luni, 5 august 2024

***

 Nicolae Iorga constata că semnificația șarpelui cu cap de lup, devenit Stindardul de luptă al dacilor, Lupul dacic, numit de romani Dracon, nu este ”numai un simbol animalic, ci esența religiei strămoșești”.

LUPtătorii daci erau asemeni LUPilor, iar stindardul lor, prin vuietul scos de șuieratul vântului îi speriau de moarte pe dușmani, fiind apreciat în toată lumea pentru impactul inspăimântător pe câmpul de luptă.

Cu această moștenire s-au ridicat la luptă străMoșii noștrii, fie ei Hiperboreeni, Pelasgi, Geți, Daci, Valahi, Români sau cum am fost numiți de către ceilalți, de la începuturile pământului până acum.

Stindardul de luptă al dacilor - Lupul dacic face parte din heraldica militară a dacilor, de unde a fost preluat de armata imperiului roman și transformat în Dracon.

Stindardul dacilor este cunoscut în antichitate, în special datorită războaielor romane de jaf şi cotropire a Daciei. Stindardul armatei dacilor avea forma unui cap de lup cu gura deschisă, care se continua cu un corp de şarpe, confecționat din material textil care se umfla în bătaia vântului și alcătuia o flamură serpentiformă orizontală. Capul de lup, cu gura deschisă, făcut uneori din bronz sau argint, era fixat cu gâtul într-o lance sau prăjină. Printr-un ingenios sistem interior, sub acțiunea curenților de aer, stindardul dac producea un șuierat puternic, ce avea ca efect îmbărbătarea luptătorilor proprii și panicarea celor inamici. 

Atestarea certă a acestui stindard în legătură cu dacii se află în peste 20 de imagini sculptate pe unele metope ale Columnei lui Traian, în special în scenele de luptă, în preajma unor fortificații dacice sau a unor căpetenii de rang înalt din rândul dacilor. În cel puțin două cazuri, reprezentarea stindardului pe Columnă este legată și de reprezentarea lui Decebal. Reprezentări ale stindardului dacilor apar și printre prăzile de război sculptate la baza Columnei, la Piața Poporului din Roma ș.a. 

După războaiele cu dacii, armata Imperiului Roman a constatat impactul printre combatanţi al Stindardului de luptă al dacilor (Lupul dacic) şi l-au preluat cu anumite modificări. 

La colonizare era o practică a romanilor în preluara elementelor care li se păreau eficace în luptă, descoperite la populaţiile locale. Adesea preluau războinici cu echipamentele obişnuite, ca mercenari pentru alte zone de influenţă. 

Draco a fost adaptarea armatei romane după Lupul dacic - Stindardul de luptă al dacilor și a constat dintr-un cap de dragon (în loc de capul de lup), cu un corp de pânză colorată bătută în vânt. Unele rapoarte indică faptul că Draco facea un sunet straniu când vântul sufla prin el, similar Lupului dacic. Soldatul călăre desemnat a purta stindardul Draco a fost numit Draconarius, Draconar; Draconari, plural.

Lupul dacic, ,,balaurul” sau Draconul cum l-au redenumit romanii s-a transformat din punct de vedere mistic şi religios, iar credinţele ,,păgâne” au fost absorbite şi transformate de către creştinism într-un proces lent. Românii, ca urmaşi ai dacilor, au preluat din vechiul tezaur spiritual dacic acele elemente care au venit in concordanţă cu noua doctrină teologică şi filosofică. Complexul religios bazat pe ,,credinţa în nemurire” nu a putut fi ignorat de către numeroşii misionari creştini care au cercetat ţinuturile nord-dunărene.

Mercenarii romani l-au înfrânt pe Decebal, dar nu i-au biruit pe daci. Dacă nu au putut fi înfrânți prin lupte drepte, au luați cu munca de lămurire pentru schimbarea credinței și formarea unei populații umile, slugarnice, duplicitare, depersonalizate. În noile condiţii, care au intensificat procesul de creştinare a dacilor şi au favorizat pătrunderea creştinismului la dacii liberi, dragonul a primit semnificaţia simbolică a ,,răului“, devenind antipodul simbolului creştin – crucea. 

Din vremea împăratului Constantin cel Mare (306-337), dragonul – însemnul militar pe care romanii l-au purtat ca stindard propriu 200 de ani, a fost adus sub lancea stindardului imperial (,,labarum”), impus de creştinism.

Tema acestei reprezentări a fost apoi preluată şi de alţi împăraţi romani şi s-a răspândit în toată ,,lumea creştină”. Introducerea acestui nou ,,insemn militar” s-a lovit la început de tradiţia ,,balaurului”, care simboliza eroismul, credinţa în victorie şi în nemurire, la care dacii nu au înţeles să renunţe, continuând să-l păstreze cu noua semnificaţie.

În ţinuturile vechii Dacii, lupta între ,,cruce” şi ,,balaur” a semnificat, lupta între păgânism şi creştinism. Pătrunzând mai întâi la oraşe, creştinismul a determinat pe mulţi ,,romani” care nu au înţeles să renunţe la credinţele ,,păgâne”, să caute adăpostirea idolatriei lor la sate. Unii daci romanizaţi din Sudul fluviului au găsit scăparea la fraţii lor din Nordul Dunării.

 Cuvântul care a desemnat pe ,,omul de la ţară” – paganos – a devenit şi pe pământul vechii Dacii, printre daci, sinonim cu ,,închinător la idoli”, de unde a rezultat cuvântul păgân, adică necredincios. O lege dată de împăratul Valentinian, în anul 368, numea cultul vechi religia paganorum, iar înţelesul acestui cuvânt – necredincios – a fost moştenit în toate limbile romanice.

 În acest context, creştinismul nu a înlăturat fidelitatea faţă de unele obiceiuri şi simboluri străvechi. Limba latină şi modul de gândire roman s-au plecat legilor pământului vechii Dacii, ca în Galia şi Spania, iar noua religie a fost adaptată realităţilor socio-politice şi condiţiilor de viaţă ale dacilor, mai mult sau mai puțin creştinaţi. Odată cu generalizarea acestor procese socio-spirituale, spre sfârşitul secolului al IV-lea, ,,balaurul”, ca stindard, a împărtăşit aceeaşi soartă ca în întreaga lume creştină.

Vechile stindarde ostăşeşti, precum a fost şi steagul cu ,,balaur”, au fost depuse în biserici şi folosite în alaiuri religioase. Atunci, probabil, dragonul (balaurul) a coborât la picioarele Sfântului Gheorghe, simbolizând victoria credinţei creştine asupra vechilor ,,superstiţii”, la care dacii au ţinut cu atâta străşnicie.

Istoricul Durmont scria, in anul 1870, că ,,Sfântul Gheorghe apare ca o copie a cavalerului Zălmoxeian (Danubian sau trac)“. Acest sfânt, care a devenit patronul bisericii ortodoxe române, are o obârşie getică, fiind martirizat în vremea împăratului ,,păgân” Diocleţian (în anul 303), care a condamnat la muncă silnică sau la moarte mai mulţi misionari creştini.

Creştinismul a înlocuit ,,balaurul” – devenit simbol al  răului, cu crucea, dar dacii şi mai apoi românii i-au preluat simbolurile cromatice, schimbându-se doar esenţa, învelişul rămânând acelaşi. Tradiţia adânc înrădăcinată a credinţelor ,,păgâne”, precum şi faimoasa doctrină a ,,nemuririi” au fost preluate de creştinism sub forma ,,vieţii de apoi” din spiritualitatea strămoşilor poporului român.

Aceasta pledează pentru o continuitate de simboluri în ţinuturile carpato-balcano-danubiano-pontice, mai ales că procesul de transformare etnică şi spirituală a pătruns definitiv şi ireversibil în mediul rural. Reprezentarea ,,Sfântului Gheorghe ucigând balaurul”, larg răspândită la români, simbolizează, metaforic, victoria crucii asupra ,,balaurului”, care a fost nevoit să se refugieze, din nou, în mitologie, ca simbol al răului.

Cultul său, precum altădată cultul ,,dragonului”, s-a răspândit în întreaga lume creştină, la italieni, la englezi, la francezi, iar mai târziu la ruşi, pretutindeni simbolizând biruinţa crucii asupra credinţelor păgâne. Prin aceasta, dacii au perpetuat spiritualitatea lor arhaică, contribuind la unitatea lumii creştine.

Cu unele modificări de formă şi structură, dragonul a fost folosit în Britania şi după retragerea armatelor şi administraţiei romane. 

Legendarul rege al celţilor, Arthur, intrat în legendă pentru luptele purtate cu saxonii, a repurtat, în anul 500, o victorie asupra acestora, în apropierea muntelui Badon. Celţii au folosit ca stindard dragonul zburător, a cărui prezenţă pe pământul Britaniei era legată de staţionarea trupelor romane pe limes-ul construit împotriva picţilor şi scoţilor. Regele Arthur a fost imortalizat ridicând un astfel de stindard în onoarea tatălui său, Uther Pendragon.

 Cognomenul ,,Dragon” (Draco) fusese întâlnit, cu mai bine de 250 de ani în urmă şi la militarii daci din trupele romane de pe hotarul de răsărit al Imperiului roman. ,,Dragonul” purtat ca stindard de către celţi, la cumpăna veacurilor V-VI, era confecţionat din ţesătură uşoară, cu gura deschisă prin care pătrundea aerul la cea mai mică adiere de vânt, determinându-l să ia forma de balaur zburător şi să scoată un sunet ascuţit care semăna teroare în rândul duşmanului şi încredere pentru războinicii care-l urmau.

Redat de către vexilologul Withney Smith de pe un document de epocă, dragonul folosit de celţi şi-a dezvăluit pentru prima oară cromatica păstrată, probabil, aşa cum a fost ea moştenită de la dacii care l-au adus pe pământul Britaniei. Chiar dacă imaginea diferă de cea a ,,balaurilor” descrişi de către guvernatorul Arian al Cappadociei, nu putem trece pe lângă faptul că dragonul, ca insemn heraldic existent la ,,romano-britanicii” din vremea regelui Arthur era structurat cromatic în culorile: roşu, galben şi albastru.

Cromatica acestui dragon întăreşte ipoteza conform căreia, culorile heraldice ale strămoşilor poporului român au fost roşu, galben şi albastru, culorile vizibile ale curcubeului. Acest chip a fost păstrat de urmaşii dacilor romanizaţi şi a celor creştinaţi în tot Evul Mediu, în mediul sătesc, rustic, unde creştinismul n-a reuşit niciodată să învingă toate credinţele şi ,,superstiţiile” arhaice, păstrate şi adaptate noilor condiţii.

Cele trei culori au fost păstrate, în mod oficial, întrucât acestea au fost culorile etniei şi ale pământului din spaţiul carpato-­danubiano-pontic, fiind conservate prin tradiţie şi impuse de obiceiul pământului. Preluarea simbolurilor cromatice ale străvechiului ,,balaur” dacic de către creştinismul biruitor s-a înscris deci în acest ,,obicei al pământului”.

Împrejurările vitrege în care s-a format şi afirmat poporul român, nevoit mai multe secole să trăiască în ,,mici republici”- cum numea în secolul XVIII istoricul ungur Nicolae Bethlen formaţiunile politice prestatale româneşti organizate pe văi şi la adăpostul codrilor, – au permis conservarea tradiţiilor arhaice,  cu simbolistica specifică.

***

 ȘTIAȚI CA IN JUDEȚUL BOTOȘANI  s-au născut unii dintre  cei mai importanti oameni din România.  ?(secolul XIX )

♥️🌹🌹♥️

👉 MIHAI EMINESCU ( 1850-1889)  POETUL NATIONAL AL ROMÂNILOR

 👉NICOLAE IORGA (1871-1940), istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician  

👉 GEORGE ENESCU,(1881-1955)  cel mai mare, cunoscut și important compozitor român,

👉 MIHAIL SORBUL, (1885-1966)dramaturg și traducator roman,

👉 SOFIA NĂDEJDE ( BĂNCILĂ,)(1856-1946 sora pictorului Octav Băncilă) prozatoare şi autoare dramatică.

👉ALEXANDRU GRAUR (1900–1988), lingvist, membru al Academiei Române

👉DIMITRIE NEGREANU ( 1858, –1908,), fizician român, membru corespondent al Academiei Române.

👉OCTAV ONICESCU (1892 – 1983) matematician, întemeietor al școlii românești de teoria probabilităților

👉 CONSTANTIN GANE,( 1885–1962) prozator şi memorialist,  

👉 MAX BLECHER.(1909-1938)-romancier român de origine evreiască.

👉  EMANOIL CIOMAC.(1890-1961)jurist, scriitor, poet, eseist, cronicar, critic muzical și muzicolog român

👉 ŞTEFAN  LUCHIAN (1868-1916)pictor

👉 OCTAV  BĂNCILĂ (1872-1944).pictor

👉 DIMITRIE POMPEIU -(1873-1954) matematician român, profesor la universitățile din Iași, București și Cluj, membru titular al Academiei Române.

👉 GRIGORE ANTIPA (1867-1944)zoolog, ihtiolog, hidrobiolog, economist, ecolog, oceanolog, muzeolog

👉AUXENTIU  VĂRZĂRESCU (1655 – 1715), primul episcop catolic de rit armean de Gherla.

*****

Culese  de pe internet AAp

***

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️LOUIS ARMSTRONG...

‎Un nepot de sclavi,  s-a născut în 4 august 1901, într-un cartier sărac din NEW ORLEANS cunoscut sub numele de "BACK of TOWN."‎

‎Tatăl său a abandonat familia când copilul era mic, mama lui (avea 16 ani când l-a născut) a devenit prostituată, iar băiatul și sora lui au trebuit să locuiască cu bunica lor. 

Copilul a avut de mic talent la muzică și împreună cu alți trei copii a cântat pe străzile din NEW ORLEANS. Primele sale câștiguri au fost monedele care le-au fost aruncate.‎


‎O familie de evrei, KARNOFSKY, care a emigrat din LITUANIA în SUA, a avut milă de băiatul de 7 ani și l-a adus în casa lor. Inițial a fost angajat, pentru că asta era o formă de a fi luat sub îngrijire și de a fi ferit de pericolul de a ajunge la orfelinat. Acolo a rămas și a dormit în această casă a familiei evreiești unde, pentru prima dată în viața sa, a fost tratat cu bunătate și tandrețe.‎


‎Când s-a dus la culcare, dna KARNOVSKY i-a cântat un cântec de leagăn rusesc pe care, mai apoi,  îl cântau împreună. ‎

‎Mai târziu, a învățat să cânte mai multe cântece rusești și evreiești. Încet, încet, acest băiat a devenit fiul adoptiv al acestei familii. Familia KARNOFSKY i-a dat bani să cumpere primul său instrument muzical; așa era obiceiul în familiile evreiești. I-au admirat sincer talentul muzical. Mai târziu, când a devenit muzician și compozitor profesionist, a folosit aceste melodii evreiești în compoziții, ar fi St. JAMES INFIRMARY și GO DOWN MOSES.‎


‎Băiețelul negru a crescut și a scris o carte despre această familie evreiască care l-a adoptat în 1907. În memoria acestei familii și până la sfârșitul vieții sale, el a purtat o stea a lui DAVID și a spus că în această familie a învățat să trăiască viața reală și determinarea.‎


Am putea spune că muzica l-a salvat. Dar și familia KARNOFFSKI și mai ales obiceiul acestor familii de evrei de a da o educație muzicală copiilor.


‎Acest băiețel se numea LOUIS "SATCHMO" ARMSTRONG.‎


‎Louis Armstrong vorbea cu mândrie fluent idiș.‎

Sursa E.L.Gh eorghe

📷Facebook

***

 Despre neștiuta VIAȚĂ de ,,cofetar,, la Constanța a căpitanului Creangă… și povestim despre vechiul Casino și plăcintăria plajei de la Vii! - O plăcere a tuturor plaisir-iștilor care veneau să facă băi la Vii, era terasa berăriei Gruber, unde «prietenii își spun multe și uită din cele urâte», cum scria Ioan Adam. Un alt punct de atracție al locului era Plăcintăria lui Creangă care nu a moștenit talentul literar al tatălui său, dar s-a dovedit un negustor priceput. Plăcintele pe care le vindea la Vii erau foarte apreciate de scăldătorii  înfometați de apa mării, iar succesul plăcintăriei i-a permis să-și extindă afacerile la Constanța.


La finalul anului 1860 Ileana, soția lui Ion Creangă, îl naște pe unicul fiu al povestitorului: Constantin. Mariajul părinților se destramă șapte ani mai târziu, iar tatăl se îngrijește îndeaproape de educația urmașului. Pare că fiul are alte ambiții deși în corespondența cu părintele său invocă o sumedenie de proiecte frumoase pentru care tot cere bani. G. Călinescu, de exemplu, nu avea o părere prea bună despre Constantin Creangă și nu sfiește să o scrie în Istoria Literaturii…


Până la urmă, după tot felul de studii în străinătate, fiul îmbrățișează o carieră militară și ajunge căpitan, dar nu se limitează la veniturile cazone și devine antreprenor. Pentru că statutul militar nu îl lăsa să desfășoare activități mercantile, afacerile sunt trecute pe numele soției.


Remarcăm acest interes inclusiv în încercările sale literare și publicistice: Lupta pentru existenţă, Industria şi comerţul actual de braga în România, Memoriu în chestia înfiinţării de către Sfat a monopolului hârtiei de ţigări, Domniţa Măria şi Copilul din casă


Până la înfiinţarea monopolului de stat, C.I. Creangă face comerţ cu foiţa de ţigară. Devine şi reprezentantul foiţei «Job», lăudând-o pe plajă la Constanţa sub o umbrelă-reclamă. Pe urmă se ocupă de cozonaci moldoveneşti, braga, ceai «Pax», prăjituri. Conduce cofetăria «Ca la mama acasă», plasată nu departe de cafeneaua «Imperial», situată pe vremuri în zona Ateneului Român – Str. Ştirbey Vodă. Nimic nu-i reuşeşte bine şi totul pare nepotrivit cu reputaţia tatălui. Sorţii îi sunt potrivnici şi în căminul său. În 1906 , Olga se desparte de el, după ce din 1904 ceruse separarea de patrimoniu”. (jurnaluldedrajna.ro)


Despre comerțul cu tutun, știm că și Ion Creangă a cochetat cu industria și a ținut o mică tutungerie (pe strada Goliei nr.51 din Iași), loc unde pe 31 decembrie 1889 își găsește sfârșitul, într-o criză de epilepsie și apoplexie.


C.I. Creangă se dovedește în pas cu vremurile și apelează la publicitate și marketing încă din 1890.


Căpitanul Creangă știa să își promoveze marfa si nu se sfia să scrie: «Cea mai sănătoasă hârtie de orez, singura aprobată de Consiliul de igiena publică», fiind cotată pe piață drept cea mai bună foiță de țigară autohtonă. Foițele erau impregnate cu praf de orez, făcându-le astfel elastice și încetinind procesul de ardere. Ele se aprindeau imediat și nu scoteau mult fum. Motto-ul celebrelor foite «Creangă» era: «Ori fumați hârtia Creangă, ori dați dracului tutunul! », cu trimitere discretă către «iarba dracului» – metafora folosită de tatăl lui pentru obiceiul cu pricina. În Muzeul Hârtiei din Angouleme există un exemplar de foiță de țigară semnată Olga Creangă.


Foițele Creangă aveau nișa lor de piață formată din fumătorii de rând. Căpitanul preluase o mică tutungerie de la tatăl său și se încăpățâna să reziste pe piață, în încercarea de a-i cinsti astfel memoria. Deși creativ în maniera de promovare a propriilor foițe de țigară (acțiune de promovare prin intermediul învățătorilor din țară, organizarea unei loterii cu premii), toate s-au soldat cu un eșec major, ajungând dupa declanșarea crizei din 1900 «muritor de foame», cu casa plină de copii și împovărat de datorii. Acesta a fost momentul în care Creangă a decis deschiderea plăcintăriei «Ca la mama acasă» unde vindea cozonaci moldovenești, serviți cu un ceai aromat cu numele de «pax»”.  (ploaiadecuvinte.blogspot.com).


Pare că tot pe atunci îl regăsim pe căpitan făcând reclamă concurenței, foițelor franțuzești “Job”.


În ceea ce privește istoria Cazinoului din Constanța trebuie să menționăm, pe scurt, faptul că pe locul actualei clădiri aflate, într-un final, în renovare, a cărei construcție a început înainte de Primul Război Mondial, au existat alte două amplasamente din lemn.


În zona Băilor de la Vii erau trei clădiri Casa Beiului, Fabrica de Bere Gruber și Casinoul

În zona Băilor de la Vii erau trei clădiri Casa Beiului, Fabrica de Bere Gruber și Casinoul

“Dintre antreprenorii cazinoului se evidențiază, din rațiuni de istorie culturală, singurului fiu al ilustrului povestitor, căpitanul C.I. Creangă «cofetar și bucătar din București», cu care primăria încheie un contract de închiriere la 8 mai 1902.


Întru susținerea sa, căpitanul reliefează calitatea serviciilor pe care le poate oferi, între care insistă asupra cuviinței; alte argumente: cunoașterea lumii alese care-și permite un anume nivel al vilegiaturii, experiența în domeniu și cunoașterea celor «două limbi uzuale», franceză și germane pentru «străinii ce s-ar abate la Constanța».


Căpitanul Creangă trebuia să plătească în patru rate o chirie de 2000 lei pentru sezonul estival 1902, asumându-și obligația de procura jocuri (șah, domino, table), cărți de joc cu taxe stabilite de comun acord și de a asigura iluminatul: «este bine înțeles că pretroleul va fi de cea mai bună calitate spre a nu produce nici un miros»” (Doina Păuleanu, Constanța 1878-1928, spectacolul modernității târzii).


Încă de la începutul construcției Cazinoului, Primăria Constanța și-a pus problema rentabilității stabilimentului. La început, a fost închiriat unui antreprenor, dar ulterior, Consiliul Comunal a hotărât să-l exploateze în regie proprie.


După ce a constatat că cheltuielile abia sunt acoperite de venituri, primăria a oferit iarăși spre închiriere Cazinoul. În mai 1902 a fost luat în gestiune de unicul fiu al marelui povestitor Ion Creangă, căpitanul C.I. Creangă, despre care George Călinescu a spus răutăcios că «nu era nici deștept și nici nu avea vreuna dintre însușirile tatălui».


În cererea adresată autorităților locale, căpitanul Creangă solicita în dublă calitate, de cofetar și de bucătar, să i se închirieze casinul argumentând că el cunoaște «lumea aleasă a persoanelor ce frecventează acest cazin mai ales în timpul sezonului, că poate oferi un serviciu curat, promt și mai ales cuviincios, că posedă experiență și dispune de un personal ales și încercat, iar în plus cunoaște și două limbi uzuale pentru străinii ce s-ar abate pe aci».


Pe lângă plata chiriei, Primăria Constanța i-a impus antreprenorului Creangă să pună în vânzare «articole de cosumațiune de cea mai bună calitate»


La începutul veacului XX, bătrânul casin din lemn era considerat demodat. În anul 1903, primarul Cristea Georgescu a început demersurile de ridicare la Constanța a unui stabiliment modern, asemenea celor de pe riviera franceză.”

***

 ,,Vine o vreme când se termină tot. Pleci într-o unică clipă, fără telefon, fără mașină, fără dulapul tău plin de haine, fără bijuterii, fără casă, fără o scrisoare de rămas bun și fără contul ăsta al tău de facebook. Pleci fără imagini, fără cuvinte, fără planuri, fără gânduri, fără like-uri, pleci fără nimic. Pleci singur și probabil fără să știi că ai plecat sau că ai fost… sau cine ai fost. Mai devreme sau mai târziu toți primim un block de la viață. De amintirile tale grozave te poți bucura doar în viața asta. Construiește ceva și rămâi în amintirile altora. Lasă un semn că ai fost. Permite să rămână din tine un colțișor de poveste. Bucură-te tare de oameni și de clipă, zâmbește ochilor care nu știu să zâmbească și ține cu bucurie de mână pe cineva chiar străin ție dar care de o mână care să îl țină o clipă are nevoie… pentru că adesea strânsoarea caldă a mâinii cuiva venită pe neașteptate e unicul detaliu ce nu se poate uita pentru o viață întreagă. Pentru că adesea doar clipa din strânsoarea caldă a mâinii cuiva, venită pe neașteptate, salvează și se transformă în veșnicie."

______________

Aurelia Osmanaj

🙏🙏🙏

 ,,,,,o poezie a lui RADU GYR, probabil, una dintre cele mai frumoase, copleșitoare și emoționante dedicate lui MIHAI EMINESCU, cel supranumit de ȚUȚEA, “O SUMĂ LIRICĂ DE VOIEVOZI.”


BALADĂ PENTRU EMINESCU


Te-am slăvit în cărți și în poeme

Și te-au înălțat iconoctas,

Ca să fulgeri tânăr peste vreme,

Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodând voroave,

Ciobănind genune și zăpezi,

Potcovar de fum bătând potcoave

Negurilor strânse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă- Piatră

Care sparge piscul viforos,

Și fierar înfierbântând pe vatră,

Mările călite sub baros.

Împărat, ți-au scris pe tâmple steme

Făt-Frumos, ți-am pus în mâini hanger.

Și-au cules, din pana ta, blesteme,

Viscole și răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării

Pașii tăi pe unde te-au fost dus

Și-nsetat pe drumurile Țării

Dibui urma ta de blând Iisus.

Caut picurii de sânge, neșterși încă,

A crucificării pe furtuni

Și sărut lumina lor adâncă

Și-i ating cu mâini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămâie

Dăruind azur din mâini subțiri,

Sfânt, bătut, pe veacul tău în cuie,

Scânteind, înalt, din răstigniri.

Frânt de-o stea și-ngenuncheat de-o floare,

Biruit de ramuri de arin,

Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,

Ars ca Nesus în cămașă de venin…

Nu, tu nu ești meșterul, ci cneazul,

Nu ești înstelatul împărat.

Sfâșiat ți-i pieptul și obrazul.

Tu ești marele însângerat!

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată

Și-n icoane noi pe flori de crin.

Crinii nu vor stinge, niciodată,

Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ți pipăi steme și nici lauri…

Numai rănile mă plec și ți le strâng

Și le fac medalii mari de aur,

În genunchi, le-nchid în inimă și plâng.

sursa:Daniel Georgescu

***

 Mă simt de o vreme așa de străin

Și parcă nimic nu mai are temei,

În suflet, pe rând, durerile vin...

Tot mai străin le sunt și copiilor mei!


Nimic nu doare ca singurătatea,

E greu când îi ești singurătății supus

Și când te mai apasă și nedreptatea,

Mai simți în suflet o durere în plus!


O viață de om am muncit pentru țară,

Iar acum când nu mai dau niciun rod,

Îi sunt chiar și țării mele povară,

Am ajuns să le fiu tuturor incomod!


Nu mai sunt nici pe mâinile mele stăpân,

Iar azi când mă doare în piept asfințitul,

Vă salută cordial, Cetățeanul bătrân,

Ce resemnat își așteaptă sfârșitul !


Dorel Mărgan ✍️

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...