PĂUNA CANTACUZINO................O POVESTE DE VIAȚĂ TRISTĂ !!!
Păuna Cantacuzino a fost soția lui Ștefan Cantacuzino, ultimul domn pământean din Ţara Românească înainte de instaurarea domniilor fanariote. Bunicul acestuia era postelnicul Constantin Cantacuzino, iar tatăl său s fost stolnicul Constantin, un mare umanist care primise educație în Italia. Prin tată, tânărul Ștefan era nepot de frate al domnului Țării Românești, Șerban Cantacuzino, al ctitorului Mihai Cantacuzino și al Stancăi Cantacuzino, mama lui Constantin Brâncoveanu. În timpul domniei unchiului Șerban, familia Cantacuzino s-a aflat într-o poziție privilegiată față de rivalii lor, boierii Băleni, iar după moartea acestuia, în 1688, stolnicul Constantin Cantacuzino și Mihai Cantacuzino au susținut alegerea lui Constantin Brâncoveanu la domnie, dar și-au păstrat un rol important în afacerile țării.
După 1704, relația Cantacuzinilor cu Constantin Brâncoveanu s-a deteriorat, cel mai probabil din cauza ambiției celui din urmă de a crea o monarhie ereditară, intenție ce intra în cotradicție cu dorința stolnicului Constantin Cantacuzino de a-l pune la un moment dat pe fiul său, Ștefan, pe scaunul domnesc.
Imediat după mazilierea lui Brâncoveanu, de fapt chiar a doua zi, de Buna Vestire, Ștefan a fost ales domn, poziția lui fiindu-le impusă boierilor de către trimisul sultanului Ahmed al III-lea. Tânărul încurajase de-a lungul timpului plângerile boierilor nemulțumiți la Constantinopol împotriva lui Constantin Brâncoveanu și a predat turcilor corespondența acestuia cu nemții. Ștefan a fost confirmat la domnie pe 4 mai 1714, după ce i-a trimis la Constantinopol ca soli pe banul Constantin Știrbei și pe cumnatul său, Radu Dudescu, iar prima sa măsură a fost desființarea văcăritului, un impozit proporțional pe cap de animal, care fusese impus de predecesorul lui. În acea perioadă a izbucnit Războiul austro-turc din 1716-1718, trupele habsburgice fiind conduse de principele Eugen de Savoia, Ștefan s-a poziționat de partea austriecilor, iar această decizie a dus la mazilirea sa de către același sultan care îl instalase, Ahmed al III-lea.
Domnul a fost ridicat din București de un capugiu trimis de Înalta Poartă în ianuarie 1716, după cum precizează Anton Maria Del Chiaro, învățatul Italian care fusese secretarul lui Constantin Brâncoveanu și devenise tutore al copiilor lui Ștefan Cantacuzino. Domnitorul a fost înlocuit cu Nicolae Mavrocordat a cărui familie, care locuia în Constantinopol, garantase moral și financiar pentru fidelitatea lui față de Poartă.
Ștefan Cantacuzino a plecat pe 25 ianuarie spre Constantinopol, împreună cu tatăl, soția și cei doi fii ai săi, primind inițial permisiunea de a locui în casele Țării Românești din capitala Imperiului Otoman și având dreptul de a primi vizite fără nicio restricție.
Nu după mult timp, fostul domn și tatăl său au fost acuzați pentru că au colaborat cu austriecii și au fost uciși în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716, corpurile le-au fost aruncate în mare, iar capetele au fost jupuite, umplute cu bumbac și trimise la Adrianopol, acolo unde se afla Curtea otomană, pentru a-i fi prezentate vizirului Gin-Ali Pașa. După câteva zile, spătarul Mihai Cantacuzino, unchiul lui Ștefan, și Radu Dudescu, cumnatul fostului domn, au fost și ei duși sub pază la Adrianopol și sugrumați. Nicolae Iorga povestește că celor doi le-au fost puse apoi capetele în vârful unor pari.
Ștefan Cantacuzino fusese căsătorit cu Păuna Greceanu, fiica boierului Andronic Greceanu și cei doi au avut doi fii, Radu și Constantin Cantacuzino. După uciderea soțului ei la Constantinopol, Păuna a reușit să fugă luîndu-și copiii cu ea, s-a refugiat pentru o vreme în sediul legației olandeze și a început să-și facă planuri pentru a scăpa din Imperiul Otoman. Inițial văduva și cei doi băieți ai săi s-au îmbarcat pe un vas la Constantinopol datorită ajutorului soției ambasadorului olandez Colyer și, însoțiți de preceptorul Anton-Maria Del Chiaro, au ajuns, prin Sicilia și Napoli, la Roma.
Păuna Cantacuzino spera ca fiul ei cel mare să fie pus de împăratul Carol al VI-lea pe tronul Țării Românești, mai ales pentru că obținuse susținerea papei Clement al XI-lea, care însă remarcase faptul că Radu nu era catolic. În 1717, principele Eugen de Savoia a recunoscut meritele domnului decedat Ștefan în sprijinul austricilor, însă a protestat la ideea potențialei numire a lui Radu, explicând că acesta nu împlinise încă 20 de ani, iar domnia fusese deja promisă vărului Gheorghe, fiul lui Șerban Cantacuzino, care nu a mai ajuns însă la domnia Țării Românești, devenind mai târziu ban al Craiovei.
Înainte de Pacea de la Passarowitz, Păuna și fiii ei, care se stabiliseră temporar la Viena, au cerut restituirea averilor care le fuseseră confiscate de turci. Într-un raport al prințului Eugen, acesta consemnează că restituirea era dificilă în condițiile în care fostul domn fusese acuzat de trădare, dar că, în compensație și în virtutea calităților sale, Radu ar putea fi primit în armată și i s-ar putea acorda un ajutor de 2.000 de florini.
În urma aranjamentelor diplomatice, tânărului i-a fost acordată această indemnizație, apoi s-a ajuns la o înțelegere cu soția ambasadorului olandez, care cheltuise între timp o mare parte din averea familiei Cantacuzino pe care văduva Păuna i-o lăsase în grijă.
Familia a început curând să întâmpine mari dificultăți financiare, astfel că în 1727 Radu, luând exemplu de la un șarlatan care emitea diplome false, a pretins că este unul dintre ultimii descendenți legitimi ai împăratului bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzenos, s-a autoproclamat în fruntea unui ordin cavaleresc inexistent și a început să emită diplome pe care le semna cu titulatura de „duce al Valahiei, Moldovei și Basarabiei, despot al Peloponesului, prinț al Tesaliei, Macedoniei și al Sacrului Imperiu Roman, al ambelor Imperii, conte de Epidaur, Corint și conte apostolic al regatului Ungariei, marghiz în Ilfov, Romanați, Teleorman, Suceava, dinast în Galați, Ialomița, Prahova și Dâmbovița și domn al Olteniei (Alutae) și Mehedinților, hospodar la Hotin și Giurgiu (…)”, pe care le vindea pe sume destul de mari pentru a-și îmbunătăți veniturile.
În august 1736, Radu Cantacuzino a cerut să-i fie dată comanda unui regiment de husari, solicitare care i-a fost aprobată de împărat și, comandând aceste trupe, a participat la Războiul pentru succesiunea poloneză. Tânărul spera să fie numit general, dar între timp a fost acuzat că și-a administrat prost misiunea, trupele i-au fost reduse și, nemulțumit, a plecat în Silezia, punându-se la dispoziția regelui Frederic, dar și acesta a refuzat să-i ofere un angajament.
Păuna Greceanu Cantacuzino, sătulă de peregrinările prin Europa, s-a stabilit în cele din urmă la moșia Recea, în zona Brașovului, unde a murit în singurătate în anul 1740. Radu a revenit la Viena și a început să comploteze împotriva foștilor săi protectori austrieci, intrând în conflict direct cu Francisc, ducele de Lorena, devenit soț al Mariei Terezia. Fratele lui, Constantin, care era căsătorit cu Ana Șeremeteva, o nobilă din Rusia, și intrase în armata imperială rusă, și-a abandonat situația stabilă și a venit și el în capitala austriacă la chemarea aventurierului său frate prin același an, 1740. A fost însă arestat de austrieci și a petrecut patruzeci de ani într-o închisoare din Graz, fiind eliberat în 1781, după moartea împărătesei Maria Terezia, dar a murit în drum spre Rusia.
Radu Cantacuzino a fost căsătorit cu Elisabeth d’Estival, o bastardă a casei de Hessa, cu care a avut patru fete: Leopoldina, Cecilia, Maria și Elisabeta și un băiat, George, care avea să devină căpitan în armata Imperiului Habsburgic. Familia a trait în Erfurt, Paris, Veneția, Dresda, Leipzig, Roma, și, în cele din urmă s-a stabilit în Polonia.
Prințul a murit în 1761 și a fost îngropat la Camenița, oraș care se află astăzi pe teritoriul Ucrainei.....
Sursa : Historia.ro.
