***

 Clara Maniu, vrednica mamă a lui Iuliu Maniu

“Clara Maniu s-a născut pe 10 ianuarie 1842 și a fost fiica lui Demetru Coroianu, vicarul din Şimleu, devenit apoi canonic la Gherla, şi a soţiei sale, Iuliana. Ambii părinţi ai Clarei Maniu se trăgeau dintr-o familie care numără zeci de generaţii de preoţi care s-au distins în luptele naţionale ale românilor din Ardeal.

Murindu-i mama de tânără, Clara a rămas conducătoarea familiei, a supravegheat de aproape creşterea copiilor mai mici ai canonicului Coroian, printre care şi luptătorul memorandist de mai târziu, Iuliu Coroianu, care a jucat mai bine de douăzeci de ani rol de frunte în mişcarea naţionalistă a românilor transilvăneni.

S-a măritat cu magistratul Ion Maniu, devenit apoi avocat, şi care a avut mai mulţi copii, dintre care azi trăiesc două fiice, Elena dr. Pop şi Cornelia Maniu şi doi fii: Cassiu, profesor la Universitatea din Cluj, şi Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Țărănesc şi primul ministru al României Mari.

Casa lui Ion Maniu a fost nucleul în jurul căruia s-au închegat mişcările naţionale ale Ardealului. Fire energică, suflet ales, Clara Maniu a însufleţit mişcarea memorandiştilor, îngrijind de cei condamnaţi de stăpânirea străină şi vitregă”.

*** Gazeta Transilvaniei, 1929

“Chiar și în zilele celei mai adânci bătrâneţi buna femeie care a fost Clara Maniu spunea bucuroasă întâmplări din frumoasa și îndelungata sa viaţă. Îi plăcea mai ales să povestească întâmplări din anul 1918, când aproape toţi fruntaşii vieţii româneşti din Ardeal şi părţile ungurene locuite de români se abăteau foarte des pe la casa lor. Unchiul ei, marele Simion Bărnuţiu, îşi aduna mereu tovarăşii de luptă în casa vicarului Coronanu.

Într-o zi, la câţiva ani după potolirea revoluţiei, mai mulţi fruntaşi români, foşti tribuni, au ţinut sfat în casa cea atât de primitoare, aducând însemnate hotărîri. S-a întins apoi o masă în fruntea căreia s-a aşezat însuşi Simion Bărnuţiu.

În vremea mesei, fruntaşii adresau conducătorului lor diferite întrebări. Clara, care avea pe atunci abia 12 ani, credea că şi ei i s-ar cuveni să întrebe ceva pe iubitul său unchi. Într-o clipă de tăcere, cu glasul plăpând al nevinovăţiei copilăreşti, Clara s-a adresat unchiului său:

— Unchiule dragă, spune-mi, ce-i aia “amor”!

Toţi cei de la masă s-au pornit pe râs, dar Bărnuţiu, uitându-se drept în ochii ei, i-a răspuns:

— Amorul, scumpa mea, este geniul care susţine universul, este sufletul lumii.

Micuţa Clara şi-a însemnat răspunsul unchiului său, apoi vreme de câteva săptămâni cerea mereu învăţătoarei sale să-i tălcuiască aceste cuvinte”.

*** Curentul, 1929

În anii Memorandului, Clara Maniu era alături de unchiul său, luliu Coroianu, la casa căruia se abăteau mereu jandarmi şi judecători. Odată, obosit de prea multă muncă şi zdrobit de atâtea prigoane, acesta a dat ordin servitorilor să nu dea voie nimănui să treacă peste noapte pragul casei sale.

Era o noapte cu ploaie şi cu vânt. La miezul nopţii se auziră deodată puternic bătăi în poartă. Sculându-se repede, Clara Maniu se îndreptă repede spre poartă, strigând:

— Cine e acolo?

— E jandarmeria, răspunseră cei de afară în ungureşte. Deschideţi repede uşa…

— Dar ce doriţi?

— Ce să dorim? Avem ordin să ducem pe conducătorul valah Iuliu Coroianu la închisoarea de stat…

Ea le deschise atunci poarta, rugându-i să o lase pe ea mai întâi să intre la unchiul, ca să-l încunoştiinţeze. A intrat aşadar în casa unde dormea Coroianu şi l-a încunoştiinţat despre toate. Fără nici o şovăire, fruntaşul memorandist s-a sculat şi s-a pregătit de drum. Dorind să-şi însoţească unchiul până la poarta închisorii, la flacăra slabă a unei lumini Clara şi-a pieptănat părul şi s-a îmbrăcat repede în haine negre. În noaptea aceea ploioasă şi rece, legat în lanţuri, Iuliu Coroianu a fost dus la închisoare, iar Clara Maniu mergea cu el împreună, spunându-i mereu cuvinte de mângâiere şi încurajare.

Era în zilele cele dintâi ale marelui război. Flăcăii satelor româneşti erau luaţi şi trimişi pe fronturi. Într-o zi, la casa Clarei Maniu soseşte un soldat îmbrăcat în haine de artilerie. Era fiul ei, Iuliu.

— Scumpa mea mamă, i-a zis îmbrăţişând-o, am venit să-mi iau rămas bun de la tine. Plec şi eu acolo unde se duc toţi fiii Ardealului. Privindu-şi îndelungat fiul, buna femeie i-a răspuns:

— Du-te, dragă Iuliu, du-te şi fă cum crezi. Dar să fii totdeauna pătruns de sentimentele înalte româneşti care au însufleţit pe tatăl tău, unchiul tău şi toţi membrii familiei noastre, care niciodată nu şi-au uitat datoria lor către neam.

(…) În 1918, Clara Maniu a rămas la Bădăcini, dincolo de linia demarcaţională, iar fiul său, Iuliu Maniu, era în Ardeal, făcând pregătiri pentru Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia.

Vreme îndelungată fiul n-a putut să-şi mai vadă mama, nici să o smulgă din ghearele trupelor ungureşti. Ca preşedinte al Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu făcea însă toate sforţările ca să scoată pe toţi românii din robie. Când armata românească înainta spre Bădăcini, locotenentul Pogrányi a arestat pe Clara Maniu ca ostatică, împreună cu alţi fruntaşi români. A aşezat-o într-un vagon de marfă şi a dus-o la Debreţin, unde tocmai izbucnise revoluţia bolşevică.

Locotentul Pogrányi văzând acestea, şi-a sfârtecat el însuşi stelele, înlocuindu-se cu o panglică roşie, semnul revoluţiei. A dus-o apoi pe Clara Maniu în faţa comandamentului trupelor bolşevice ungureşti, care, după câteva întrebări, a osândit-o la moarte.

Fiind însă ostatică, au hotărât să o trimită la Budapesta, ca să-şi aştepte acolo moartea. O femeie care era de faţă i-a întins un pahar de apă pe care ea n-a voit să-l primească, spunând celor din sala de judecată:

— Nu este apa voastră aşa de bună ca apa Ardealului. Dacă vreţi să beau apă, lăsaţi-mă să trec în Ardealul românesc…

La Budapesta, vrednica femeie a fost internată în Hotelul Ortiz și pusă sub pază militară. Aici, într-o zi, a vizitat-o însuși Béla Kun, şeful bolşevicilor unguri, care a chemat-o să meargă cu el la teatru.

— Teatru imi trebuie mie acum? — răspunse ea lui Béla Kun, râzându-i în față. Dar oare nu e destul teatru ceea ce faceți dumneavoastră cu mine, o femeie bătrână, luată de la căminul ei? N-am eu lipsă acum tocmai de teatru unguresc.

În scurtă vreme, Curtea marțială a trupelor bolşevice de la Budapesta a hotărât punerea ei în libertate.

Când ofiţerii s-au prezentat ca să o ducă până la graniţă, ea a declarat că nu va pleca decât deodată cu ceilalţi ostatici români, aduşi fără de vină la Budapesta. Nu-i trebuie libertatea decât în cazul când toţi românii vor fi lăsaţi liberi. Aşa apoi, după multe cumpăneli, comandamentul trupelor roşii a hotărât ca toţi românii să fie puşi în libertate.

La malul Tisei, Clara Maniu a urcat în cea din urmă luntre, numai după ce a văzut urcaţi pe toţi tovarăşii săi români.

*** A. Barna, Patria de Duminică, ianuarie-octombrie 1929

Vestea morţii Clarei Maniu, care a încetat din viață pe 29 iulie 1929, la vârsta de 87 de ani, a produs o impresie profundă în opinia publică. Toate ziarele au publicat articole elogioase despre mama premierului de la acea vreme:

“O scurtă convorbire telefonică dintre Bădăcini şi Cluj ne-a adus azi la orele 10 şi jumătate vestea întristătoare a trecerii la cele veşnice a doamnei Clara Maniu, mama venerabilă a prim-ministrului ţării româneşti. După relatările autentice ale unui membru al familiei, evenimentul deplâns de întreg Ardealul s-a produs cu felul următor:

Încă din iarnă, anii grei ai bătrâneţii şi oboseala unei vieţi petrecute în neîncetată activitate au slăbit foarte mult sănătatea distinsei mame. A fost o vreme când se credea că moartea se poate considera ca un fapt îndeplinit. Ocrotirea bunului Dumnezeu şi îngrijirile medicilor au uşurat însă suferinţele bolnavei şi în ultima vreme starea generală cu sănătăţii a început a i se ameliora.

Azi dimineaţă la orele zece, adâncită într-un somn binefăcător şi senin, doamna Clara Maniu şi-a dat sufletul în mâinile Creatorului, uşor şi fără nici o zguduire fizică, aşa încât cei din jurul dânsei abia au putut să observe. La căpătâiul patului se afla în acest moment sora domnului Iuliu Maniu, călugăriţa franciscană Cornelia.

A avut în viaţa ei trei pasiuni: pasiunea unui mare ideal pe care a avut norocul să-l vadă înfăptuit cu întreg neamul românesc, pasiunea pentru familia ei şi în special iubirea şi pentru Iuliu şi o dragoste puternică pentru natură”.

Surse:

Adevărul, Curentul, Gazeta Transilvaniei, Patria  de duminică, Ilustrațiunea Română (1929)

***

 Tragicul accident al Mărgăritei Miller-Verghy, traducătoarea cărților Reginei Maria. 

Scriitoarea care a condus Școala de Fete Elena Doamna a murit în sărăcie într-un azil din București

Mărgărita Miller-Verghy s-a născut pe 1 ianuarie 1865 în Iași și era de origine polonezo-română. Mama ei, Elena Verghy, aparținea aristocrației boierești din regiunea Moldovei, iar tatăl ei, cel de-al doilea soț al Elenei, era descendent al contelui Milewski, dar folosea numele Gheorghe Miller. Când el a murit brusc în 1869, Elena Verghy, rămasă văduvă a doua oară, și-a înscris cele două fiice – Mărgărita, cea mică, și Lucreția, cea mare, la Pensionul Notre Dame de Sion din Iași. Din nefericire sora cea mare moare și mama decide să plece cu Mărgărita mai întâi la Paris, apoi la Geneva, unde copila, diagnosticată greșit cu boala Pott, o localizare vertebrala a tuberculozei, trebuia să primească tratament. Au petrecut aproximativ opt ani în străinătate, timp în care Mărgărita, o fetiță talentată, dar firavă și bolnăvicioasă, a învățat să vorbească șase limbi străine.

Elena și Mărgărita s-au stabilit la București în anii 1870, după ce cea mai mare parte a moștenirii lor se spulberase pentru că fusese lăsată în grija unui frate neglijent al mamei care locuia la Iași. Elena Verghy, Mamițica, cum i se spunea, a înființat o școală pe Strada Primăverii, actuala Căderea Bastiliei, Pensionul Miller-Verghy cu clase primare și de liceu, fiind prima din România care a organizat examene de bacalaureat pentru domnișoare, în 1874, și a angajat ca profesori celebritățile literare ale României. Mărgărita a urmat școala fondată de Elena Verghy, dar și-a dat bacalaureatul la Școala Elena Doamna, în 1877.

În acea perioadă, sora mai mare a Elenei Verghy, numită tot Lucreția, s-a căsătorit cu judecătorul Alexandru Lupașcu. Cele trei doamne Miller-Verghys s-au împrietenit cu Barbu Ștefănescu Delavrancea, tânăr scriitor la acea vreme, care a curtat-o o vreme pe Mărgărita. În anii 1880, tânăra l-a cunoscut pe Mihai Eminescu și în 1883 a debutat ca scriitoare, unul dintre romanele sale fiind publicat în foileton de cotidianul Națiunea, sub semnătura Marmill.

Și-a continuat apoi studiile la Universitatea din Geneva, unde a absolvit Literele și a luat un doctorat în filozofie. La a doua întoarcere din Elveția, a devenit profesoară la Internatul Secundar nr. 2 din București și apoi a fost directoarea Școlii Elena Doamna. În 1900, a publicat propriul său curs de predare a limbii franceză pentru uzul claselor superiore de liceu și pentru fetele externe, devenind apoi vicepreședintă a clubului Maison d'Art, o societate filantropică condusă de principesa Elisabeta a României.

Mărgărita a început să se ocupe de traducerea operei lui Eminescu și a tradus din engleză Regele Lear, Macbeth și Cum vă place, piesele lui William Shakespeare, pentru dramatizări cerute de Teatrul Național din București. În această perioadă a scris pentru mai multe ziare și reviste - Viața Românească, Dreptatea, Flacăra și La Roumanie (ediția în limba franceză). Împreună cu Izabela Sadoveanu-Evan, Bucura Dumbravă și alte femei scriitoare a fost membră fondatoare a Asociației Cercetașelor.

Până în 1914, Mărgărita Miller-Verghy devenise traducătoare oficială a Principesei Maria a României, ocupându-se de traducerea poveștii "Visătorul de vise", apoi "Ilderim: Poveste în umbră și lumină". Un an mai târziu, a tradus în limba română volumul Mariei, "Patru anotimpuri din viața unui om", într-o ediție ilustrată de pictorul Nicolae Grant.

În 1914–1916, perioada de neutralitate a României, Mărgărita a organizat un cerc cultural la București, considerat germanofil, la care participau pianista Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea, și scriitorul Mateiu Caragiale. Aici a cunoscut-o Mateiu Caragiale pe Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion, cu care se va căsători în 1932, deși mireasa avea 63 de ani, iar scriitorul doar 38.

În 1916, după ce România a intrat în război, Școala Elena Doamna a devenit spital militar, iar Mărgărita s-a înregistrat ca asistentă la Crucea Roșie. În timpul ocupației germane, în iunie 1918, ea și Maruca Cantacuzino au ajutat la înființarea unei societăți filantropice pentru orfanii de război, au finanțat magazine de caritate și au continuat să ajute copiii aflați în nevoie chiar și după încheierea războiului.

În perioada interbelică a continuat să organizeze activități literare și a publicat ghidul de călătorie "România în imagini" la Paris, în 1919, broșură care a fost pusă în vânzare pentru publicul european, în speranța de a ajuta la construirea noii imagini a României Mari. Pe 19 mai 1922, Mărgărita a fost admisă în Societatea Scriitorilor din România și a condus un mic teatru bucureștean deținut de Maison d'Art, scriind, în acea perioadă, literatura pentru copii.

Aflată în vizită la Paris, în 1924 (după alte surse, 1922), scriitoarea care se întorcea cu un taxi de la Muzeul Gustave Moreau a fost victima unui grav accident rutier în care era aproape să-și piardă viața. Mașina în care se afla a fost lovită de un camion și, printre alte răni grave, și-a pierdut vederea la ambii ochi pentru că șocul puternic a provocat dezlipire de retină. A fost tratată câțiva ani la clinica doctorului Sourdille din Nantes, nu și-a revenit niciodată pe deplin, dar a continuat să scrie și să traducă dictând unei secretare opera sa. Accidentul și lunga convalescență i-au stârnit interesul pentru spiritualitate, astfel că la mijlocul anilor 1920, a devenit membră a Societății Teozofice.

Scriitoarea a avut relații de prietenie cu diverse personalități literare, printre care romanciera Lucia Demetrius, cu care a devenit prietenă apropiată, și cu Elena Văcărescu. În anii 1930, acest grup de femei inteligente și vizionare a achiziționat mai multe vile la Balcic, care au fost apoi folosite apoi pe post de case de vacanță pentru pictori, sculptori și muzicieni. Tot în acea perioadă Mărgărita a organizat o schemă de caritate prin care fostele eleve de la Școala de Fete Elena Doamna contribuiau la pensiile profesoarelor lor care se retrăgeau din activitate.

Între 1934 și 1936, Mărgărita Miller-Verghy a lucrat la traducerea din engleză a autobiografiei complete a reginei Maria a României, Povestea vieții mele, și și-a adunat propriile romane într-un volum publicat în 1935 sub numele "Umbre pe ecran", devenind o cercetătoare pasionată a feminismului românesc. Împreună cu Ecaterina Săndulescu a publicat "Evoluția scrisului feminin în România", prefațată de Eugen Lovinescu.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Mărgărita Miller-Verghy a fost activă ca dramaturg, iar în 1946, în ciuda faptului că era deja oarbă și afectată de bolile bătrâneții, a publicat cea mai cunoscută lucrare de ficțiune a sa, "Prințesa în crinolină", despre investigațiile detectivilor amatori Diomed și Florin, care, împreună cu colega lor Clelia, descoperă cine a fost ucigașul prințesei moldovene Ralu Muzuridi.

Războiul și venirea comunismului au adus-o pe bătrâna doamnă Miller-Verghy în pragul sărăciei. Trăia în condiții precare și primea deseori sprijin financiar de la fostele ei studente și eleve, câștigând doar puțini bani din traducerile pe care le făcea și o pensie foarte mica de la Societatea Scriitorilor.

Scriitoarea s-a mutat la Azilul pentru bătrâni „Mitropolitul Ghenadie”, aflat pe Strada Labirint nr 78 unde va locui, în condiții foarte modeste, până la sfârșitul vieții. A murit pe 31 decembrie 1953, cu o zi înainte de a împlini 88 de ani, și a fost înmormântată alături de mama ei, Elena, la cimitirul Bel lu din București.

***

 Carmen Stanescu, o actriță frumoasă, talentată, când sensibilă, când vulcanica, s-a nascut pe 29 iulie 1925 (d.11 aprilie 2018).

A absolvit Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică, promoția 1948, clasa profesor Marioara Voiculescu. Interesant, însă, este că în adolescență viitoarea actriță a practicat mai multe sporturi de performanță, între care și tirul, făcând parte timp de cinci ani din echipa națională (!). A făcut și natație, dar și atletism, fiind campioană națională de junioare la 100 metri plat. De altfel, în 1952 a fost distinsă cu titlul de Maestru al Sportului. A renunțat, însă, din cauza unui eveniment care era să provoace o tragedie: „ Ne antrenam în Pădurea Băneasa, când am avut un accident - un glonț mi-a ricoșat în ochi și-a trebuit să renunț după cinci ani”…

Carmen Stănescu arăta că modelul unei căsnicii fericite și-l însușise de la propriii părinți: „Tata, un avocat talentat și foc de frumos, lucra la firma lui Oscar Negreanu, care avea și un magazin celebru în epocă: Odeon. Unii poate că-și mai amintesc de el: se afla lângă Piața Sfântul Gheorghe, aproape de strada Lipscani. Era un magazin ca o peșteră a lui Aladin: plin de minunății. Acolo, la raionul de muzică, lucra și mama, ca vânzătoare. O frumusețe de fată, după care nu puține capete se întorceau. Vreo doi ani a stat ea acolo, printre gramofoanele cu pâlnie, din care, de pe discurile Odeon, se revărsau arii de operă și romanțele en vogue. Și tot acolo l-a cunoscut ea pe tata. Amândoi iubeau muzica și dansul, erau sortiți unul altuia. S-au îndrăgostit, s-au căsătorit și apoi am apărut eu. Tata a construit o căsuță gen vagon, pe Calea Văcărești, raiul copilăriei mele, o căsuță făcută pe pământul dăruit de nașa lui de cununie, cu banii dați de arhitectul Nedelescu, bunicul meu din partea mamei. (…)Amândoi părinții mei au avut cultul casei și al familiei. S-au iubit unul pe altul și m-au iubit nespus și pe mine. Dragostea lor și felul lor de a se purta unul față de celălalt nu aveau cum să nu mi se întipărească în suflet... Țin minte că, în 1996, după moartea mamei, rânduind lucrușoarele rămase de la ea, am dat peste creioanele tatei, pe care ea le păstrase vreme de 21 de ani, într-o punguță de molton. Mai erau acolo și o ascuțitoare, ștampila tatei, o gumă de șters și multe alte mărunțișuri de care avea el trebuință ca avocat. Pur și simplu, mama nu se îndurase să le arunce”. în 2011, la 86 de ani – începuturile ei în teatru

 „Am spus mereu cum m-a născut mama într-o căsuţă de pe Strada Dragoş-Vodă, fiind asistată de o moaşă care a prezis că pruncul care se va naşte va trăi în multă lumină, pentru că strada, deşi era încă noapte, era luminată «a giorno» de farurile multor maşini adunate probabil la vreo petrecere. Deci, de când am păşit pe marea scenă a vieţii, s-a ştiut că voi avea reflectoarele pe mine, care mă vor chinui toată viaţa... Dar la mine n-a fost complicat la admitere, că m-au apreciat de la bun început. Am avut-o profesoară pe marea actriţă Marioara Voiculescu, care a fost şi-n comisia de examen. Eu, de emoţie, n-am mai ştiut nimic din poezia «Ispita» lui Coşbuc. Am spus titlul, începutul, şi pe urmă gata, am tăcut. Maestrul Jora, care era preşedinte, a zis: «Ce facem cu fata asta? E ea frumoasă, dar habar n-are, n-are memorie, nu ştie să spună o poezie de la început până la sfârşit». La care dna Marioara Voiculescu, am aflat pe urmă că i-ar fi spus: «Asta înseamnă că are multă emoţie şi e foarte bine pentru un actor. Eu o iau pe răspunderea mea». Şi am avut noroc... M-a luat pe răspunderea dumneaei şi m-a instruit şi m-a iubit. Am intrat în Teatrul Naţional în urma unui concurs. Pe mine m-a ales Tudor Vianu la Teatrul Naţional. Şi acum ştiu sigur că, dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot actorie aş alege. Teatrul pentru mine înseamnă viaţa mea” 

A debutat în 1945 cu rolul Ecaterina Ivanovna în piesa „Frații Karamazov”. Începând de atunci și până astăzi, a interpretat peste 30 de roluri pe scena Teatrului Național precum și a altor teatre din București.

Tot în 1945 începe să joace și pe scena Teatrului Național „I. L. Caragiale” din București. 

De-a lungul carierei a jucat alături de mari actori, precum Silvia Dumitrescu Timică, Sonia Cluceru, Costache Antoniu, Alexandru Giugaru, Alexandru Finți, George Calboreanu, Emil Botta, Grigore Vasiliu-Birlic și mulți  alții.

😁😁😁

 Concurs de admitere la facultatea de istorie. Intră primul candidat la proba orală.

– Numele, profesia părintilor.

– Itic, mama directoare, tata ambasador.

– Bine. Întrebarea: În anul 1907 a avut loc o răscoală. Puteti să ne spuneti cam în ce an a avut loc această răscoală?

– Păi … Cred că în 1907.

– Perfect !

Sunteti admis! Trimiteti următorul candidat. Intră al doilea .

– Numele, profesia parintilor.

– Shtrul, mama sefă de laborator, tata procuror.

– Bine. Întrebarea: În anul 1907 a avut loc o răscoală, la care au participat aproximativ 10.000 de tărani. Puteti să ne spuneti cam câti tărani au participat la această răscoală?

– Parcă 10.000 .

– Corect! Sunteti admis !

Trimiteti următorul candidat. Intră al treilea .

– Numele, profesia părintilor

– Bulă, mama gunoieră, tata somer .

– Bine. Întrebarea: În anul 1907 a avut loc o răscoală la care au participat 10.000 de tărani.

Numele si adresa fiecăruia.

***

 Asasinarea regelui Umberto al Italiei. Soția lui ar fi putut fi regina României 

Prințul Umberto s-a născut la Torino, pe atunci capitala Regatului Sardiniei, pe 14 martie 1844, chiar în ziua în care tatăl său împlinea 24 de ani, și a fost fiul lui Victor Emmanuel al II-lea și al Arhiducesei Adelaide a Austria. Copilul a fost educat de Massimo Taparelli, marchiz d’Azeglio, și de juristul Pasquale Stanislao Mancini, fiind învățat să fie ascultător și loial, să nu iasă din cuvântul tatălui și să-i sărute mâna înainte de a i se adresa.

Începând cu martie 1858, a început o carieră în armată, a luat parte la războaiele italiene de independență, a fost prezent la bătălia de la Solferino din 1859, iar în 1866 a comandat Divizia a XVI-a în Bătălia de la Villafranca.

Inițial, pentru Umberto s-au făcut planuri de căsătorie cu Arhiducesa Mathilde a Austriei, dar aceasta a murit în urma unui accident, la vârsta de 18 ani. Pe 21 aprilie 1868, Umberto s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Margherita Teresa Giovanna, Prințesă de Savoia, unicul lor fiu fiind Victor Emmanuel, prinț de Napoli. Personalitatea puternică a Margheritei a sporit popularitatea monarhiei, această soție frumoasă și generoasă aflându-se și pe lista pretendentelor principelui Carol I al României, căruia i se căuta o mireasă printre cele mai bine cotate prințese europene.

Relația dintre Margherita și Umberto nu a fost însă una prea fericită, iar zvonurile de la curtea regală sugerau că Umberto se întâlnea în continuare cu Eugenia Attendolo Bolognini, iubita lui de dinainte de căsătorie. Se pare că cei doi soți și-au întrerupt relațiile conjugale la doi ani după mariaj, de aceea Victor Emmanuel a rămas singurul lor copil. Cu toate acestea, niciodată nu și-au anunțat despărțirea, continuând să reprezinte împreună casa regală la toate evenimentele importante.

În timpul vizitelor pe care le-a făcut prin provinciile italiene, Margherita era atentă să poarte costume populare locale și să admire cu entuziasm toate obiceiurile, tradițiile și cultura regională, ceea ce a făcut-o mult mai populară decât era soțul ei. Era o femeie elegantă, supranumele care i s-a atribuit în epocă fiind “regina perlelor”, pentru că întotdeauna avea un șirag sclipitor de perle în jurul gâtului.

În ianuarie 1871, după unificarea Italiei și proclamarea Romei drept capitală a regatului, Margherita și Umberto s-au stabilit la Roma, unde ea și-a continuat misiunea, făcând din recepțiile pe care le oferea la curtea regală un centru de interes exclusivist și celebru în întreaga Europă.

Încercarea de asasinare a regelui Umberto de către Giovanni Passannante din noiembrie 1878 a determinat-o pe suverană să se implice și mai mult pentru a consolida prestigiul coroanei și a construi o politică de loialitate față de instituția monarhiei.

A adunat în jurul ei un cerc de intelectuali și artiști conservatori, cunoscut sub numele „Circolo della regina” (Cercul reginei) în celebrul său salon literar numit „giovedì della regina” (Joia reginei), care era frecventat de cei mai cunoscuți artiști și scriitori ai epocii.

Pe 29 iulie 1900, în timp ce se afla la Monza, regele Umberto I, care scăpase cu viață după tentativa de asasinat pusă la cale de anarhistul Giovanni Passannante, a fost ucis de un alt anarhist, Gaetano Bresci. Criminalul a fost prins și judecat, fiind condamnat la închisoare pe viață, pentru că pedeapsa cu moartea fusese abolită în Italia din 1889. Regele Umberto a fost înmormântat în Panteonul din Roma, alături de tatăl său, Victor Emmanuel al II-lea, pe 9 august 1900, fiind ultimul Savoia înmormântat acolo, pentru că fiul și succesorul său, Victor Emmanuel al III-lea, a murit în exil și a fost înmormântat temporar în Egipt, de-abia în 2017 rămășițele sale fiind transferate la Vicoforte, lângă Cuneo.

Regina a fost privită de italieni cu o imensă compansiune, creându-se în jurul ei un adevărat mit. Conștientă de această creștere de popularitate, văduva a acționat în consecință, ridicând și mai mult prestigiul monarhiei. Unicul ei fiu, Victor Emmanuel al III-lea, a preluat tronul Italiei la vârsta de 30 de ani, iar soția acestuia, discreta Elena de Muntenegru, a devenit suverană.

În calitate de regină mamă, Margherita a făcut un pas în spate, dar acest lucru nu a însemnat că s-a retras din viața publică, ci a rămas o figură publică dominantă, îndeplinindu-și în continuare atribuțiile dinastice, făcând vizite oficiale la spitale și biserici și oferind asistență materială persoanelor nevoiașe.

Spre deosebire de majoritatea naționaliștilor, s-a opus Primului Război Mondial, iar după ce a izbucnit conflagrația a transformat una dintre reședințele ei în spital și s-a angajat activ în cadrul Crucii Roșii.

După încheierea războiului, fosta suverană s-a temut că valul revoluționar socialist din est va duce la sfârșitul monarhiei italiene. Acest lucru, combinat cu naționalismul ei destul de pronunțat, a determinat-o să sprijine regimul fascist al lui Benito Mussolini, deși nu și-a exprimat niciodată în mod explicit adeziunea față de el.

Margherita a murit pe 4 ianuarie 1926, la vârsta de 74 de ani, la reședința sa din Bordighera, locul unde petrecea câteva luni în fiecare an datorită climei blânde din zonă. Trupul ei a fost transportat a doua zi cu trenul regal într-un ceremonial solemn și a fost înmormântat alături de cel al regelui Umberto în Pant eonul din Roma.

***

 Pe 30 iulie 2019 a incetat din viata, la 76 de ani, bolnava fiind de cancer pulmonar, Florina Cercel.

S-a născut la Piatra Neamţ, a debutat la Galaţi, a jucat timp de  şapte ani pe scena teatrului din Timişoara, pentru ca mai apoi destinul să o aducă la Bucureşti, la Teatrul Naţional. În 40 de ani de carieră a interpretat peste 100 de roluri, în teatru şi film,

Florina Cercel -  o actriţă cu un talent şi o energie debordanta, un destin uluitor, din care n-au lipsit suferinţa, războiul, dragostea… şi mai ales puterea de a merge întotdeauna mai departe, cu eleganţă, credinţă şi înţelepciune.

„Am renunţat să mă lupt cu timpul. Îl accept şi-l accept ca pe timpul meu, şi nu e deloc greu să mă-ntorc în trecut tocmai pentru că .am trăit frumos, cu tot răul care mi s-a întâmplat de-a lungul vieţii. Parcă e mai important frumosul care mi s-a întâmplat cu toţi oamenii mai puţin omenoşi cu mine, tot mi se pare că cel mai adesea am întâlnit oameni buni şi oameni frumoşi”, spune actriţa.

Scena a fost şi este viaţa ei. Acolo şi-a purtat peste ani bucuriile, speranţele şi amintirile. S-a născut în vreme de război şi a simţit încă de mică teama şi gustul amar al nedreptăţilor: „Parcă îmi aduc aminte că simţeam îngrijorarea mamei mele, a tatălui meu, a surorii mele mai mari. Începuse foametea. Au urmat nişte ani îngrozitori nu numai pentru noi, pentru toată România. Sărăcia a fost îngrozitoare. Iar mult mai târziu am înţeles că de fapt era o prigoană politică. Tata era militar, era extraordinar de frumos şi mama a fost frumoasă, amândoi părinţii mei au fost tare frumoşi şi parcă mi-aduc aminte ceva ciudat că tot timpul, toată lumea spunea „să fugim să fugim că vin ruşii. Am această amintire care acum pare hazlie dar atunci mama mă lua în braţe şi simţeam aşa o căldură şi o protecţie extraordinară”.

După cel de-al Doilea Război Mondial, familia Florinei Cercel a trecut prin clipe cumplite. Sora actriţei, o fetiţă pe atunci, a scris pe o foaie „Nu-l vrem conducător pe Stalin”. Întâmplarea, aparent neînsemnată, a dus la arestarea tatălui său, fost subofiţer şi membru în Garda Regală.

După o condamnare de 4 ani şi o lună, părintele artistei s-a întors acasă după un an şi jumătate, în a treia zi de Paşte.

Pentru Florina Cercel necazurile şi nedreptăţile din copilărie au ajutat-o să devină mai puternică. Şi mai ales, au învăţat-o să preţuiască fiecare clipă şi să dăruiască iubire: Eu am fost îndrăgostită de foarte multe ori. Şi-acuma mă-ndrăgostesc te miri când, aşa, dintr-odată. Mă-ndrăgostesc de oameni, normal. Dar de iubit, ca femeie am iubit de câteva ori. Profund, serios, total, până la capăt. Am fost iubită”.

Florina Cercel şi-a întâlnit jumătatea la Timişoara, s-a îndrăgostit de medicul Perian Ioan Liviu. După şapte ani de iubire desăvârşită, actriţa a trecut printr-o tragedie care a marcat-o. Avea numai 28 de ani.

„Prima mea căsătorie a fost iubirea cea mai completă, cea mai profundă, cea mai totală, şi prin întâlnire, şi prin despărţire pentru că, ştii, e foarte complicat să te gândeşti că prima ta iubire moare odată cu fiinţa pe care o iubeşti. A fost greu. Bărbatul meu a murit în braţele mele”, îşi aminteşte actriţa.

Teatrul a ajutat-o să treacă peste orice lovitură a destinului. Pe scenă şi-a găsit împlinirea sufletească. A fost aplaudată, apreciată şi premiată pentru interpretarea extraordinară a Vassei Jeleznova de Maxim Gorki, rolul vieţii ei. Dincolo de succesul scenei însă, frumuseţea a fost, mereu, mai degrabă o povară.

Profesionalismul, seriozitatea şi talentul au însoţit-o pe parcursul întregii cariere, împărţind scena cu unii dintre cei mai mari actori ai teatrului românesc: „Am avut colegi foarte talentaţi. Caramitru, Tomoroveanu, Seciu, Mihuţ, Mandache, Costel Constantin, vorbesc de cei care încă trăim pentru că alături de noi au existat Ovidiu Iuliu Moldovan, of Doamne, foarte mulţi colegi de-ai mei au plecat dincolo”.

În teatru, pasiunea, dăruirea şi nobleţea sufletului sunt esenţiale. Florina Cercel le-a învăţat de la marea regizoare Marietta Sadova, cea pe care a admirat-o şi a preţuit-o cu toată inima.

O viaţă împlinită de magia teatrului, căruia i se dedică de peste 40 de ani, cu o forţă şi o nobleţe extraordinare: „Nimic nu e veşnic, nici sentimentele, gândurile pot fi mai cuprinzătoare decât sentimentele la un moment dat. Eu am fost iubită de familia mea, sunt iubită de sora mea, sunt iubită de câţiva prieteni excepţionali pe care-i am, pe care-i iubesc. În general, iubesc oamenii, în general iubesc viaţa, în general empatizez cu oamenii şi cu suferinţa umană, o-nţeleg, o accept, lupt cu ea, în măsur a-n care pot."

***

 Emily Brontë: La răscruce de vânturi

Emily Jane Brontë s-a născut pe 30 iulie 1818 în satul Thornton aflat în apropiere de orașul Bradford din Anglia, fiind fiica Mariei Branwell și a irlandezului Patrick Brontë, penultima dintre cei șase copii ai familiei. Frații ei mai mari au fost Maria, Elizabeth, Charlotte și Patrick Branwell, iar în 1820 s-a născut sora cea mică, Anne.

Când Emily avea doar trei ani și niciunul dintre cei șase copii nu împlinise vârsta de opt ani, frații Brontë și-au pierdut mama, care a murit din cauza unui cancer uterin galopant pe 15 septembrie 1821. Copiii mai mici au fost atunci preluați de mătușa maternă, Elizabeth Branwell, iar cele trei surori mai mari, Maria, Elizabeth și Charlotte, au fost trimise la o școală cu internat, unde va fi înscrisă și Emily la scurt timp după ce a împlinit șase ani, pe 25 noiembrie 1824.

Experiențele surorilor în această instituție au fost însă nefericite pentru că erau supuse la abuzuri și privațiuni. După un an, în 1825, copilele cele mari s-au infectat cu febră tifoidă și nu au fost deloc bine îngrijite. Cea mare, Maria, care avea și tuberculoză, a fost trimisă acasă, dar a murit în doar câteva zile, iar următoarea, Elizabeth, a murit și ea la scurt timp după aceea. Cei patru copii rămași în viață au fost foarte afectați din cauza pierderilor succesive pe care le-au suferit și au acceptat cu greu nenorocirile care îi loviseră, mai întâi moartea mamei, care avea 38 de ani, apoi dispariția surorilor de 11, respectiv 10 ani. Tatăl lor, Patrick, le-a scos imediat pe Charlotte și pe Emily de la internat, apoi cele trei surori rămase în viață și unicul lor frate au fost educați acasă de mătușa lor, Elizabeth Branwell. Inspirați de o cutie de soldăței de jucărie pe care Patrick o primise în dar, copiii au început să scrie povești, însă puține pagini din această perioadă au supraviețuit, cu excepția poemelor rostite de personajele pe care le inventaseră.

Inițial, toți cei patru copii au scris povești despre o lume imaginară numită Angria, dar când Emily a împlinit 13 ani, ea și Anne s-au retras din “povestea Angria” și au început una nouă despre Gondal, o insulă fictivă despre care au creat o mulțime de mituri și legende. Cu excepția listelor Annei cu numele personajelor și al locurilor de pe Gondal, scrierile celor două surori despre acest loc magic nu s-au păstrat. Se știe însă că eroii din Gondal aveau imaginea populară a Highlander-ului scoțian, un fel de versiune britanică a „sălbaticului nobil” și erau înfățișați ca haiduci romantici capabili de mai multă noblețe, pasiune și vitejie decât locuitorii „civilizației”.

La vârsta de 17 ani, Emily Brontë a început să frecventeze Școala de fete Roe Head, unde Charlotte era profesoară, dar a plecat după doar câteva luni din cauza dorului de casă. Sora cea mare va scrie mai târziu: „Libertatea era respirația lui Emily; fără ea, pierea. Nu a reușit să suporte trecerea de la modul ei de viață foarte retras, dar nerestricționat și neîngrădit, la unul de rutină disciplinată.”

Când a împlinit 20 de ani, tânăra a devenit profesoară la o școală din Halifax, dar a trebuit să renunțe la slujbă din cauza sănătății ei mereu fragile, astfel că a revenit acasă în aprilie 1839 și din acel moment s-a ocupat de treburile casnice, a învățat limba germană singură și a început să studieze pianul. Trei ani mai târziu Emily a mers cu Charlotte la Bruxelles, unde cele două au urmat cursurile Academiei de fete condusă de Constantin Héger, în speranța de a-și perfecționa franceza și germana pentru a-și putea deschide o mică școală. Cele două surori au devenit atât de bune la limba franceză încât directoarea școlii, Madame Héger, le-a propus să rămână profesoare în academia ei, dar boala și apoi moartea mătușii lor le-a determinat să se întoarcă la Haworth pentru a-și sprijini tatăl.

În 1844, surorile au încercat să-și pună în aplicare planul de a deschide o școală în localitatea natală, dar nu au reușit să găsească suficienți elevi și au fost nevoite să renunțe la ideea lor. În toamna anului 1845, sora cea mare, Charlotte, a descoperit caietele de poezii ale lui Emily și a insistat să fie publicate.

Furioasă că i-a invadat intimitatea, tânăra a refuzat la început, dar a cedat când mezina, Anne, și-a scos propriile manuscrise și a mărturisit că și ea scrie poezii în secret. Un an mai târziu creațiile celor trei surori au fost publicate într-un singur volum, „Poeme de Currer, Ellis și Acton Bell”, pentru care Charlotte a contribuit cu 19 poezii, iar Emily și Anne au avut fiecare câte 21 de poeme.

Anul următor Emily a scris singurul său roman, celebrul “La răscruce de vânturi” (Wuthering Heights), care a fost publicat la Londra, în 1847, sub pseudonim. Cititorii primei ediții a cărții au fost convinși că povestea era scrisă de un bărbat, iar volumul s-a bucurat de o primire bună, publicul victorian fiind fascinat de povestea de dragoste dintre Heathcliff și Catherine. Emily Brontë nu va afla însă niciodată cât de mare va fi succesul cărții sale pentru că a murit la doar un an după publicare, la vârsta de 30 de ani. Starea ei de sănătate fusese probabil afectată de clima aspră din satul în care familia locuia.

Fratele ei, Patrick Branwell, care devenise pictor, a murit subit pe 24 septembrie 1848, iar la slujba de înmormântare care s-a desfășurat o săptămână mai târziu Emily Brontë a prins o răceală severă care s-a dezvoltat rapid într-o inflamație a plămânilor și în cele din urmă a fost diagnosticată cu tuberculoză. Deși starea ei s-a înrăutățit constant în următoarele săptămâni, a respins ajutorul medical, spunând că nu vrea să fie văzută de niciun doctor. În dimineața zilei de 19 decembrie 1848, sora cea mare, Charlotte, a scris îngrijorată în jurnal: “Devine din ce în ce mai slabă. Doctorul ne-a trimis niște medicamente pe care nu le-a luat. Momente atât de întunecate ca acestea nu am cunoscut niciodată, mă rog pentru sprijinul lui Dumnezeu pentru noi toți.”

La răscruce de vânturi, 1939

La prânz, Emily Brontë era și mai rău, putea doar să șoptească și, cu ultimele ei puteri, i-a spus Charlottei: „Dacă vei chema un medic, îl voi primi acum”, dar era prea târziu. A murit în aceeași zi, la ora două după-amiaza și a fost înmormântată în cripta familiei din localitate.

Cartea ei, “La răscruce de vânturi”, este considerată unul dintre cele mai bune zece romane din lume și a avut nu mai puțin de 25 de ecranizări, prima dintre ele în 1920, iar ultima în 2015. Cea mai faimoasă versiune este pelicula din 1939, cu Laurence Olivier și Merle Oberon în rolurile principale, realizată de regizorul William Wyler.