ARMA TANCURI 105 ani de la infiintare.
DIN ISTORIA TANCULUI
După apariţia sa, tancul a schimbat pentru totdeauna aspectul bătăliilor terestre.
Tancul a apărut ca răspuns la o necesitate practică. Primul tanc modern a fost construit de britanici şi de francezi în timpul primului război mondial, ca armă capabilă să rupă gardurile de sârmă ghimpată şi să distrugă cuiburile de mitraliere şi buncărele inamice.
Trei caracteristici principale deosebesc tancurile de alte vehicule – sunt blindate, armate şi se deplasează pe şenile ce le permit să străbată terenuri extrem de ostile.
Dezvoltarea tancului până la forma sub care este cunoscut astazi s-a produs în urma unei serii de evoluţii tehnologice treptate, cum au fost apariţia motorului cu abur şi a celui cu ardere internă.
Primele tancuri au fost, de fapt, nişte „tractoare” acţionate cu abur ce puteau să traverseze terenuri mocirloase. În timpul războiului din Crimeea, John Edgewood a construit o şenilă superioară cu care tancul putea ajunge în locuri inaccesibile până atunci. Totuşi, tancul a devenit o maşină viabilă abia după 1885, o dată cu inventarea motorului cu ardere internă. Astfel, tancul nu mai avea nevoie de cantităţi mari de apă care să fie transformată în abur, fiind suficientă umplerea rezervorului cu benzină.
În 1899, Frederick Simms a proiectat ceea ce el a numit o „maşină de război cu motor”. Aceasta avea un motor puternic, blindaj şi două mitraliere cu rotaţie. L-a oferit guvernului britanic, dar fără să se gândească la cât de utilă va fi această invenţie.
De obicei însă o idee bună nu dispare foarte uşor. Compania Killen-Strait a construit un tanc cu şenile îmbunătăţite, realizatate din bolţuri de oţel şi zale ce formau o reţea.
La izbucnirea primului război mondial, „tractorul” a fost prezentat din nou guvernului britanic şi oficialităţilor militare, demonstrând cu câtă uşurinţă poate să străpungă un gard de sârmă ghimpată. La acea demonstraţie a asistat şi tânărul, pe atunci, Winston Churchill, care a rămas impresionat şi a numit o comisie pentru stabilirea importanţei noii maşini pe câmpul de luptă. Testarea „tractorului” s-a realizat în condiţii strict secrete, iar maşina a fost numită “tanc”, fiindcă semăna cu o cisternă cu apă.
Primul tanc, numit Micul Willie, cântărea 14 tone, avea o lungime de 3,6 metri şi admitea trei membri în echipaj; avea o viteză de înaintare de 5 km/h pe teren neted şi de 3 km/h pe teren accidentat. Iniţial, tancul nu putea traversa tranşeele, dar această problemă a fost remediată mai târziu.
Primele tancuri erau greu de manevrat. Spaţiul de interior era strâmt şi sufocant, iar maşina se defecta frecvent în condiţii de luptă. Din cauza greutăţii mari, tancurile se împotmoleau imediat în noroi şi trebuia tractate de alte tancuri sau despotmolite manual. Cu toate acestea, tancul a reuşit să treacă cu succes de primul test real pe câmpul de luptă, atunci când întreaga divizie britanică de tancuri (formată din 474 de tancuri) a fost aruncată în acţiune în bătălia de la Combras pe 20 noiembrie 1917. Trupele britanice au dobândit poziţii avantajoase, după ce divizia de tancuri a spart 20 km de front german, ducând la capturarea a 10 000 de soldaţi germani. Deşi succesul iniţial al britanicilor a fost anulat mai târziu de contraofensivele germane, acţiunea reuşită în prima ei parte a restabilit încrederea în tancuri, aflată în scădere, şi le-a dat de gândit nemţilor în privinţa eficacităţii acestora.
La încheierea războiului, britanicii produseseră un număr de 2636 de tancuri, iar francezii 3870. Germanii, fără să fi fost pe deplin convinşi de avantajele tancurilor şi în ciuda inventivităţii tehnice care îi caracteriza, construiseră numai 20. Aveau însă să-şi ia revanşa în cel de-al doilea razboi mondial, punând pe deplin în valoare forţa de şoc a acestei arme.
În 1939 diviziile panzer (blindate), cu o construcţie extrem de reuşită, au măturat Polonia în doar câteva zile şi mai târziu au învins Franţa în şase săptămâni. Britanicii, pe de altă parte, nu erau familiarizaţi cu utilizarea tactică a tancurilor şi unităţile lor blindate existente erau ineficiente împotriva panzerelor mai rapide şi mai bine dotate. Armata britanică şi-a pierdut aproape toate tancurile în retragerea de la Dunkerque, Franţa, lăsând Marea Britanie vulnerabilă într-o vreme în care se aştepta o invazie germană. Din fericire, invazia nu a mai avut loc şi Marea Britanie a avut timp să-şi dezvolte noi tancuri şi să perfecţioneze planuri pentru utilizarea lor tactică adecvată.
Primul dintre noile tancuri britanice a fost „Crusader”(„Cruciatul”). Clasificat ca tanc mediu, Crusader cântărea aproximativ 19 tone şi avea o viteză maximă de 43 km/h. Turela sa rotativă era iniţial dotată cu un tun de 7,92 mm şi un tun de 40 mm, înlocuit mai târziu cu un tun de 57 mm. Acesta a intrat în acţiune în 1914 în Africa de Nord.
Germania trebuia să mai ţină pasul şi cu noile tancuri puternice ale URSS şi SUA. Unul dintre cele mai bune tancuri din război a fost T-34-ul rusesc, un vehicul rapid de 28 de tone armat cu un tun puternic de 76 mm. Germanii şi-au construit formidabilul tanc Tiger („Tigru”) ca reacţie la T-34, dar l-au introdus mult prea târziu în război pentru a mai avea vreun efect semnificativ.
Multe din perfecţionările aduse tancului modern includ o manevrabilitate superioară, nivelul zgomotului şi al temperaturii mai scăzute şi, desigur, o mărire a razei de acţiune. Tancurile actuale sunt conduse prin intermediul unui computer de bord şi sunt echipate cu toată tehnologia de ultimă oră de care dispune armata.
Anual, la 1 august Armata Română sărbătorește Ziua Tanchiștilor, tradiția începând de la 1 August 1919 când a fost constituit primul batalion de tancuri sau care de luptă din Armata Română.
Sărbătoarea a fost instituită la 1 august 1919, prin ordin al regelui Ferdinand I, avându-se în vedere faptul că la garnizoana militară din Mihai Bravu (județul Giurgiu) s-a înființat un batalion de “care de asalt”, act ce a marcat apariția armei tancuri în Armata României.
Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit prin contractul încheiat de guvernul român cu cel francez.
Intuind avantajele oferite de carele de luptă, pe parcursul anului 1919, Ministerul de Război a solicitat guvernului francez achiziţionarea a 225 de ''care luptă''.
În acest sens, a fost trimisă la centrul de la Ambronay-Franta o ''comisie'' militară română, pentru achiziţionarea de tancuri uşoare.
În luna iunie 1919, însă, la solicitarea colonelului Traian Pascal, s-a aprobat reducerea numărului la 72 de care, motivând că ''în stadiul în care se găseşte acum organizarea acestor maşini de război, ele nu pot fi utilizate individual în operaţiuni tactice rapide'', se arată în volumul ''Calendarul Tradiţiilor Militare'' (2010).
La 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr. 5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de tancuri din armata română, prin transformarea Batalionului Carelor de Luptă în Regimentul Carelor de Luptă, garnizoana acestei unităţi fiind în oraşul Târgovişte.
Prima ''Şcoală franceză de care de asalt pentru ofiţerii şi trupa română'' urma să fie înfiinţată la garnizoana militară din Mihai Bravu (judeţul Giurgiu), dar, în urma verificării condiţiilor existente acolo, s-a dispus înfiinţarea ei la Giurgiu, aceasta începând să funcţioneze la 21 iulie 1919, însă cu un număr redus de personal, cadrele şcolii române fiind instruite de către francezi.
În aceeaşi perioadă, au început demersurile pentru pregătirea Şcolii de Care de Asalt la Mihai Bravu, ale cărei cadre de instrucţie aveau să fie române, aprobarea în acest sens fiind dată la 1 august 1919, prin rezoluţia Generalului de corp de armată Ioan Rășcanu .
Pregătirea personalului de specialitate a continuat la Giurgiu, unde s-a înfiinţat, la 1 octombrie 1919, Batalionul carelor de asalt, prima formaţiune de tancuri a Armatei Române. Din cauza spaţiului insuficient de la Giurgiu, la 15 ianuarie 1920 s-a dispus dislocarea batalionului la Târgovişte, iar la 1 ianuarie 1921 a luat fiinţă Regimentul de Care de Luptă.
La 1 noiembrie 1939, a fost înfiinţat Regimentul 2 Care de Luptă, cu garnizoana la Târgu Mureş
Un moment important în dezvoltarea acestei arme în România a fost atunci când era şef al Marelui Stat Major, mareșalul Ion Antonescu.
La acea vreme, el studia în Germania şi avea legatură strânsa cu ideile de dezvoltare a armatei germane, aducând această arma şi la noi.
Tancurile au modificat concepţia despre război şi datorită acestor arme comandanţii au putut schimba cursul istoriei.
Tancul este un vehicul blindat de atac cu tracţiune pe şenile, conceput pentru a înfrunta forţele inamice folosind focul direct.
Sunt teribile şi agile pe câmpul de luptă, atât prin capacitatea de a ataca obiective terestre, cât şi prin prezenţa lor ce poate crea panică în rândul infanteriei inamice.
Tancurile au fost folosite pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial, pentru a întrerupe războiul de tranşee şi a înlocui cavaleria pe câmpul de luptă.
Deşi se continuă dezvoltarea de sisteme de armament şi blindaj, multe naţiuni au pus în discuţie necesitatea unei astfel de arme grele, într-o perioadă în care războaiele tind să devină tot mai neconvenţionale.
Prima participare în luptă a unui tanc, care să poată traversa tranşeele şi barajele de sârmă ghimpată şi să nu fie afectat de focul de mitralieră, a fost în timpul Bătăliei de pe Somme, pe 15 septembrie 1916, acel tanc numindu-se Mark I şi fiind în înzestrarea armatei engleze. Ulterior, francezii au dezvoltat un tanc numit Schneider CA1 şi l-au folosit pentru prima dată pe 16 aprilie 1917.
Prima bătălie în care s-au folosit mai multe tancuri a fost cea de la Cambrai-Franța , din 20 noiembrie 1917.
Condiţiile de pe câmpul de luptă au evoluat, fapt ce a dus la forţarea dezvoltării tancurilor pe tot parcursul războiului, producându-se noi modele precum tancul Mark V, care putea să treacă peste obstacole mari, în special tranşee late.
Între cele două războaie mondiale, multe naţiuni au proiectat şi fabricat tancuri, deoarece conceptul de tanc ca armă era deja împământenit.
Tancurile din cel de-al Doilea Război Mondial erau bazate pe multe observaţii din luptele anterioare, proiectanţii înţelegând că un tanc mare nu este nea¬părat un tanc mai bun.
Obiectivul era să realizeze tancuri care să combine toate caracteristicile dovedite ca eficiente.
Printre cele mai importante priorităţi erau manevrabilitatea, viteza, dar şi armura.
Au apărut o serie de îmbunătăţiri tehnice, s-a mărit puterea de foc şi blindajul tancurilor, s-au perfecţionat suspensiile, îmbunătăţind viteza şi făcând tragerea din mers mai uşoară. Tancurile au fost echipate cu staţii radio, uşurând coordonarea unităţilor.
După al Doilea Război Mondial, dezvoltarea tancului a continuat.
Tancurile uşoare s-au limitat la misiuni de recunoaştere, iar cele mijlocii şi grele au fost îmbunătăţite. Cu timpul, clasa de tancuri uşoare a dispărut.
Printre ţările cu tradiţie în fabricarea tancurilor se află Regatul Unit, Statele Unite ale Americii, Germania, Uniunea Sovietică (Rusia), Israel şi România.
România a produs tancul TR-85 M1 (Bizonul), mo¬del dezvoltat pe baza tancurilor sovietice T-55 şi T-72.
Este dotat cu un motor Diesel de 860 cai putere, senzori de alarmă – iluminare laser, tun de calibrul 100 mm ca armă principală, mitralieră coaxială de 7,62 mm, mitralieră antiaeriană de 12,7 mm, 12 grenade de fum şi una de camuflaj termic.
Tancul are o autonomie de 400 km, iar tunul poate penetra un blindaj omogen laminat de 450 mm de la o distanţă de 1 km.
Continuând tradiţiile Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi de Luptă “Mihai Viteazul” Piteşti asigură în prezent instruirea in arma -tancuri în deplină concordanţă cu cerinţele euroatlantice.
LA MULŢI ANI şi sănătate tuturor tanchiştilor activi, în rezervă și în retragere, din Armata Român
Anual, la 1 august Armata Română sărbătorește Ziua Tanchiștilor, tradiția începând de la 1 August 1919 când a fost constituit primul batalion de tancuri sau care de luptă din Armata Română.
Sărbătoarea a fost instituită la 1 august 1919, prin ordin al regelui Ferdinand I, avându-se în vedere faptul că la garnizoana militară din Mihai Bravu (județul Giurgiu) s-a înființat un batalion de “care de asalt”, act ce a marcat apariția armei tancuri în Armata României.
Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit prin contractul încheiat de guvernul român cu cel francez.
Intuind avantajele oferite de carele de luptă, pe parcursul anului 1919, Ministerul de Război a solicitat guvernului francez achiziţionarea a 225 de ''care luptă''.
În acest sens, a fost trimisă la centrul de la Ambronay-Franta o ''comisie'' militară română, pentru achiziţionarea de tancuri uşoare.
În luna iunie 1919, însă, la solicitarea colonelului Traian Pascal, s-a aprobat reducerea numărului la 72 de care, motivând că ''în stadiul în care se găseşte acum organizarea acestor maşini de război, ele nu pot fi utilizate individual în operaţiuni tactice rapide'', se arată în volumul ''Calendarul Tradiţiilor Militare'' (2010).
La 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr. 5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de tancuri din armata română, prin transformarea Batalionului Carelor de Luptă în Regimentul Carelor de Luptă, garnizoana acestei unităţi fiind în oraşul Târgovişte.
Prima ''Şcoală franceză de care de asalt pentru ofiţerii şi trupa română'' urma să fie înfiinţată la garnizoana militară din Mihai Bravu (judeţul Giurgiu), dar, în urma verificării condiţiilor existente acolo, s-a dispus înfiinţarea ei la Giurgiu, aceasta începând să funcţioneze la 21 iulie 1919, însă cu un număr redus de personal, cadrele şcolii române fiind instruite de către francezi.
În aceeaşi perioadă, au început demersurile pentru pregătirea Şcolii de Care de Asalt la Mihai Bravu, ale cărei cadre de instrucţie aveau să fie române, aprobarea în acest sens fiind dată la 1 august 1919, prin rezoluţia Generalului de corp de armată Ioan Rășcanu .
Pregătirea personalului de specialitate a continuat la Giurgiu, unde s-a înfiinţat, la 1 octombrie 1919, Batalionul carelor de asalt, prima formaţiune de tancuri a Armatei Române. Din cauza spaţiului insuficient de la Giurgiu, la 15 ianuarie 1920 s-a dispus dislocarea batalionului la Târgovişte, iar la 1 ianuarie 1921 a luat fiinţă Regimentul de Care de Luptă.
La 1 noiembrie 1939, a fost înfiinţat Regimentul 2 Care de Luptă, cu garnizoana la Târgu Mureş
Un moment important în dezvoltarea acestei arme în România a fost atunci când era şef al Marelui Stat Major, mareșalul Ion Antonescu.
La acea vreme, el studia în Germania şi avea legatură strânsa cu ideile de dezvoltare a armatei germane, aducând această arma şi la noi.
Tancurile au modificat concepţia despre război şi datorită acestor arme comandanţii au putut schimba cursul istoriei.
Tancul este un vehicul blindat de atac cu tracţiune pe şenile, conceput pentru a înfrunta forţele inamice folosind focul direct.
Sunt teribile şi agile pe câmpul de luptă, atât prin capacitatea de a ataca obiective terestre, cât şi prin prezenţa lor ce poate crea panică în rândul infanteriei inamice.
Tancurile au fost folosite pentru prima dată în timpul Primului Război Mondial, pentru a întrerupe războiul de tranşee şi a înlocui cavaleria pe câmpul de luptă.
Deşi se continuă dezvoltarea de sisteme de armament şi blindaj, multe naţiuni au pus în discuţie necesitatea unei astfel de arme grele, într-o perioadă în care războaiele tind să devină tot mai neconvenţionale.
Prima participare în luptă a unui tanc, care să poată traversa tranşeele şi barajele de sârmă ghimpată şi să nu fie afectat de focul de mitralieră, a fost în timpul Bătăliei de pe Somme, pe 15 septembrie 1916, acel tanc numindu-se Mark I şi fiind în înzestrarea armatei engleze. Ulterior, francezii au dezvoltat un tanc numit Schneider CA1 şi l-au folosit pentru prima dată pe 16 aprilie 1917.
Prima bătălie în care s-au folosit mai multe tancuri a fost cea de la Cambrai-Franța , din 20 noiembrie 1917.
Condiţiile de pe câmpul de luptă au evoluat, fapt ce a dus la forţarea dezvoltării tancurilor pe tot parcursul războiului, producându-se noi modele precum tancul Mark V, care putea să treacă peste obstacole mari, în special tranşee late.
Între cele două războaie mondiale, multe naţiuni au proiectat şi fabricat tancuri, deoarece conceptul de tanc ca armă era deja împământenit.
Tancurile din cel de-al Doilea Război Mondial erau bazate pe multe observaţii din luptele anterioare, proiectanţii înţelegând că un tanc mare nu este nea¬părat un tanc mai bun.
Obiectivul era să realizeze tancuri care să combine toate caracteristicile dovedite ca eficiente.
Printre cele mai importante priorităţi erau manevrabilitatea, viteza, dar şi armura.
Au apărut o serie de îmbunătăţiri tehnice, s-a mărit puterea de foc şi blindajul tancurilor, s-au perfecţionat suspensiile, îmbunătăţind viteza şi făcând tragerea din mers mai uşoară. Tancurile au fost echipate cu staţii radio, uşurând coordonarea unităţilor.
După al Doilea Război Mondial, dezvoltarea tancului a continuat.
Tancurile uşoare s-au limitat la misiuni de recunoaştere, iar cele mijlocii şi grele au fost îmbunătăţite. Cu timpul, clasa de tancuri uşoare a dispărut.
Printre ţările cu tradiţie în fabricarea tancurilor se află Regatul Unit, Statele Unite ale Americii, Germania, Uniunea Sovietică (Rusia), Israel şi România.
România a produs tancul TR-85 M1 (Bizonul), mo¬del dezvoltat pe baza tancurilor sovietice T-55 şi T-72.
Este dotat cu un motor Diesel de 860 cai putere, senzori de alarmă – iluminare laser, tun de calibrul 100 mm ca armă principală, mitralieră coaxială de 7,62 mm, mitralieră antiaeriană de 12,7 mm, 12 grenade de fum şi una de camuflaj termic.
Tancul are o autonomie de 400 km, iar tunul poate penetra un blindaj omogen laminat de 450 mm de la o distanţă de 1 km.
Continuând tradiţiile Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi de Luptă “Mihai Viteazul” Piteşti asigură în prezent instruirea in arma -tancuri în deplină concordanţă cu cerinţele euroatlantice.
LA MULŢI ANI şi sănătate tuturor tanchiştilor activi, în rezervă și în retragere, din Armata Român
Data constituirii primului batalion de tancuri sau care de lupta a fost 1 august 1919, unitatea fiind dislocata in garnizoana Mihai Bravu. Batalionul a fost dotat cu tancuri “Renault F.T.1917”.
La 1 ianuarie 1921, s-a trecut la înfiintarea primei unitati de tancuri din armata româna, prin transformarea Batalionului Carele de Lupta în Regimentul Carelor de Lupta. Garnizoana noii unitati a fost stabilita în orasul Târgoviste. În anii 1936 şi 1937 regimentul a fost dotat cu noi maşini de lupta moderne, importate din Cehoslovacia.
Regimentul era organizat pe 3 batalioane, acestea primind denumiri în raport cu materialul din dotare si anume: Batalionul 1 Care de Lupta „Renault”, Batalionul 2 Care de Lupta „R-2” (România 2) si Batalionul 3 Care de Lupta „R-2”. Carele de lupta R-2 erau fabricate la uzinele Skoda din Cehoslovacia.
Primele încercari de a dezvolta arma tancuri în armata româna s-au facut prin „legea cu privire la stabilirea cadrelor si efectivelor armatei”, din 1932, iar apoi, la 20 aprilie 1934, când generalul Ion Antonescu semna raportul ce însotea „Instructiunile pentru motorizarea armatei”, document de o exceptionala valoare pentru crearea unor noi unitati si mari unitati de care de lupta în armata româna si înzestrarea lor cu tehnica de lupta moderna. Prin aplicarea noii legi, urmau sa se înfiinteze înca patru noi regimente de care de lupta. În realitate, însa, a fost înfiintat doar Regimentul 2 Care de Lupta, la 1 noiembrie 1939, care a fost dislocat in garnizoana Târgu Mures.
In perioada interbelica, cu mare eforturi, scandaluri si piedici, dezvoltarea armei continua, creste numarul unitatilor care sunt dotate cu tancuri, în special usoare, de tipurile “Skoda”, “Praga”, “R-2” si foarte putine germane de tip “T-3” si “T-4”. Lipsa de viziune a factorului politico-militar de atunci a facut ca armata româna sa intre în al doilea razboi modial doar cu o singura divizie blindata, Divizia 1 Blindata, lucru care s-a repercutat negativ asupra rezultatelor operatiunilor militare.
Cu putin înainte de batalia de la Stalingrad la fiecare batalion de tancuri a fost creata câte o companie de care de lupta mijlocii, formata din câte 11 tancuri T-3 şi T-4. Odata cu sporirea numarului de subunitati si efective si organizarea de noi unitati, începând cu 26 aprilie 1944, Divizia 1 Blindata primeste numele Divizia 1 Blindata ”ROMÂNIA MARE”.
In operatiunile din cel de-al doilea razboi mondial, situatiile cele mai grele cu care s-au confruntat tanchistii români au fost la Stalingrad, unde Divizia 1 Blindata a fost efectiv decimata si în timpul luptelor defensive din Moldova, desfasurate între 19 – 23 august 1944. Dupa încetarea starii de razboi cu U.R.S.S., divizia a primit ordin sa se retraga spre sud, însa, la fel ca multe alte unitati militare românesti, ea a fost capturata aproape în întregime de trupele sovietice în intervalul dintre 24 august si 1 septembrie.
In perioada 1945-1989 se poate afirma ca arma tancuri a cunoscut în armata româna o evolutie pozitiva si ca aceasta a reprezentat, cel putin pâna acum, etapa de maxima dezvoltare a trupelor române de tancuri, prin amploarea organizatorica specifica, cantitatea materialului, capacitatea industriei autohtone de aparare de a produce tancuri, baza materiala de instructie si cheltuielile materiale alocate procesului de instruire a militarilor tanchisti. Procesul a inclus si înfiintarea celei de a doua divizii de tancuri a armatei române, Divizia 57 Tancuri.
Momentul de criza din 1968 a declansat, de asemenea, un proces ambitios de creare a unei doctrine nationale de aparare. Programul de fabricare în tara a unui tanc mijlociu românesc a fost demarat pe 13 mai 1974. Versiunea româneasca a tancului sovietic T-55 a fost denumita initial TR-77 (Tanc Românesc model 1977), fiind proiectata între anii 1974 și 1980. Un prototip și seria zero (10 tancuri) au fost realizate în aceasta configuratie care urma a fi dotata cu un motor de 800 cai-putere, similar celui folosit de tancul german Leopard 1. Pentru a fi livrat la timp, tancul a fost echipat pâna la urma cu motorul V2 al tancului T-55, asimilat de industria autohtona. Varianta finala a fost denumita TR-77-580 (Tanc Românesc model 1977 cu motor de 580 de cai putere).
Concomitent cu începerea productiei în serie a tancului românesc, la sfârsitul anului 1970 si începutul anului 1980, România a importat din Uniunea Sovietica, într-un numar mic, 30 de bucati, tancul mijlociu T – 72 unul dintre cele mai performante tancuri din Europa din acea perioada. S-a hotarat fabricarea unui tanc similar în tara, astfel ca într-un timp extrem de scurt, anii 1987-1988, s-a reusit proiectarea si realizarea prototipului si a unei serii mici de 5 bucati a tancului românesc TR – 125 (P 125), ehipat cu un tun de 125 mm. Tancul îngloba cele mai noi realizari ale cercetatorilor români si ale industriei nationale de aparare, aflata în perioada de apogeu. Cu toate acestea, in urma testelor, tancul nu a intrat în dotarea Fortelor Terestre ale Armatei Române, nefiind omologat pentru productie, fiind considerat prea greu, 50 de tone.
În anul 1985 apare un alt tanc 100% românesc, numit TR-85. Acesta era inspirat din tancul sovietic T-55, considerat, în anii ’60 unul dintre cele mai bune tancuri din lume la vremea respectiva.
În anul 1997, TR-85 a intrat în modernizari si, printr-o colaborare româno-franco-israeliana, a fost construit tancul TR-85 M1 BIZONUL, un tanc la standardele actuale ale NATO.
În anul 1989, România dispunea de 2.715 tancuri, aflate in organizarea a 8 regimente si 27 de batalioane de blindate.
În 1993, România avea în inventarul armatei 632 de tancuri TR-85. În 2008 erau în inventarul Armatei Române 265 de tancuri TR-85. Conform Institutului International de Studii Strategice, în 2010 erau în uz 249 de tancuri TR-85 și 54 de tancuri TR-85M1.
