngrozesc de ea -

Să aibă tot cei laşi ar vrea

Pe neluptat.


De ce să-ntrebi viaţa ce-i?

Aşa se-ntreabă cei mişei.

Cei buni n-au vreme de gândit

La moarte şi la tânguit,

Căci plânsu-i de nebuni scornit

Şi de femei!


Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!

Şi-a morţii lege n-o căta!

Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,

Dar dacă mor, ce grijă porţi?

Mai simte-n urmă cineva

Că ei sunt morţi?


Dar ştiu un lucru mai pe sus

De toate câte ţi le-am spus:

Credinţa-n zilele de-apoi

E singura tărie-n noi,

Că multe-s tari cum credem noi

Şi mâine nu-s!


Şi-oricât de amărâţi să fim

Nu-i bine să ne dezlipim

De cel ce vieţile le-a dat! -

O fi viaţa chin răbdat,

Dar una ştiu: ea ni s-a dat

Ca s-o trăim!


Ea n-a mai plâns, pierdut privea

La sfetnic, lung, dar nu-l vedea

Şi n-a mai înţeles ce-a zis

Şi nu vedea cum au închis

Sicriul alb - era un vis

Şi ea-l trăia.


Senini de plânset ochii ei,

Vedea bărbaţi, vedea femei,

Cu spaimă mută-n jur privea.

Din mult nimic nu-nţelegea;

Şi să muncea să ştie ce-i.

Şi nu putea.


I-a fulgerat deodată-n gând

Să râdă, căci vedea plângând

O lume-ntreagă-n rugăciuni. -

"În faţa unei gropi s-aduni

Atâta lume de nebuni!

Să mori râzând...


Şi clopotele-n limba lor

Plângeau cu glas tânguitor;

Şi-adânc, din bubuitul frânt

Al bulgărilor de pământ,

Vorbea un glas, un cântec sfânt

Şi nălţător:


"Nu cerceta aceste legi,

Că eşti nebun când le-nţelegi!

Din codru rupi o rămurea,

Ce-i pasă codrului de ea!

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!


George Coșbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, Imperiul Austriac – d. 9 mai 1918, București, România) a fost un poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.

„Moartea lui Fulger” este  o poezie scrisă de George Coșbuc, publicată în 1893 în volumul „Balade și idile”.

"Moartea lui Fulger" (1893) este o baladă cultă și are ca temă ceremonialul înmormântării, cu grave rezonanțe de bocet popular, ilustrat prin tulburatoarea dispariție prematură a unui erou.

@urmăritori

***

 Dan, căpitan de plai - Vasile Alecsandri

(XV secol)


Frunză verde de mălai;

Cine merge sus la rai?

Merge Dan, șoiman de plai,

C-a ucis el mulți dușmani,

Un vizir și patru hani.

Frunză verde lemn de brad,

Cine merge jos în iad?

Merg tătarii lui Murad,

C-au ucis în zi de mai

Pe Dan, căpitan de plai!

(Fragm. de cântec poporal)


I


Bătrânul Dan trăiește ca șoimul singuratic

În peștera de stâncă, pe-un munte păduratic,

Privind cu veselie cum soarele răsare,

Dând viață luminoasă cu-o caldă sărutare,

Privind cu jale lungă cum soarele apune...

Așa și el apus-a din zile mari și bune!

Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,

Ca pe un gol de munte o stâncă solitară,

Dincolo din morminte el trist acum privește

O tainică fantasmă ce-n zare s-adâncește,

Fantasma drăgălașă a verdei tinereți

Ce fuge de răsuflul geroasei bătrâneți,

Și zice: "Timpul rece apasă-umărul meu

Și cât m-afund în zile, tot simt că e mai greu!

O! lege-a nimicirii, o! lege nemiloasă!

Când, când s-a toci oare a vremii lungă coasă!"

Apoi el pleacă fruntea și cade în visare,

Iar munții, albi ca dânsul, se-nclină-n depărtare.

Ai timpilor eroici imagine augustă,

Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă

Pentru bine, și largă, prea largă pentru rău!

El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.

Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie

Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,

Și mult iubea când țara stiga: "La luptă, Dane!"

Să vânture ca pleava oștirile dușmane.

Atunci a lui mânie ca trăsnetul era,

În patru mari hotare tuna și fulgera,

Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi

Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei.

Ades el pleca singur prin codri fioroși,

În care luceau noaptea oțeluri și ochi roși,

Și dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,

Viteazul cu blândețe îl dezmierda grăind:

"N-aibi grijă, măi șoimane! eu am și duc cu mine

O vrajă rea de dușmani și bună pentru tine".

Și murgu-și lua calea în liniște deplină

Prin codri fără drumuri și fără de lumină.

Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneț

Făceau un cortegi falnic eroului drumeț.


Încrederea-nflorește în inimile mari!


II


Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari

Crescuți dintr-o tulpină pe culmea cea de munte

Ș-având ca o coroană un secol pe-a lor frunte.

"O! frate, zice unul, un vânt în miez de noapte

Adusu-mi-a din vale lung vaiet, triste șoapte!...

E sabie în țară! au năvălit tătarii!

Ș-acum în bălți de sânge își joacă armăsarii!"

"Așa! răspunde altul, colo în depărtare

Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare!

Ard satele române! ard holdele-n câmpii!

Ard codrii!... Sub robie cad fete și copii.

Și-n fumul ce se nalță cu larme zgomotoase

Zbor suflete gonite din trupuri sângeroase!"

Bătrânul Dan aude, suspină și nu crede!

Dar iată că pe ceruri din patru părți el vede

Trecând un stol de vulturi urmați de uli gramadă,

Atrași în orizonturi de-a morții rece pradă.


Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.

"La luptă, Dane! țara-i în jar, țara-i în foc!"

Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui,

Și paloșul lucește voios în mâna lui.

Bătrânul Dan pe sânu-i apasă a lui mână

Și simte că tot bate o inimă română.

El zice cu mândrie, nălțând privirea-n sus:

'Pe inimă și paloș rugina nu s-a pus.

O! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai

Pân' ce-oi strivi toți lupii, toți șerpii de pe plai!

Fă tu să-mi pară numai atunci paloșul greu,

Când inima-nceta-va să bată-n pieptul meu,

Ș-atunci inima numai de-a bate să încete

Când voi culca sub tărnă a dușmanilor cete!"

Apoi el strânge chinga pe zdravenele-i șale,

Își face-o cruce, pleacă și se coboară-n vale.


III


În scurtele răstimpuri când soarele declină

Și noaptea-și pune stema feerică, stelină,

E un moment de pace în care, neoprit,

Se pierde doru-n umbra amurgului mâhnit.

Atunci zărește ochiul minunile din basme,

Acele legioane de tainice fantasme

Care-ntre zi și noapte apar în loc oprite

Cu mantii lungi și albe de-a lungul învelite.

Așa apare-n șesuri mărețul om de munte,

Călcând cu pași gigantici pe urme mai mărunte!

Nu știu de el copacii tineri, crescuți pe maluri,

Dar râul îl cunoaște și scade-a sale valuri,

Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.

Și astfel tot el pasă pe cale ne-ntreruptă

Pân' ce sosește-n seară la casa lui Ursan.


Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,

Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros și lat,

Cu bratul de bărbat, cu pumnul apăsat,

E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.

El e de peste Milcov pribeag misterios.

Toți care știu de dânsul spun multe, dar șoptind,

Și cale de o zare îl ocolesc grăbind,

Deși-i place să crească sirepe herghelii,

Răzlete pe întinsul câmpiilor pustii.

Pe vremea lui, sub ochii lui Ștefan, domn cel mare,

Intrând în dușmani singur ca vieru-n stuhul tare,

A prins pe hanul Mârza din fugă cu arcanul;

Iar Ștefan, de la dânsul în schimb luând pe hanul,

I-a zis: "Ursane frate! să-ți faci ochirea roată,

Și cât îi vedea zare, a ta să fie toată!"*

De-atunci el stă de pază în mijlocul câmpiei

Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.


Drumețul intră, zice: "Bine-am găsit, Ursane!..."

Un aspru glas răspunde: "Bine-ai venit, moș Dane!

Ce vânt te-aduse-aice?"

"Vânt rău și de jelire!

Ne calc' păgânii, frate, și țara-i la pieire!"

Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gândul său.

Dan zice: "De pe munte venit-am să te ieu,

Să mergem".

"Dar! să mergem!" adaugă Ursan

Și mult cu drag privește grozavu-i buzdugan.

Apoi un corn apucă și buciumă în vânt.


IV


Deodată se aude un tropot pe pământ,

Un tropot de copite, potop rotopitor!


Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,

Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,

Zburând o herghelie de armăsari zmeioși,

Cu coamele în vânturi, cu ochii scânteioși,

Și-nfiorând câmpia de-o aspră nechezare.

Un voinicel în floare, pe-un alb fugar călare,

Îi mână c-un harapnic ce-n urma lor pocnește

Și ca un șarpe negru prin aer se-nvârtește.

Ursan le-aține calea și caii stau în loc.

Apoi către voinicul ce poartă busuioc

El zice: "Fulgo! prinde-mi pe murgul cel țintat,

Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat!"

"Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea?"

"Tu să rămâi aice ca să-mi păzești averea."


Frumos odor e Fulga! și naltă-i e făptura!

Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,

Și părul său de aur în creți lungi se lasă

Ca pe strujanul verde un caier de mătase.

El are glas puternic în gură rumeoară

Și mers cu legănare de gingașă fecioară.

Oricine-1 vede-n soare cu pelita lui albă,

Purtând la brâu un paloș și pe grumaji o salbă,

Se-ntreabă: ce să fie, fecior de zmeu, ori fată?

Iar când pe sub altița cămășii înfirată

Zărește la lumină doi crini ieșiți în undă,

Doi pui în neastâmpăr de lebădă rotundă,

Răpit de dor, el cade pe gânduri câte-un an!...


Voinicul e viteaza copilă-a lui Ursan.

Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneț

Și merge drept la murgul sălbatic și răzleț,

Zicând lui Dan ce-n treacăt îi dă povătuiele:

"Moș Dane! tu cu-a tale și eu cu ale mele!"

Sirepul o zărește, ridică narea-n vânt,

Încruntă ochiul, bate copita de pământ,

Zburlește coama, saltă, în lături se izbește;

Dar Fulga zvârle lațul, de gât îl arcănește

Și repede ca gândul, s-aruncă ușurel,

Îi pune mâna-n coamă și-ncalecă pe el.

Gemând, el sare-n aer pe patru-a lui picioare,

Azvârle, se frământă, se spumegă-n sudoare

Și-n zbor plecând deodată, nebun de groază, murgul

S-afundă-n largul spațiu și spintecă amurgul...

Dar când steluța lunii apare viu la lume,

Copila se întoarce cu murgul alb de spume

Și zice: "Iată calul! El știe-acum de frâu

Ca paloșul de mijloc și mijlocul de brâu."

Ursan cu drag răspunde: "Aibi parte de noroc!"

Apoi cu Dan bătrânul, arzând de mare foc,

Încalecă și-n umbră dispar ca într-un nor...

Iar Fulga-i urmărește cu sufletul în dor.


V


E noaptea înstelată, e caldă, liniștită!

Se pare că din ceruri pe lumea adormită

Plutește-o lină, dulce, divină îndurare,

Dar ea nu poate stinge avântul de turbare

Ce duce călăreții pe-ntinderea pustie,

Precum doi spectri gemeni mânați de-o vijelie.

Ei zbor tăcuți sub ochii stelutelor trezite

În orizontul negru ce-i soarbe și-i înghite.

S-afund mereu în taina nopții; dar gândul lor

De mult e cu tătarii în luptă de omor.

Oțintă de lumină prin umbră viu înoată.

Ea crește, se înaltă pe zare ca o roată

Și umple de văpaie cereștile abisuri.

Păduri, movile, râuri apar căzute-n visuri,

Dar leul de la munte și vierul de pe vale

Nu văd prin vis de sânge decât Moldova-n jale.

"E roșie luna!" zice din doi cel mai bătrân.

"E luna însetată de sânge de păgân!"

Răspunde cel mai aspru... Și puii lor de zmei

Se duc trăgând doi spectri de umbră după ei.

Se duc vârtej ca gândul plecat în pribegie,

Se duc pân' ce-a lor umbră întinsă pe câmpie

Le trece înainte și pân' ce se lovesc

În ochi cu faptul zilei... Atunce se opresc.


Și iată-i pe o culme nocturnii călători,

Lucind sub cerul palid în mantie de zori!

Ei lasă jos pe coastă să pască armăsarii

Și stau privind în vale cum fac pârjol tătarii.

Cinci sate ard în flăcări pe câmp, și fumul lor

Se-ntinde ca o apă, plutește ca un nor

De-a lung pe șesul umed, și zboară sus în aer,

Ducând cu el un vuiet de larmă și de vaier.

Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcite,

Copii mărunți, și mame, și fete despletite,

Și cai scăpați în fugă, și câini, și boi în turme,

Goniți de tătărimea ce calcă pe-a lor urme.

Ici, colo, se văd cete în luptă încleștate,

Mișcări de brațe goale în aer ridicate,

Luciri de arme crunte pătate roș cu sânge

Pe care-o rază vie din soare se răsfrânge.

Apoi din vreme-n vreme o ceață luptătoare

Se-mprăștie cu grabă, lăsând cadavre-n soare!

Iar lângă Nistru, multa urdie tătărească

Năprasnic se ucide cu gloata românească.


Dan zice: "Măi Ursane! acolo e de noi!

Acolo râde moartea în crâncenul război.

Acolo să dăm proașcă, sub ochiul cel de sus,

Tu dinspre faptul zilei, și eu dinspre apus,

Și cale să deschidem prin aprigul dușman...

La lucru-acum, fârtate! la lucru, măi Ursan!"

"Amin și Doamne-ajută!" Ursan voios răspunde,

Și-n gloată fiecare ca viforul pătrunde.


VI


Ursan năval' s-aruncă în neagra tătărime,

Croind o pârte largă prin deasa ei mulțime.

Sub mână-i buzduganul, unealtă de pieire,

Ca un balaur face în juru-i o rotire,

Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins

Sărmanu-nchide ochii și soarele-i s-a stins!


În lături, înainte, în urmă-i totul moare!

Zbor creierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,

Și-n urmă, și-mprejuru-i, și-n lături semănate

Zac sute de cadavre cu capete sfărmate.

Și astfel ne-mpăcatul Ursan mereu lucrează,

Și spre apus prin sânge mereu înaintează.

Ca dânsul, Dan bătrânul, erou întinerit,

Tot vine după paloș spre mândrul răsărit.

El intră și se-ndeasă în gloata tremurândă

Ca junghiul cel de moarte în inima plăpândă,

Și paloșu-i ce luce ca fulger de urgie

Tot cade-n dreapta,-n stânga și taie-n carne vie...

Fug toți și pier din cale-i!... El strigă: "Steie față

Cui place vitejia, cui s-a urât de viață!"

Dar nime nu-ndrăznește la glasu-i să apară,

Căci el se-naintează precum un stâlp de pară,

Și cine-1 vede falnic, aprins, cu fruntea sus,

Îi pare că alt soare se-nalță din apus.

Și astfel ambii oaspeți ai morții ne-mpăcate

Cosesc la vieți în floare pe straturi sângerate

Ș-ajung ei față-n față prin apriga furtună,

Și armele lor ude cruciș le împreună.

"Noroc pe, Ursane!"

"Și pe, tot noroc!"

Dar n-a sfârșit cuvântul Ursan și cade-n loc,

Străpuns de o săgeată ce-i intră-n piept adânc.

El scapă buzduganul, se pleacă pe oblânc

Și greu se prăbușește c-un geamăt de pe cal.


Tătarii ca zăvozii pe dânsul dau năval'!

"În lături, litfe!" strigă la ei viteazul Dan,

Punându-se de pază la capul lui Ursan.

Cu calu-n mâna stângă, cu pala-n mâna dreaptă,

Amenințând cu ochii tătarii, mi-i așteaptă

Precum așteaptă zimbrul de lupi înconjurat

Să-i zvârle cu-a lui coarne pe câmpul spăimântat.

Dar nici gândesc păgânii să deie piept cu el,

Căci paloșu-i năprasnic e vultur de oțel.

Retrași în jur deoparte, nemernici, sperieți,

Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți,

Și Dan, lovit în coaste, șoptește cu oftare:

"Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare!"

Zicând, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mână

Și paloșul lui ține în loc ceața păgână.


O! Dane căpitane! puterile-ți slăbesc

Și norii pe deasupră-ți trecând se învârtesc.

Tu mori! și tătărimea s-apropie de tine!


Dar iată din pustiuri un alb vârtej că vine

Și trece prin urdie ca printr-un lan de grâu.

E un voinic călare pe-un cal ce n-are frâu,

Voinic, în brâu cu paloș și pe grumaz cu salbă.

E Fulga, ce apare ca o fantasmă albă

Și grabnic pe-al ei tată răpește din grămadă,

Apoi cu el dispare ca șoimul cu-a sa pradă.


"Alah!" răcnesc tătarii cătând cu groază-n urmă...

Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă?

Ei văd curgând pe dealuri arcașii din Orhei

Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinși ca niște zmei!

Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă

Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,

Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,

Cum pleacă din câmpie un nor întins de corbi.

Amar e de răzlețul ce-n urma lor rămâne!

Și cade, mic sau mare, pe mâinile române!

În față cu românul nu-i milă, nu-i iertare,

Nici chiar în sân de mamă nu poate-avea scăpare.

O știu de mult tătarii, o știu de la bătrâni

Și fug, nevrând s-asculte de șefi, de-ai lor stăpâni

Tot omul vede moartea ș-aleargă-nspăimântat.

Cel viu uită și lasă pe mortul ne-ngropat

Și făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgân,

Că-n umbra fiecărui s-avântă un român!


Iar hanu-și smulge barba, își rupe șalul verde

Privind urdia-ntreagă în clipă cum se pierde.

Sub ochii lui în lacrimi, pe câmpul cel de lupte

Apar grămezi de leșuri, grămezi de arme rupte,

De cai uciși, de care, de corturi risipite,

Și tuiurile oastei de oaste părăsite!


O! pas cumplit al soartei! Tot ce-i era de fală,

Cai, steaguri, cete mândre, strălucitoare arme,

Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,

A fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme!


VII


Ghirai a trecut Nistrul înot pe calul său,

Luând pe Dan rănitul ca pradă și trofeu.

El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,

Precum un lup din codri ce-a fost de câini gonit.

Trei zile, trei nopți hanul nu gustă-n suflet pace.

Întins ca un cadavru jos pe covor el zace,

Dar când revine, palid, din lunga-i desperare,

În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.

El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrânul.


Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul!

"Ghiaur! zice tătarul cu inima haină,

Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?"

"Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde căpitanul,

Căci are să renască mai fragedă la anul!"


Ghirai cade pe gânduri, lăsându-și capu-n piept,

Și, îmblânzindu-și glasul: "O! Dan, om înțelept!

Te știu de mult pe tine, cunosc al tău renume

Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.

Pe mulți tătari cuprins-ai de-ai morții reci fiori!

Acum îți veni rândul și ție ca să mori.

Privește! lângă ușă călăul te pândește

Cu ștreangul și cu pala ce-n mână-i zângănește.

Un semn, și capu-ți zboară la câini și la vulturi,

Și suiletu-ți se pierde în lumea de ghiauri.

Dar însă îmi fac milă de ani și de-a ta minte,

Gândind la bătrânețea ce-apasă-al meu părinte,

Și vreau, cu daruri multe, pe tine-a te ierta

De vrei tu să te lepezi acum de legea ta!"


Creștinul Dan, bătrânul cu suflet luminos,

Înalță-a lui statură și zice maiestos:

"Ceahlăul sub furtună nu scade mușuroi!

Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi.

Deci, nu-mi convine viața mișelnic câștigată,

Nici pata fărdelegii în fruntea mea săpată.

Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,

Un vierme ce mănâncă albeața din obraz.

Cui place să roșească, roșească... eu nu vreu

Nici pată pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.

Alb am trăit un secol pe plaiul strămoșesc

Și vreau cu fața albă senin să mă sfârșesc,

Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,

Mormântul meu să fie curat și alb ca mine!

Așa m-a deprins Ștefan, ușoară țărna-i fie!

La trai fără mustrare și fără prihănie.

Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreau a tale daruri.

Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,

Departe ea de mine!... mai drept e ca să mor!...

Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,

Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții grele

Să mai sărut o dată pământul țării mele!"


Uimit, Ghirai se scoală, cu mâna lui desface

Unealta de robie sub care leul zace,

Cumplitul lanț ce-l leagă cu strânse noduri sute,

Și zice grabnic: "Tată, ia calul meu și du-te!"


Bătrânul Dan ferice se duce, Nistrul trece,

Și-n aerul Moldovei se umilă pieptu-i rece,

Și inima lui crește, și ochii-i plini de jale

Cu drag privesc prin lacrimi podoaba țării sale.

Sărmanu-ngenunchează pe iarba ce străluce,

Își pleacă fruntea albă, smerit își face cruce

Și pentru totdeauna sărută ca pe-o moaște

Pământul ce tresare și care-1 recunoaște...

Apoi el se întoarce la hanul, intră-n cort,

Suspină, șovăiește și, palid, cade mort!


Iar hanul, lung privindu-1, rostește cu durere:

"O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere,

Având o viață verde în timpul tinereții

Și albă ca zapada în iarna bătrâneții!..."


Vasile Alecsandri (n. 21 iulie/2 august 1821, Bacău, Moldova – d. 22 august/3 septembrie 1890, Mircești, Iași, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Poemul "Dan, capitan de plai" este un poem de inspiratie folclorica menit sa reinvie chipuri legendare de viteji, aparatori ai pamantului strabun, si face parte din volumul "Legende".

Acest poem evoca un episod din istoria Moldovei din vremea lui Stefan cel Mare, sursa de inspiratie fiind o poezie populara transcrisa drept motto in fruntea poemului.

Titlul este alcatuit din substantivul propriu "Dan" caruia i se adauga o apozitie dezvoltata ("capitan de plai") care semnifica ocupatia si conditia sociala a personajului: ostean care sta de straja la hotarele patriei.

Fiind un poem, si anume un poem eroic, creatia literara "Dan, capitan de plai" este o naratiune, o opera epica in versuri, cu o actiune mai complicata decat a baladei si cuprinzand mai multe episoade in care se povestesc fapte marete savarsite de personaje insufletite de sentimente nobile. Ca si in balada populara sau culta, actiunea are la baza o antiteza puternica, cea dintre cotropi torii tatari si aparatorii plaiurilor romanesti, simbolizati prin Dan si Ursan, personaje aflate la granita dintre real si legendar, intrupari ale eroismului si ale patriotismului intregului popor. Ei sunt animati de o puternica dragoste de tara, pe care o apara cu pretul vietii lor.

Eroii acestui poem sunt doi razboinici viteji: Dan si Ursan care reusesc prin curajul lor sa tina piept navalitorilor tatari pana la sosirea orheienilor.

***

 Acelei care a plecat – Ion Pribeagu


Când ai plecat, zâmbind, din casa noastră,

Din odăiţa plină de senin,

În grabă, ai uitat o floare-n glastră

Şi pijamaua ta de crèpe de chine.


Sărmana pijama cu flori bizare,

În care-ai râs atât, nici nu credea

Că va veni o zi amară-n care

Ai să ne uiţi, pe mine şi pe ea.


De-atunci, şedem în fiecare seară

În faţa sobei pline de cărbuni

Şi depănăm povestea iar şi iară,

Ca doi prieteni buni.


Ştiind c-atât de mult îţi fuse dragă,

O-mbrăţişez sub vraja din amurg,

Prin falduri îmi adorm privirea vagă

Şi-i mângâi fiecare brandenburg.


Şi noaptea, prin apusuri cristaline,

Când dorul sparge-al lacrimilor dig,

O culc în pat alăturea de mine

Şi-o învelesc, ca să nu-i fie frig.


Ion Pribeagu (n. 27 octombrie 1887 Sulița, județul Botoșani – d. 1971, Tel Aviv, Israel) a fost pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici, poet și umorist român și israelian de limba română.

În 1939, Ion Pribeagu era deja o legendă vie. Vremurile erau aspre, însă, pentru evreii din România. Influenţa „Gărzii de Fier“ în România aproape îi pereclita cariera. Cu toate acestea, istoricii spun că, pentru Ion Pribeagu, a fost anul în care Constantin Tănase a venit, l-a invitat la o masă într-o cafenea bucureşteană şi i-a cerut cu multe rugăminţi să-i devină textier. „Umorul sănătos degajat de poeziile lui Ion Pribeagu a fost remarcat de celebrul actor de revistă Constantin Tănase, care i-a solicitat colaborarea în 1939. Pentru acesta, între anii 1939-1944,  înzestratul umorist a scris nenumărate scheciuri, care au făcut deliciul publicului prezent la spectacolele Companiei de Revistă «C ărăbuş»“, precizează Median.

***

 Ce frumoasă ești - Adrian Păunescu


Ce frumoasă ești în prag de iarnă,

Ninge disperat asupra ta,

Cerul peste tine se răstoarnă,

Țurțurii în plete vor suna.


Hai să fim doi oameni de zăpadă

Ridicați de brațe de copii,

Care-n frig și ger mai știu să creadă

Că se pot iubi, se pot iubi.


Ce frumoasă ești în prag de vară,

Când miroși a mere ce se coc,

Cerul în ființa ta coboară

Trupul meu din trupul tău ia foc.


Focurile noastre se cunună,

Focurile noastre se-nțeleg,

Suntem baza lumii împreună

Suntem vara focului întreg.


Ce frumoasă ești în prag de toamnă,

Ca o zi egală între nopți,

Când iubirea noastră te condamnă

Să ai soarta strugurilor copți.


Să înveți, iubito, să te bucuri

Că ți-am dat din jertfă un destin,

Și că via asurzând de struguri,

Va trăi definitiv în vin.


Ce frumoasă ești în primăvară,

Cea mai minunată-ntre femei,

Iezii pasc năframa ta ușoară,

Tu, cu muguri, bluza ți-o închei.


Sigilat de taine nepătrunse

Cerul bate drumul tău îngust,

Trupul tău de muguri și de frunze

De la cine să învăț să-l gust?


Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Sîngerei, Republica Moldova – d. 5 noiembrie 2010, București, România) a fost critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și politician român.

Un fapt interesant despre poezia „Ce frumoasă ești” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost scrisă în timpul anilor ’70, în perioada de aur a poeziei românești. Poezia este reprezentativă pentru stilul romantic și senzual al poeților din acea perioadă, care se concentrau pe subiecte precum iubirea, natura și frumusețea.

Poezia „Ce frumoasă ești” de Adrian Păunescu este o poezie de dragoste care exprimă admirația și iubirea autorului față de persoana iubită. Poezia este scrisă cu un ton romantic și senzual, iar imagini artistice vivid descrise de autor reprezintă un elogiu la adresa fr umuseții și atractivității persoanei iubite.

***

 Doina Libertății-George Filip


Foaie verde libertate,

Dunărea ne strigă-n sânge.

Țara cu cuțitu-n spate

Strigă-n veac dar nu se frânge.

Din Ceahlău răsună bucium,

Geme țara în junghere

Și de foame și de zbucium

Rabdă neamul în durere.

Doina mea de libertate,

Dacă-mi ești din neam și sânge,

Măi române, măi bărbate,

Fii cu noi când Țara plânge.

Țară, unde-ți sânt bărbații?

Cine mi te-nstrăinează?

Prin istorie, ca frații,

Treji, copiii tăi veghează.


Treji, copiii tăi veghează

Prin istorie ca frații.

Cine mi te-nstrăinează

Țară...unde-ți sânt bărbații?

Fii cu noi când Țara plânge

Măi române, măi bărbate,

Dacă-mi ești de-un neam și sânge;

Doina mea de libertate...

Geme țara  în junghere,

Din Ceahlău răsună bucium,

Rabdă neamul în durere

Și de foame și de zbucium;

Strigă-n veac dar nu se frânge

Țara cu cuțitu-n spate,

Dunărea ne curge-n sânge:

Foaie verde libertate.


George Filip s-a născut la Tuzla, judetul Constanta, la 22 martie,1939 și a murit anul acesta în ianuarie. Este fiul lui Pandele si al Floarei, strănepoată a marelui poet Octavian Goga. Urmeaza scoala primara în comuna natală, iar liceul l-a continuat la Bucuresti.

Datorita atitudinii sale neagreata de „democratia romaneasca” a acelor timpuri si a propagarii genului de poezie „incomoda” a fost judecat public la Turnu Severin si arestat.

În 1977, după alti ani de privatiuni si suferinte, s-a înscris pe lista pentru drepturile omului si a cerut protectia Ambasadei americane. In urma aceste actiuni, i s-a intentat un nou proces public, care a avut loc la Tuzla.

Si-a facut debutul în România cu 4 volume pe tematici diferite.

A parasit tara la 7 ianuarie 1979. Dupa peregrinari in Austria, Germania si Franta se stabileste in Canada.

Alegand Montrealul ca oras de resedinta, poetul s-a numărat printre fondatorii Centrului Cultural Român, a fost redactor la ora de radio în limba română, redactor la revista multiculturală HUMANITAS si director cultural la Teleromânia, prima televiziune din exil, în limba română.

Carti publicate: Matematica pe degete, 1974 / Anotimpul legendelor, 1975 / Desant satiric, 1976 / Drumuri de balada, 1977 / Zei fara armuri, 1989 / Poemes sur feuilles d'erable, 1998 / Era confuziilor, 1993 / Din taine, 1999 / Diana, 2002 / '89 Poeme indoliate, 2002 / Vad lumina, 2003 / La planet plate - Poemes, 2004 / Singur impotriva destinului, 2004 / Aezii privesc, 2005 / Zilele saptamanii, 2005 / D in oglinda, 2005 / Tara din lacrima, 2006.

***

 CALENDARUL ZILEI– 6 noiembrie                  "O idee trebuie s-o iubeşti întocmai ca pe o femeie.                   Să fii fericit o...