7

 7  minuni ale lumii antice:

– Marea Piramidă de la Giza,

– Grădinile suspendate ale Semiramidei,

– Templul zeiţei Artemis din Efes,

– Statuia lui Zeus din Olimpia,

– Mausoleul din Halicarnas,

– Colosul din Rodos şi

– Farul din Alexandria !

                   7 minuni ale Evului Mediu,

– Colosseum-ul din Roma,

– Catacombele din Alexandria ,

– Marele Zid Chinezesc,

– Stonehenge ,

– Turnul din Pisa ,

– Turnul de Porţelan din Nanjing

– Moscheea de la Hagia !

                    7 minuni naturale ale lumii 

– muntele Everest,

– cascada Victoria ,

– Marele Canion,

– Marele Recif de Corali,

– Aurora Boreală,

– vulcanul Paricutin ,

– portul Rio de Janeiro !

                      Există 7 continente

– Europa,

– America de Nord,

– America de Sud,

– Africa ,

– Asia ,

– Antarctica ,

– Australia sau Oceania ...și 7 mări !

Curcubeul are 7 culori !

                          Cerul este împărţit în 7

– atmosfera,

– exosfera,

– ionosfera,

– termosfera,

– mezosfera,

– stratosfera şi

– troposfera

                      Cele 7 păcate capitale sunt 

– lăcomia,

– desfrâul,

– avariţia,

– invidia,

– mânia,

– lenea,

– trufia !

                    Cele şapte virtuţi ale omului sunt 

– smerenia,

– dărnicia,

– bunătatea,

– răbdarea,

– modestia,

– abstinenţa şi

– sârguinţa !

În Biblie se descriu cele 7 zile în care Dumnezeu a creat lumea

Grupul de 7 stele denumit “Pleiade” este singura constelaţie cunoscută în fiecare cultură de pe Pământ, actuală sau dispărută, datând de cel puţin 40.000 de ani; în mitologia greacă, Pleiadele erau şase surori împreună cu mama lor, care au fost fugărite prin păduri de Orion Vânătorul până ce Zeus s-a îndurat de ele şi le-a transformat în stele; Aborigenii numesc această constelaţie “Wurunna” şi o asociază cu zeul vânătorii, iar amerindienii o cunosc sub numele de “Constelaţia celor Şapte Fecioare” urmărite de un urs; Pleiadele se regăsesc şi în legendele aztecilor, ale incaşilor, polinezienilor, chinezilor, hinduşilor, africanilor, precum şi la egipteni.

Cobra de la Angkor Wat din Cambogia are 7 capete, copacul cosmic al şamanilor are 7 ramuri şi tot 7 sunt sferele sau treptele cereşti.

7 zile ale săptămânii denumite după cei 7 zei romani, care la rândul lor au fost numiţi după cele 7 planete ce se puteau observa cu ochiul liber.

7 este considerat un număr norocos în mai multe culturi; de exemplu, în Japonia, mitologia vorbeşte despre Cei Şapte Zei ai Norocului (Shichifukujin)

În cultura chinezilor, numărul 7 este proeminent; de exemplu, a şaptea zi după prima lună plină din an este Ziua Omului; această zi este considerată ziua universală a tuturor fiinţelor umane de pe planetă; de aceea fiecare chinez îşi sărbătoreşte ziua de naştere la data respectivă (nu înseamnă totuşi că nu o sărbătoreşte şi în ziua calendaristică în care a apărut pe Pământ).

Se spune că dacă visezi cifra 7 îţi vei întâlni sufletul pereche.

Cultura hindusă vedică susţine că omul are 7 puncte energetice sau chakre.

Vaca, un animal sacru în India , are 21 de nume, de trei ori cifra şapte.

Bushido sau “calea războinicului” din cultura japoneză este un cod care ajută samuraii să însuşească 7 virtuţi.

În legendele budiste se spune că după ce s-a născut, Buddha s-a ridicat în picioare şi a făcut 7 paşi.

Consiliul suprem al babilonienilor se compunea din 7 zei, fiecare legat de un astru.

În folclorul irlandez, al 7-lea fiu al celui de-al 7-lea fiu are puteri magice; în folclorul românesc, acesta este vampir.

În folclorul iranian, pisica are 7 şi nu 9 vieţi şi îşi poartă pisoii de şapte ori în şapte locuri diferite.

Potrivit mai multor credinţe, există şapte trepte ale Raiului care corespund celor şapte corpuri cereşti (Pământ, Soare şi celelalte 5 planete care se pot vedea cu ochiul liber); în iudaism, al şaptelea Rai este denumit Araboth şi este casa Tronului Gloriei, care este păzit de cei şapte arhangheli.

La nunţile evreieşti, există şapte zile de binecuvântări (Sheva Brachot).

Dintre multele denumiri pe care vechii evrei le aveau pentru Dumnezeu, cele şapte nume ale acestei Divinităţi pe care scribii trebuiau să se îngrijească să le scrie corect erau: El, Elohim, Adonai, Yhwh (Yehova), Ehyeh-Asher-Ehyer, Shaddai şi Zebaot.

Templul lui Solomon avea 7 trepte.

Roma a fost construită pe şapte coline: Palatina, Capitolina, Quirinal, Viminal , Esquilina, Caelan, Aventina; Roma a fost de asemenea condusă, la început, de o linie de 7 şapte împăraţi.

Există 7 perioade ale elementelor în tabelul chimic al lui Mendeleev.

7 note muzicale

             7 compuşi principali ai celulei vii

– apă,

– substanţe proteice,

– lipide,

– polizaharide,

– acizi nucleici ADN şi ARN, 

– molecule organice,

– săruri minerale !

7 este neutru pe scara PH-ului; apa pură are PH-ul 7.

***

 La mulți ani, Mireille Mathieu!

(22 iulie 1946 -78 ani)

O POVESTE ADEVARATA 

VIATA ARTISTEI MIREILLE MATHIEU - COPILUL CRESCUT IN SARACIE ,DAR CU IUBIRE

”Încă de mică m-am simţit ca Albă ca Zăpada care întreţinea gospodăria celor şapte pitici, am cântat la fiecare activitate casnică simţindu-mă astfel ca o adevărată zână. Am luat asta foarte în serios crezând că în realitate sunt chiar o zână”.

Viaţa cântăreței Mireille Mathieu pare cu adevărat desprinsă dintr-un film de ficţiune. S-a născut şi a crescut într-o familie extrem de săracă, a abandonat studiile la numai 13 ani ca să poată aduce bani în casă, dar a avut mereu sprijinul şi înţelegerea părinţilor, iar acestea au fost cele care i-au dat aripi.

Născută în mijlocul verii în sudul Franţei, la Avignon, Mireille Mathieu a fost cea mai mare dintre cei 14 fraţi ai familiei. Primii 15 ani din viaţă i-a petrecut într-o baracă din lemn în care ploua şi bătea vântul, fără încălzire sau duş. Surorile dormeau într-un pat, fraţii, în altul, iar părinţii dormeau cu bebeluşii în singurul colţ al barăcii în care exista o sobă. Cei mai mari primeau sub pături cărămizi încălzite ca să nu îngheţe peste noapte.

La 6 ani Mireille ştia deja să spele rufe şi să cureţe casa. Şi nu doar că ştia, dar ăsta era rostul ei în gospodăria cu atât de multe suflete. De spălat se spăla la şcoală, înainte de începerea cursurilor, iar felul principal de mâncare era pâinea. Mireille a spus mereu însă că nu resimţea sărăcia atât de greu precum ar părea din exterior pentru că familia o hrănea cu dragoste, empatie şi înţelegere.

La 13 ani copila cu ochi verzi a renunţat la şcoală şi s-a angajat într-o fabrică de hârtie. La 5 dimineaţa începea lucrul, dar nu se plângea ci era recunoscătoare că poate fi de ajutor. Banii câştigaţi de ea aduceau o gură de aer proaspăt familiei numeroase. Avea 15 ani când primăria le-a oferit o locuinţă socială, un apartament cu 4 camere ce pentru adolescenta muncitoare arăta ca un palat, aşa cum avea să mărturisească mai târziu. Avea baie, apă caldă, toaletă în casă, lucruri la care doar visase până atunci.

Tatăl său, Roger Mathieu era cioplitor în piatră, dar avea o voce extraordinară, de tenor. Nu a fost lăsat să urmeze o carieră în muzică. Tatăl acestuia, la rândul lui cioplitor, considera că muzica ar fi o pierdere de vreme. Roger nu a abandonat însă niciodată plăcerea de a cânta şi făcea asta oriunde se afla: în atelier, acasă sau în corul bisericii. Mica Mireille îl urma pretutindeni şi încerca să cânte la fel ca el, aşa că bărbatul încerca să o înveţe tot ce ştia şi o lua cu el pe scenă la spectacolele locale, organizate de sărbători. În timp ce mama credea că Mireille e prea mică pentru astfel de lucruri – avea doar 4 ani când a urcat prima dată pe scenă – tatăl îi repeta mereu că fiica lor va fi o privighetoare. Poate că dacă n-ar fi fost regretul lui că nu şi-a putut urma visul şi încercarea de a repara lucrurile cu ajutorul celui mai mare dintre copiii săi, lumea ar fi pierdut pe unul dintre cei mai mari artişti ai săi.

Crescută pe muzica altor două mari artiste, Edith Piaf şi Maria Callas, pentru Mireille Mathieu cântatul a devenit la fel ca respiraţia – un lucru vital şi pe care nu şi-l refuza niciodată. Cânta la grădiniţă, pe stradă, alături de prieteni, în familie.

O parte din banii câştigaţi din munca la fabrica de hârtie a decis să îi folosească pentru lecţii de canto, iar la 16 ani s-a înscris la cel mai mare concurs din Avignon, On chants dans mon Quartier (Se cântă în cartierul meu). Nu l-a câştigat atunci, nici pe cel din anul următor, dar la 18 ani marele premiu era al ei. Interpretarea piesei La vie en rose a impresionat teribil, iar melodia Edithei Piaf avea să devină nelipsită din concertele ei, de-a lungul carierei.

Dar concursul avea să îi aducă şi un sprijin nesperat. Impresionat de vocea lui Mireille, dar şi de perseverenţa ei, primarul adjunct din Avignon face din ea o prezenţă constantă la spectacolele locale, deloc puţine. Tot el a fost cel care a înscris-o la un concurs televizat, Jeu de la Chance (Jocul norocului). O Mireille Mathieu timidă păşea la vârsta de 19 ani pe scenă, urmărită de milioane de oameni. A cântat Jezebel, piesă a aceleiaşi Edith Piaf, ce murise în urmă cu doar 2 ani, iar o ţară întreagă era acum fascinată de noua minune a Franţei.

Fascinat a fost şi managerul lui Johnny Hallyday, Johnny Starck, care a decis că Mireille trebuia să fie noua stea a muzicii internaţionale. A învăţat-o să vorbească corect, să se exprime, să se mişte şi cum să cânte mai bine decât o făcea deja. Artista mărturisea mai târziu că începutul nu a fost deloc uşor. Starck nu era deloc blând cu ea, dar ea ştia că asta este calea către succes. Şi aşa a fost.

Albumul ei de debut, pe când avea doar 20 de ani, a transformat-o în vedetă, iar din acel moment drumul ei în muzică a mers doar în sus. A vândut 150 de milioane de albume de-a lungul carierei, a cântat 1200 de melodii în 11 limbi şi a încântat oamenii oriunde a mers. Charles Aznavour, Plácido Domingo, Julio Iglesias şi Tom Jones sunt doar câteva dintre numele extraordinare alături de care a cântat Mireille Mathieu. Iar printre cei care au putut să o asculte şi să o admire live s-au numărat Papa Ioan Paul al II-lea, dar şi regina Elisabeta a II-a.

Mireille Mathieu a considerat mereu că este norocoasă pentru că a avut şansa unei asemenea voci şi pentru că a ajuns pe cele mai mari scene ale lumii.

Orice apariţie, orice concert înseamna pentru ea o pregătire temeinică, ore întregi în care analiza totul, de la scenă la lumini, în care îşi încălzea vocea şi îşi măsura fiecare gest. Pentru ea muzica nu a fost doar talent, ci extrem de multă muncă şi dăruire. Iar pe lângă aceste lucruri nu a mai fost loc şi de o viaţă personală, de un iubit sau un copil, de o altă familie cu excepţia celei în care crescuse.

Avea 39 de ani când a primit prima grea lovitură. În vara lui 1985 tatăl ei se stingea din viaţă. Omul care îi dăduse vocea, omul care o învăţase şi o încurajase să cânte nu mai era. Fotografia lui i-a luat locul, iar pentru artista celebră internaţional, să vorbească cu imaginea tatălui său înainte de fiecare apariţie a devenit o necesitate.

După nici 4 ani o altă pierdere avea să o marcheze profund şi a fost la un pas să îi încheie cariera. Johnny Starck, managerul ei, cel care o transformase în idolul unei lumi întregi, se stingea şi el din viaţă. Şocul a fost prea mare pentru Mireille Mathieu, care a picat într-o depresie accentuată. Până la urmă una dintre surorile artistei, Monique, a decis să-i fie sprijin nu doar sufletesc, ci şi în carieră, aşa că i-a devenit manager. O ajută să-şi reia apariţiile şi concertele, să înregistreze un nou album dedicat lui Johnny Starck, precum şi o melodie compusă special în onoarea lui – Ce soir, je t’ai perdu.

La vârsta de 53 de ani primeşte cea mai înaltă distincţie franceză, Cavaler al Legiunii de Onoare şi este numită ambasador al culturii franceze. A continuat să cânte în toată lumea, în 2014 a susţinut un concert şi în România, şi să lanseze noi albume. Relaţiile ei apropiate cu Vladimir Putin au fost contestate de mulţi, însă Mireille Mathieu a spus că ea nu face altceva decât să-şi ducă muzica în toate colţurile lumii.

La finalul anului 2018 o revistă germană lansa ipoteza că artista suferă de cancer în fază terminală. Anunţul era preluat de presa din toată lumea, însă nu la fel s-a întâmplat şi cu cel în care Mireille Mathieu a negat toate zvonurile. Anul acesta, pe 22 iulie, cântăreaţa franceză implineste  78 de ani. 

INSPIRING PEOPLE MUSIC PEOPLE STORIES

***

 Olivia Mary de Havilland s-a născut pe 1 iulie 1916 la Tokyo, în Japonia. Tatăl ei, Walter de Havilland, a fost profesor de engleză la Universitatea Imperială din Tokyo înainte de a deveni avocat, iar mama ei, Lilian Fontaine, a fost educată la Academia Regală de Artă Dramatică din Londra și a fost actriță de teatru. 

Sora mai mică a Oliviei, Joan, cunoscută mai târziu ca actrița Joan Fontaine, s-a născut cincisprezece luni mai târziu, pe 22 octombrie 1917.

Olivia a început să ia lecții de balet la vârsta de patru ani și lecții de pian un an mai târziu, a învățat să citească înainte de a avea șase ani, iar mama ei, care preda ocazional teatru și muzică, i-a dat lecții de dicție. 

Olivia De Havilland 

 și-a făcut debutul pe ecran în "Visul unei nopți de vară"

În septembrie 1937, de Havilland a fost selectata de șeful studioului Warner Bros., Jack L. Warner, pentru a o juca pe Maid Marian alături de Errol Flynn în Aventurile lui Robin Hood

La câteva zile după ce și-a terminat filmările pentru Pe aripile vântului, în iunie 1939, Olivia de Havilland s-a întors la Warner Bros. și a început să lucreze la drama istorică a lui Michael Curtiz, The Private Lives of Elizabeth and Essex, cu Bette Davis și Errol Flynn.

Actrița a devenit cetățean american pe 28 noiembrie 1941, cu zece zile înainte ca Statele Unite să intre în Al Doilea Război Mondial. În mai 1942, Olivia s-a alăturat Caravanei Victoriei de la Hollywood, într-un turneu de trei săptămâni care a strâns bani prin vânzarea de obligațiuni de război. 

Pe 26 august 1946, s-a căsătorit cu Marcus Goodrich, un veteran al Marinei, jurnalist și autor al romanului Delilah, cu care va avea un băiat, pe Benjamin, născut pe 27 septembrie 1949. După nașterea copilului, Olivia de Havilland va renunța temporar la carieră pentru a se ocupa de fiul ei, explicând mai târziu că a deveni mamă a fost o "experiență transformatoare".

În 1950, familia s-a mutat la New York, unde ea a început repetițiile pentru Romeo și Julieta la Teatrul Broadhurst. Căsătoria cu Goodrich, care era cu 18 ani mai în vârstă, nu mergea însă prea bine. În august 1952, Olivia a depus actele de divorț și a plecat la Paris, iar în aprilie 1953, la invitația guvernului francez, a mers la Festivalul de Film de la Cannes, unde l-a întâlnit pe Pierre Galante, redactor executiv la revista Paris Match. 

Cei doi s-au căsătorit pe 12 aprilie 1955, în satul Yvoy-le-Marron, și s-au stabilit într-o casă cu trei etaje lângă parcul Bois de Boulogne, în arondismentul 16 din Paris. În același an, Olivia a revenit pe ecran în That Lady.

Pe 18 iulie 1956 a născut cel de-al doilea copil,  pe Gisèle Galante. Cuplul s-a separat în 1962, dar cei doi au continuat să locuiască în aceeași casă încă șase ani pentru a-și crește fiica împreună. Apoi Galante s-a mutat peste drum și au rămas apropiați, chiar și după finalizarea divorțului în 1979. Actrița a avut grijă de el în timpul perioadei în care Pierre se lupta cu cancerul pulmonar. Gisèle Galante a studiat dreptul și a lucrat apoi ca jurnalistă în Franța și Statele Unite. 

La începutul anului 1962, Olivia de Havilland a călătorit la New York și a început repetițiile pentru o piesă de teatru, A Gift of Time, a lui Garson Kanin și în același an a publicat și prima sa carte, Every Frenchman Has One,  volum care a devenit rapid un bestseller.

Pe 17 noiembrie 2008, la vârsta de 92 de ani, actrița a primit Medalia Națională a Artelor, cea mai înaltă onoare conferită unui artist individual în numele poporului american, premiul fiindu-i oferit de președintele George W. Bush, iar pe 9 septembrie 2010, a devenit Cavaler al Legiunii de onoare, distincția fiindu-i acordată de președintele Nicolas Sarkozy, care i-a spus: "Onorezi Franța pentru că ne-ai ales pe noi".  În iunie 2017, cu două săptămâni înainte de împlinirea a 101 ani, actrița a fost numită Comandant al Ordinului Imperiului Britanic, cu ocazia zilei de naștere a reginei Elisabeta a II-a. 

Olivia de Havilland a murit din cauze naturale în somn, la domiciliul său din Paris, pe 25 iulie 2020, la venerabil a vârstă de 104 ani.

***

 S-a întâmplat în 30 iulie 1625: A ieşit de sub tipar cea dintâi carte a tiparniţei româneşti de la Câmpulung, „Molitvelnicul slavonesc”. 

Câmpulung Muscel, judeţul Muscel (actual județul Argeş), este oraşul cu cele mai multe biserici raportat la numărul de locuitori, fiecare dintre ele impresionând prin vechime, arhitectură sau pictură. 

Un loc aparte îl ocupă Mănăstirea „Negru Vodă“, loc unde a funcţionat tiparniţa, veche ctitorie domnească a cărei istorie începe în secolul al XIII-lea, legându-se de însăşi întemeierea oraşului. Monumentul arhitectural este un autentic martor al evlaviei vechilor domnitori, o prezenţă vie şi permanentă în viaţa oraşului.Numele ei se leagă de legenda întâiului descălecător în Ţara Românească, Radu Negru Vodă, care a plecat din ţinuturile Amlaşului şi Făgăraşului şi a întemeiat în ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre Valahia. Potrivit tradiţiei, el a întemeiat la 1215 prima biserică de aici.

Dincolo de legendă şi mit cu privire la persoana lui Negru Vodă, realitatea istorică a bisericii care dăinuieşte peste veacuri este o mărturie de netăgăduit a evlaviei creştine şi a dragostei faţă de Hristos. Iar această evlavie şi acest dor de desăvârşire au fost cultivate permanent de-a lungul timpului în mănăstire, obştea de monahi ce a vieţuit în această fortăreaţă duhovnicească rugându-se şi nevoindu-se necontenit pentru mântuirea lor şi a semenilor şi pentru propăşirea culturală a românilor. La vreo 50 de ani de la întâia carte scoasă de Gutenberg (Biblia, în latină, din 1456), în Valahia călugărul vlah muntenegrean Macarie tipăreşte – la Mănăstirea Dealu (după alţii, la Târgovişte) – în nov. 1508, Liturghierul slav. De reţinut că lui Radu cel Mare (decedat ceva mai devreme, în apr. 1508) i se datoreşte introducerea tiparului la noi.Urmează Octoihul – Osmoglasnicul (în 1510), în slava medio-bulgară, iar peste doi ani Tetraevanghelul; s-a reeditat ulterior (Sibiu 1546, Belgrad 1552 şi 1562, Braşov - 1562, 1579 şi 1583). 

Tiparul macarian este însemnat şi pentru ornamentaţia sa, foarte apropiată de aceea a unor manuscrise moldoveneşti.Tipăriturile macariene au un aspect grafic de lux, litere mari, rânduri drepte, frontispicii maiestuoase; cerneala e neagră şi roşie. Cele trei volume cultice, publicate de Macarie, s-au răspândit nu doar în Valahia (Muntenia), ci şi în Peninsula balcanică, ceea ce confirmă prestigiul culturii româneşti care iradia de la noi înspre neamurile învecinate din Balcani. Întreruptă după 1512, munca tipografică s-a reluat în 1545, sub Radu Paisie, cu ajutorul lui Dimitrie Liubavici, meşter sârb.

Folosind matriţele aduse de acesta de la Gorajde, ieromonahul Moise de la Deciani (tot sârb) dădea la lumină la Târgovişte un Molitfelnic slavon. Pe urmă, la fel la Târgovişte, se mai imprima în 1547 un Apostol tot slavon (în două ediţii, din care una pentru Moldova); în total s-au tipărit cinci cărţi. D. Liubavici a fost ajutat în activitate şi de doi ucenici români, Oprea şi Petru. 

În aceeaşi vreme, un român numit Filip Moldoveanul (Philippus Pictor sau „Maler”) scotea la Sibiu Tetraevanghelul slavon (în anul 1546), ce conţinea şi stema Moldovei alături de ca sibiană, ca mărturie a obârşiei sale moldovene; e vorba de o retipărire a cărţii macariene din 1512.

Este o lucrare ornată cu xilogravuri remarcabile.Ceva mai târziu, acelaşi Filip edită Evangheliarul slavo-român (1551-53), întâiul text românesc tipărit care s-a păstrat. Dar o importanţă aparte a avut-o Catehismul, socotit luteran de mai mulţi specialişti, şi apărut în româneşte la 1544; acesta nu s-a păstrat.Acest meşter talentat are meritul de a fi creat la Sibiu şi Răşinari un centru al culturii româneşti şi – mai mult decât atât – de a fi conceput la nordul Carpaţilor un climat prielnic dezvoltării culturii noastre pământene.

Abia peste câteva decade (1573-82) se va deschide o nouă tipografie în Muntenia, la mănăstirea numită azi Plumbuita (Bucureşti), datorită eforturilor a doi români, Lavrentie şi ucenicul său Iovan (Ioan). Ei au imprimat în slavonă un Tetraevanghel (în două ediţii) şi o Psaltire.

Tetraevanghelul din 1582 va fi cumpărat de un credincios bănăţean, Petru Cecovan, şi dăruit bisericii lugojene Sf.Nicolae. Un proeminent exponent al culturii româneşti din sec. XVI s-a dovedit Diaconul Coresi (originar din părţile Târgoviştei) care – fără să fi fost „părintele literaturii naţionale” ori artizanul limbii române literare, cum l-au catalogat unii cercetători – ilustrează totuşi suma unor strădanii şi iniţiative purcezând din toate zonele româneşti, al cărui nume e legat de cele mai mari reuşite culturale din epoca de debut a scrisului în româneşte. Sunt impresionante mărturiile sale de genul: „Eu, diaconul Coresi, dac-am văzut că mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi românii n-avem (...), am scris cum am putut Tetraevanghelul şi Praxiul româneşte”. În mai bine de un sfert de veac, el a dat la lumină o serie de cărţi slavone: Octoihul (1557, 1574-75), Triodul-Penticostar (1558, 1578), Tetraevanghelul (1562, 1579, 1588), Slujebnicul (1568), Psaltirea (1568-70, 1572-73, 1575, 1577), Sbornicul (1569, 1580); slavo-română: Psaltirea (1558, 1577); româneşti: Catehismul sau Întrebare creştinească (1560), Pravilă (1560-62), Tetraevanghelul (1565), Apostol (1566), Cazania I şi Molitfelnicul (1576), Psaltirea (1570), Liturghierul (1570), în fine Cazania a II–a (1581)...

Cele mai multe din aceste tipărituri au apărut la Braşov, altele la Târgovişte, Alba-Iulia, Sebeş, Orăştie şi Bucureşti. Se crede că prioritatea aparţine Ardealului, de unde şi unele înrâuriri calvine, însă împrejurarea că activitatea sa s-a derulat şi în Ungrovlahia reflectă „o tendinţă de unitate culturală vizibilă din acele timpuri”. Doi învăţăcei ai Diaconului Coresi, pe nume Şerban Diacul (odrasla sa) laolaltă cu Diacul Marian au publicat – tradusă de alţii, cum s-a văzut – Palia de la Orăştie, în 1582; cuprindea doar Geneza şi Exodul. La baza tâlcuirii a stat Pentateuhul maghiar din 1551 (imprimat la Cluj). În această Palie băştinaşii apar sub forma români, nu „rumâni”. Cărţile coresiene erau utilizate în biserici şi mănăstiri, erau ascultate de cei ce nu ştiau carte.Gradual, cititorii şi ascultătorii au înţeles că româna este în stare să redea idei şi simţăminte mai limpede decât limba slavonă, că există o limbă pe care o înţeleg toţi românii, din toate provinciile.

Aşa s-a constituit noţiunea de limbă scrisă, literară, omogenă. Regula după care s-a ghidat Coresi a fost aceasta: „întru besearecă mai vârtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc, ca şi alalţi să înveţe, decât un întunearec de cuvinte neînţelease, într-alte limbi”. Cărţile coresiene, în total 25 de titluri, cum era şi natural s-au răspândit în toate colţurile României de azi, circulaţia acestora ajutând la coeziunea limbii literare şi a dezideratelor de diferite categorii ale românilor.Un alt merit al lui Coresi: a avut ucenici, a format discipoli ce i-au continuat opera.

Nicolae Uszkai

Surse:

https://archive.org/stream/PaginiDinIstoriaMonahismuluiOrtodox/pagini%20din%20istoria%20monahismului%20ortodox_djvu.txt

https://litere.uvt.ro/litere-old/pdf/Istoria%20Bisericii%20Romanesti%20I.24.03201401.pdf

https://ziarullumina.ro/reportaj/fortareata-duhovniceasca-de-la-ca mpulung-78606.html

***

 NICOLAE STEINHARDT, OMUL CARE NU SE MAI REPETĂ

"CITEȘTE ORICE, NUMAI CITEȘTE, CUVÂNTUL ÎȚI VA DĂLTUI SPIRITUL, FORMÂNDU-L. (NICOLAE STEINHARDT)

În contextul evenimentelor contemporane ce frământă nu doar o țară, ci o lume întreagă, în cadrul unei societăți românești din ce în ce mai sceptice și pretențioase, o parte dintre noi, cei încă aflați în formare, ne întrebăm ce să mai alegem ca valoare care să poată fi adăugată la propriul edificiu intelectual.

Personal, aleg direcții și surse multiple, fac distincția între bun și nociv, în cadrul școlii, societății, între cărți, dar, mai ales, între oamenii în căutarea cărora plec pentru a mi-i transforma în surse de frumos. Acesta a fost și parcursul întâlnirii mele cu operele lui Nicolae Steinhardt și a celor despre el, dar și cu drumul său prin istorie și viață.

Nicolae Aurelian Steinhardt, de origine evreiască, a realizat întreaga sa viață exercițiul admirației, iubirii, contrastului, dar, mai ales, pe cel al resemnării în istorie, retrăgându-se, după anii de carceră comunistă la Mănăstirea Rohia, unde avea să devină Părintele Nicolae. Botezat în rit creștin încă din perioada detenției, acesta și-a urmat vocația, considerând a fi scăpat de ochii Securității, fapt ce nu avea să se petreacă până la finalul vieții. Tinerețea și-a petrecut-o în Bucureștiul interbelic, în mijlocul „generației de aur” a României, stabilind prietenii strașnice cu viitorii mari intelectuali: Mircea Eliade, Emil Cioran, pe care l-a întâlnit târziu, la Paris, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Arșavir Acterian, Dinu Pillat, Petre Țuțea, fiecare dintre aceștia găsind în el un prieten devotat și un om diferit, fapt ce avea să fie dovedit în anii cumpliți pe care istoria i-a așternut peste destinul multora dintre cei de mai sus.

În setea sa incomensurabilă pentru cultură, Steinhardt a citit mult, a reflectat, în aceeași măsură, transformându-și gândurile în cărți ce au produs cutremure în cititori, dar mai ales în nervii regimului totalitar, iar una dintre operele sale fundamentale rămâne Jurnalul fericirii, o carte despre detenția sa politică, scrisă după ieșirea din închisoare. Demersul Jurnalului a fost unul cu adevărat anevoios, dat fiind că prima versiune a fost confiscată de Securitate, dar acest lucru nu l-a împiedicat pe intelectual să își continue proiectul și să îl și publice, rescriindu-l.

După anii unei tinereți liniștite și bogate din punct de vedere cultural, dificultățile au debutat în viața lui Nicolae Steinhardt, începând cu anul 1947, atunci când a fost înlăturat din barou, refuzându-i-se și publicarea textelor. Însă aceștia aveau să fie doar primii pași spre blestemul istoriei ce avea să se abată asupra intelectualului și colegilor săi de generație, deoarece în anul 1958 a fost arestat Constantin Noica, iar prietenii săi, printre care și Nicolae Steinhardt, care făceau parte din fenomenul de la Păltiniș, au fost acuzați în așa-numitul proces Noica-Pillat. Din acel moment, cu toții au fost scuturați temeinic de Istorie și Timp.

Data de 31 decembrie 1959 avea să se transforme, pentru Nicolae Steinhardt, în momentul alegerii decisive, care avea să îi marcheze destinul pentru totdeauna. În acea zi, Steinhardt a fost convocat la Securitate, cerându-i-se imperativ să devină martor al acuzării, fapt ce implica depunerea unei mărturii împotriva lui Noica. Acestuia i s-a prezentat și consecința esențială a unui posibil refuz: dacă nu dorea să facă ceea ce i se cerea, Steinhardt avea să fie și el arestat și implicat în lotul intelectualilor mistico-legionari. Nicolae Steinhardt a tratat solicitarea regimului cu un refuz clar, ceea ce i-a adus condamnarea la 13 ani de muncă silnică, fiind acuzat de crimă de uneltire contra ordinii sociale, în limbajul pretențios al autorităților comuniste.

În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt relatează stările, gândurile și temerile dinaintea închiderii în închisorile comuniste, accentuând emoțiile despărțirii de părintele său:

Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit rău. Tata însă – în pijama, mititel, grăsun, voios – e numai zîmbete şi-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul la gară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului pînă-n clipa finală:

 — Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te căci în pantaloni. Mă sărută apăsat, mă duce pînă la uşă, ia poziţia de drepţi şi mă salută milităreşte.

— Du-te, îmi spune. Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi. Ies pe poarta blocului. Există ursite, există prevestiri, există telepatie. Pe strada mai întîi cu desăvîrşire deşartă, cu toate că nu-i devreme, îşi face brusc apariţia de după colţ o singură persoană: un ofiţer de la M.A.I. Mă înfior.  

Odată încarcerat, Nicolae Steinhart a suportat cruzimile regimului concentraționar, respirând suferință, durere, resemnare, dar și-a păstrat esența, libertatea spirituală, ce l-a determinat să se apropie mai mult de Dumnezeu și să ia decizia capitală – botezul. Astfel, la 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat întru Iisus Hristos, relatând despre acel moment, în acest fel:

Iată că Domnul ne cercetează prin grupul de intelectuali care s-au dovedit solidari în credința lor, mărturisind-o chiar cu prețul vieții. Pentru aceasta, Domnul le confirmă credința și atitudinea statornică și demnă, pe care o scoate în evidență prin faptul că îl cheamă pe Nicolae Steinhardt la botez. Arătând că botezul este adevărat și adevărate sunt toate Sfintele Taine. Deci, cu alte cuvinte, și voi, cei din grupul Noica, apărați o cauză dreaptă și sfântă. (Arhimandrit Mina Dobzeu)

Cunoscând metamorfoza supremă între pereții închisorii românești, la recăpătarea libertății fizice Nicolae Steinhardt a început să simtă lumea altfel, regăsindu-și vechii prieteni, alături de care suferise tarele unui regim profund defect. Cenușa „tinerei generații” fusese răspândită în diverse direcții: unii muriseră în închisoare, alții își săvârșiseră pedeapsa demni, alții plecaseră în exil; cei rămași în viață își amintesc frumos de Steinhardt, scriind mărturii în cinstea acestuia.

De pildă, Monica Lovinescu este unul dintre mărturisitori:

În viață, la Nicolae Steinhardt, binele era o vocație. N-am invidiat decât două persoane pentru tipul de relație pe care o întrețineau cu Dumnezeu: pe Yvonne Rossignon, de o familiaritate aproape infantilă, și pe Nicolae Steinhardt, în a cărui cameră obscură Dumnezeu părea a coincide cu tot ceea ce muzica, pictura, literatura au adus frumos pe acest pământ, pentru el al făgăduinței.

La superlativ  avea să vorbească despre Nicolae Steinhardt și scepticul din Rue de l´Odéon, Emil Cioran, care afirma:

Dépuis longtemps, je connaissais de réputation Nicu Steinhardt; je l´ai enfin rencontré hier et nous avons passé quelques heures ensemble. Inutile de dire qu´il m´a fait une excellente impression. D´ailleurs tout le monde est d´accord qu´il est en être rare, quelque chose comme un saint. [Găsiți traducerea în română în nota 1]

Steinhardt îl admira, în aceeași măsură pe Cioran, despre care spunea:

Emil Cioran e un om admirabil, e cel mai interesant și mai extraordinar om pe care l-am cunoscut în străinătate.

După vizitele în străinătate și stingerea din viață a tatălui său, în ultimul deceniu al existenței, Nicolae Steinhardt a hotărât să meargă definitiv la mănăstire, astfel că, la data de 16 august 1980, el avea să fie tuns în monahism la Mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, din acel moment devenind Părintele Nicolae sau Nicolae Delarohia. A păstrat legătura cu prietenii săi, care îl și vizitau la mănăstire, dar nu a reușit nici acolo să scape de supravegherea Securității.

La sfârșitul anilor 1980, aproape de finalul vieții, Nicolae Steinhardt avea să ofere propria sa viziune despre lumea de după el. Întrebat cum vede începutul mileniului al III-lea, părintele a rostit:

Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist. Țările Occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate. Un coșmar de pe acum în curs de înfăptuire. Asta cât privește statele. Cât privește indivizii, ei se vor împărți în două clase: a purtătorilor de revolver și a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi, în sens feudal, ceilalți vor deveni iobagi. Curajul și arma vor fi criteriile: resemnații, fricoșii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă.

La final, se poate reconsidera întreaga viață a intelectualului și monahului Nicolae Steinhardt, marcată de amprenta roșie a istoriei, care i-a luat totul, mai puțin libertatea interioară și credința în Dumnezeu. Mai merită reflectat asupra unui aspect: câtă dreptate avea Steinhardt în previziunea sa despre lumea mileniului al III-lea?

[1] De multă vreme îl cunoșteam după reputație pe Nicu Steinhardt; l-am întâlnit în sfârșit ieri și am petrecut câteva ore împreună. Nu are rost să spun că mi-a făcut o impresie excelentă. De altfel, toată lumea este de acord că este o ființă rară , cumva ca un sfânt."

Sursa: societatesicultura.ro

***

 De şase mii de ani războiul ...

                               Victor Hugo

                                  ( trad. Nicolae Mușa) 

De şase mii de ani războiul place

Atâtor neamuri ce adesea-l vor

Şi Dumnezeu îşi pierde timpul pentru a face

Puzderie de stele şi de flori ... 

Şi sfânta şi celesta lui clemență

Speranța într-o viață de apoi

Nu reuşesc să scoată din demență

Aceste inimi însetate de război. 

Popoare cu instinct gregar ce îşi urmează

Berbecul care bate din tambur

Căci pentru ele doar victoria contează

Deşi carnagiul este peste tot în jur. 

E gloria la loc de cinste

Mulțimile nu încetează s-o aclame

Chiar dacă în alaiul ei himeric

A-ndurerat atâtea mame ... 

Găsesc mereu o fericire pură

Când trompetistul dă semnal

Când trâmbița ce-o are-n gură

Trimite-n luptă înc-un val. 

Căci dacă peste tot se-ntinde scrumul

Şi focuri mari şi lungi se-aprind

Şi-ntruna se aude tunul

Şi săbii-n fum se văd sclipind , 

Sunt toate acestea pentru ca ilustre altețe

În jurul mesei aşezați,

Să facă schimb de politețe

De-abia ce morții-s îngropați

Şi putreziți şi-n gropi uitați 

Sau, şi mai rău, când după luptă

Pe câmpurile mlăştinoase

Şacali şi vulturi se înfruptă

Din ce-a rămas din ei, din oase ... 

Li se insuflă ură, răzbunare

Popoarelor ce-alături viețuiesc -

Căci asta imbecilii prețuiesc :

Discursuri la parade militare ! 

Este un rus ! Omoară-l, hai, sugrumă-l

E un croat ! În foc cu el, e just !

De ce să fie altul mai robust,

Mai îmbrăcat în alb ? ...Mai bine-n humă ! 

Pe-acesta, iată, acuma îl suprim

Şi-apoi mă duc, cu inima senină 

Căci a comis înalta crimă

De a se naşte dincolo de Rhin. 

Puteți să beți din apa de fântână

Să vă-nchinați în taină la o cruce

Să vă iubiți, să căutați lumină

Dar vai !...să omorâți un frate e mai dulce .. 

Când iarăşi vin peste câmpie zori

Şi-aud din nou , suav, privighetori 

Mi-e greu s-admit în judecata-mi pură

Că mai avem în noi atâta ură !

Depuis six mille ans la guerre 

                          Victor Hugo

Depuis six mille ans la guerre

Plaît aux peuples querelleurs,

Et Dieu perd son temps à faire

Les étoiles et les fleurs. 

Les conseils du ciel immense,

Du lys pur, du nid doré,

N’ôtent aucune démence

Du cœur de l’homme effaré. 

Les carnages, les victoires,

Voilà notre grand amour ;

Et les multitudes noires

Ont pour grelot le tambour. 

La gloire, sous ses chimères

Et sous ses chars triomphants,

Met toutes les pauvres mères

Et tous les petits enfants. 

Notre bonheur est farouche ;

C’est de dire : Allons ! mourons !

Et c’est d’avoir à la bouche

La salive des clairons. 

L’acier luit, les bivouacs fument ;

Pâles, nous nous déchaînons ;

Les sombres âmes s’allument

Aux lumières des canons.

Et cela pour des altesses

Qui, vous à peine enterrés,

Se feront des politesses

Pendant que vous pourrirez, 

Et que, dans le champ funeste,

Les chacals et les oiseaux,

Hideux, iront voir s’il reste

De la chair après vos os ! 

Aucun peuple ne tolère

Qu’un autre vive à côté ;

Et l’on souffle la colère

Dans notre imbécillité. 

C’est un russe ! Égorge, assomme.

Un croate ! Feu roulant.

C’est juste. Pourquoi cet homme

Avait-il un habit blanc ? 

Celui-ci, je le supprime

Et m’en vais, le cœur serein,

Puisqu’il a commis le crime

De naître à droite du Rhin. 

Rosbach, Waterloo ! Vengeance !

L’homme, ivre d’un affreux bruit,

N’a plus d’autre intelligence

Que le massacre et la nuit. 

On pourrait boire aux fontaines,

Prier dans l’ombre à genoux,

Aimer, songer sous les chênes ;

Tuer son frère est plus doux.

On se hache, on se harponne,

On court par monts et par vaux ;

L’épouvante se cramponne

Du poing au x crins des chevaux. 

Et l’aube est là sur la plaine !

Oh ! j’admire, en vérité,

Qu’on puisse avoir de la haine

Quand l’alouette a chanté...

***

 Eminescu n-a existat.

A existat numai o țară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe.

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Și niște ape ca niște copaci curgători

În care luna îsi avea cuibar rotit.

Și, mai ales, au existat niște oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Bătrîn,

Ștefan cel Mare,

Sau mai simplu : ciobani și plugari,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii -

"Miorița" și "Luceafărul" și "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrînd la stîna lor cîinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Și cu avarii și cu hunii și cu leșii

Și cu turcii.

În timpul care le ramînea liber

Între două primejdii,

Acești oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,

De curgeau doinele la vale

Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei

Și ai Țării Bîrsei și ai Țării Vrancei

Și ai altor țări românești.

Au mai existat și niște codri adînci

Și un tînar care vorbea cu ei,

Întrebîndu-i ce se tot leagană fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,

Cît istoria noastra,

Trecea bătut de gînduri

Din cartea chirilică în cartea vieții,

Tot numărînd plopii luminii, ai dreptății,

ai iubirii,

Care îi ieșeau mereu fără soț.

Au mai existat și niște tei,

Și cei doi îndrăgostiți

Care știau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Și niște păsări ori niște nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi și mișcătoare șesuri.

Si pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a  spus

Eminescu.

Marin Sorescu, Trebuiau să poarte un nume