***

 

Victor Brauner, artistul care și-a pictat viitorul, s-a nascut la Piatra Neamt, pe 15 iunie 1903...

Pe 12 martie 1966 se stingea în capitala Franţei un artist curajos, care părăsise România natală cu ani în urmă. În anul morţii sale, lucrările lui reprezentau Franţa la a 33-a Bienală de la Veneţia.

Piatra funerară din Cimitirul Monmartre poartă următorul epitaf: „Pour moi, peindre c’est la vie, la vraie vie, ma vie” („Pentru mine, a picta este viața, viața adevărată, viața mea”). Franceza în care este scris epitaful este semnificativă pentru identitatea aleasă de artistul născut în România, o identitate căreia i-a fost fidel până în 12 martie 1966, ziua în care a murit, după mai bine de douazeci de ani de suferință.

Victor Brauner mai participase cu tablouri la Bienala de la Veneția și în 1954, cu câțiva ani înainte să-și stabilească atelierul în Rue Lepic, nr. 72, Paris. În 1961 cumpara Vila „Athanor” din Varengeville, Normandia, unde va lucra nestingherit în ultimii ani de viață. Cu un an înainte de a se stinge, când numele Victor Brauner nu era străin niciunui cunoscător de artă contemporană, pictase o serie de tablouri-obiect despre un viitor despre care știa că îi e refuzat, un viitor cu o ființă umană alienată, un viitor el însuși alienat: „Mythologies” și „Fêtes des mythes”. Din această serie face parte și tabloul, ultim, „Le fin et le debut”, considerat de criticii și de artă și de biografi o operă premonitorie.

La sfârșitul anilor ’40, tot în căutarea identității, tot sub mirajul exercitat de dicteul automat, aducător de reprezentari animaliere și cosmice, de stranii obiecte suprarealiste, pictase seria „Mammalies” și „Onomatomanie”, dându-i astfel forma așa-numitei arte brute. Se întâmpla în anii consacrării definitive, după perioada în care îl întruchipase pe jidovul rătăcitor, hăituit pentru originea sa. Tot în 1948, înainte de excluderea din grupul suprarealiștilor și de retragerea în Elveția, de frică să nu fie expulzat din Franța, Victor Brauner pictase una dintre cele mai importante lucrări ale sale, „Ultratableau biosensible”, și dezvoltase seria erotică „Anatomia dorinței”, variațiuni pe vechea temă a corpului, tratată acum novator, ca formă de exprimare a subconștientului, atât de prețuit de avangardiști.

În 1940, pictorul plecase din Paris de frică și se refugiase la Perpignan, Cant-Blange (în Pirineii occidentali), acceptând domiciliul forțat de la Saint-Felin d’Amont. În 1941, primise permisiunea să locuiască la Marsilia, împreună cu ceilalți refugiați. Au fost mai degrabă ani de refugiu, nu de căutare. Și ani de boală. În mai 1946, Victor Brauner îi scria familiei de acasă: „Aveam intenția să vin puțin în România (poate o voi face), dar călătoria costă sume astronomice. Poate m-ar invita statul pentru o conferință asupra artei moderne sau așa ceva”. Bineînteles însă că „statul” nu l-a invitat. Iar dacă ar fi venit în vizită, ar fi fost arestat, ca fratele lui, Harry Brauner, și soția aceestuia, bine-cunoscuta Lena Constante, și acuzat odată cu lotul Pătrășcanu, căci Siguranța era pe urmele lui.

Și „Masa-lup”, celebra sculptură care i-a adus mai multă faimă decat tablourile, a fost creată în 1947 și prezentată la Expoziția Internatională a Suprarealismului de la Galeria Maeghet, Paris.

În anul 1935, artistul se întorsese pentru ultima dată la București, unde rămăsese trei ani și se înscrisese, dar nu pentru mult timp, în Partidul Comunist. La vremea aceea deja făcea inserturi literare în tablouri, mergând spre colaj, după cum arată „Compoziția cu balauri” și „Je ne m’aime pas” și visa să regrupeze scriitori români ca Pericle Martinescu, Virgil Carianopol sau Constantin Nisipeanu în jurul unei reviste de frondă, „Antagoism”, care n-avea să apară niciodată.

În același an 1935, Galeria Mozart din București găzduise o expoziție personală a artistului inițiat la Paris, în grupul lui André Breton, o expozitie de tablouri cu inserturi de versuri în franceză, desigur, care aprinsese spiritele și mințile cu privire la ce sens o mai avea și suprarealismul.

Imaginația schimbă destinul

Aplecat spre un ezoterism complicat, cuprinzând simboluri cabalistice interpretate hasidic și forme oculte ale eului și ale lumii, pictura lui Victor Brauner merge împotriva oricărei tradiții și a oricărui canon estetic. Ședințele de spiritism organizate de tatăl, Herman, după mutarea familiei la București, și multele ore petrecute de adolescentul Victor în Cimitirul Bellu, cu caietul de schițe, nu au rămas fără ecou. Iată o însemnare relevantă din carnetele lui, păstrate azi la Muzeul Național de Artă Modernă de la Paris și la arhiva muzeului din Saint-Etienne: „Pictura mea este autobiografică. Aici îmi povestesc viața. Viața mea este exemplară pentru că este universală. Ea povestește toate reveriile primite, în forma lor și în timpul lor.”

Odată întors la Paris în 1938, artistul își pierde ochiul stâng într-o încăierare căreia încercase să-i pună sfârșit. Întâmplarea survine la un timp după ce pictase, chiar în anul în care se stabilise în capitala Franței, „Autoportret cu ochiul scos”, pe care mai târziu avea să-l explice astfel: „Într-o zi când nu aveam ocupație… eram golit, am vrut să-mi fac un autoportret minuscul, în fața unei oglinzi, și am pictat tabloul. Pentru a-l anima puțin, pentru a-l face mai extravagant, cum totul e permis, am scos un ochi. Ei bine, acel ochi mi-a fost scos cu-adevărat, rana era identică, opt ani mai târziu”.

Cu cinci ani în urmă avusese prima expoziție la Orașul Luminilor, de care n-a mai vrut să se dezlipească decât târziu. Ea a fost realizată la „Gallerie Pierre”, prezentată de André Breton și remarcată pentru tablouri în care prezența ochiului este obsesivă („Straniul caz al domnului K”, „Puterea de concentrare a domnului K.”). În 1930 se stabilise la Paris, unde studiase fotografia cu Brâncuși și intrase în cercul suprarealiștilor datorită lui Yves Tanguy. Cu acesta din urmă și cu Giacometti chiar împarțise un imobil în Molin Vert.

„Lumea trebuie reinventată”

Hotărârea o luase după aproape un deceniu petrecut la București, alături de tineri artiști dornici de nou și de experiment. Împreună cu poetul Ilarie Voronca, fostul elev școlit în particular la Piata-Neamț, orașul natal, și apoi la Viena, lansase deja pictopoezia într-un manifest din revista avangardistă „75HP”, căreia i se dedicase febril. Pictopoezia era un fel de a reinventa lumea, conform manifestului publicat în octombrie 1924: „Lumea trebuie reinventată. Mereu inedit. De aceea invenția D-lor Victor Brauner și Ilarie Voronca, PICTOPOEZIA, apare ca răspunsul unei necesități imediate. PICTOPOEZIA e sinteza artei noi și ar putea fi ea singură justificarea gruparei 75 HP”. Publicase desene în revista de avangardă „Unu”, avusese expoziție personală la București, în 1924, ilustrase volume ale prietenilor Sașa Pană, Ilarie Voronca și, mai târziu, Gellu Naum. Și pictase… vaca pe vitrina „Secolului”, așa cum tot el numise Lăptaria lui Enache Dinu, frecventată de artiștii de la „Unu”.

Acesta fusese începutul unei căutari care avea să țină o viață. Printre forme onirice, personaje fantastice („Compoziție cu animale fantastice”, „Compoziție cu păsări”, „Femeie-pisică”, „Personaj cu picioare-pisică”) și simboluri mereu reinventate, Victor Brauner a căutat o artă nouă, care să sfideze trecutul și tradiția. Și a reinventat, într-adevar, arta, șocând prezentul și anticipând arta multimedia a viitorului, care este acum prezentului nostru.

Pentru această reinventare stau mărturie lucrările sale din marile muzee de artă modernă și contemporană și fundații ale lumii, precum și paginile dedicate artistului în orice istorie, dicționar sau enciclopedie a artei secolului XX. Cunoscătorii încă licitează foarte mult pentru lucrarile semnate de Victor Brauner mai ales în străinătate, dar și în România, unde există, la Piatra-Neamț, Liceul de Artă „Victor Brauner”. 

 Ziarul metropolis

***

 

Moartea lui Mihai Eminescu

Pe 14 iunie, Mihai Eminescu, internat în sanatoriul doctorului Șuțu de aproape o lună, se simțea ceva mai bine, după o perioadă în care boala sa avusese manifestări violente. În preziua morții, poetul s-a trezit, s-a plimbat prin curte, dar spre seară s-a plâns de dureri groaznice de picioare, iar medicul i-a dat un calmant. Eminescu s-a culcat, iar a doua zi dimineața, pe 15 iunie, doctorul l-a găsit mort în patul său.

În urma dorinței exprimate de Titu Maiorescu, doctorul Șuțu (asistat de doctorul Alecsianu și în prezența lui Ștefan Mihăilescu, secretarul general al ministerului de culte) a făcut autopsierea cadavrului, procedură care a durat opt ore și s-a desfășurat la Spitalul Brâncovenesc.

În urma analizelor făcute după moartea lui Eminescu, s-a constatat că creierul poetului cântărea în total 1400 de grame, adică greutatea normală a creierului unui adult. Emisfera dreaptă avea 550 de grame, iar cea stângă, 595 de grame. „Boala lui Eminescu era porencefalie difuză și cronică caracterizată prin o symphysă meningo-cerebrală ocupând hemisferul drept, numai în regiunele psychice. Creierul e deprimat, în unele locuri hypertrofiat, Paralizia creierului lui Eminescu mergea de sus în jos. Inima prezintă particularități anormale, e dilatată”, scrie cotidianul Voința națională din 18 iunie 1889.

„Sâmbătă, la 5 și jumătate, s-a făcut înmormântarea regretatului poet Eminescu. La serviciul divin, care s-a făcut la Biserica Sf Gheorghe, a asistat lume foarte multă. Cităm între alții pe domnii M. Kogălniceanu, L. Catargiu, T. Rosetti, T. Maiorescu, G. Lahovary, membru la Curtea de Conturi, N. Mandrea de la Casație, St. Mihăilescu, secretarul general al ministerului de instrucțiune, colonelul Algiu și alte persoane de disctincțiune. Corpul didactic secundar și primar era prezent în mare număr. Ziariștii și studenții universitari aproape toți câți se aflau în București erau în biserică.

Catafalcul era acoperit de coroane de o rară frumuseți depuse de presa română, de Academie, de redacțiunea Constituționalului, de amici, de redacțiunea Naționalului, de studenții universitari, etc.

După terminarea serviciului divin, sicriul a fost pus pe un car funerar din cele mai simple și cortegiul a plecat spre Universitate.

Carul funebru era urmat de domnii L. Catargiu, Maiorescu, Rosetti, Lahovari, precum și de o mulțime imensă.

Cortegiul funerar al poetului, grafică de Constantin Jiquidi

În fața Universității, dl. Laurian, cu o voce foarte mișcată, pronunță un discurs, în numele presei. Domnia sa arată pierderea ireparabilă și prematură ce suferă țara prin moartea lui Eminescu.

Dl. Calmuski, student în litere, rostește în numele camarazilor săi câteva cuvinre de adio lui Eminescu.

În urmă cortegiul s-a îndreptat spre cimitirul Bellu. Acolo, când sicriul a fost depus în mormânt, dl. dr. Neagoe, cu lacrămile în ochi, a zis ultimele cuvinte de adio.

Trebuie să spunem că niciodată nu s-a văzut la o înmormântare o asistență așa de numeroasă și de cultă ca aceea de sâmbătă seara.” (Lupta, 19 – 20 iunie 1889)

„Mihail Eminescu, iubitul nostru poet, amicul și colaboratorul nostru a murit în 15 iunie, după o lungă suferință, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din București, în care se găsea de mai mult timp.

Eminescu a trăit totdeauna în deplină sărăcie, cu toate că era modest și avea trebuințe foarte puține. El, ca un copil, nu știa să întrebuințeze banii ce-i câștiga. Trăind în lungul răstimp al bolii din ajutorul prietenilor și entuziaștilor săi, Camera Deputaților îi votă în anul trecut o mică pensiune după inițiativa scriitorului acestor randuri, iar înmormântarea s-a făcut pe socoteala statului român.

Eminescu era bun, blând la vorbă, modest, simpatic. Pentru poporul de jos el avea o dragoste și o milă nemărginită… Cu oamenii din popor se înțelegea mai bine decât cu toată lumea noastră cultă și semicultă, o vară întreagă o petrecu la o stână în tovărășia câtorva ciobani. Eminescu era omul cel mai puțin personal din câți am cunoscut, cu ochii săi negri, profunzi și strălucitori, pe care îi lăsa să plutească mai totdeauna în spațiul nemărginit, se părea că puțin se interesează și de mersul lumii acesteia și chiar de sine însuși.

Românii nu au avut un cugetator și un scriitor mai pesimist decât Eminescu. Deplin pătruns de deșertăciunea vieței și de nimicirea desăvârșită a ființei după moarte, el ar fi părăsit viața cu o zâmbire blândă dacă ar fi avut limpezimea minții sale în momentele supreme.

Cu Eminescu s-a stins un mare poet național, original în toate felurile, noi pierdem un amic iubit și un conlucrător dintre acei a căror geniu au aruncat o lumină vie asupra publicațiunii nostre, iar ca om dispare o figură extraordinară din cele mai interesante și mai simpatice.”

Iacob Negruzzi, Convorbiri literare, 1 iulie 1889

***

 

📖✅,, Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, "Domnul inginer sau Domnul profesor, sau Domnul avocat".

Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu...

- Era o vreme în ţara asta, când dacă vedeai o maşină pe stradă, ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere, sau este vreun boss de la partid. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau în alimentaţia publică. 

- Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între orele 08 şi 16, te gândeai că este în concediu, zile libere, sau poate e bolnav, săracu om, şi merge la doctor...

- Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.

- Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic - ca toată lumea - în ziar, sub haină, convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept. 

- Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă, şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că " este unul din ăia de chiulesc sau nu le place şcoala" şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de serviciu, sau de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla ta'cs'o că a chiulit... !

- Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.

- Era o vreme în ţara asta când băieţii deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace: făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: " ăsta e a lui Ilie de la sculărie. A termenat primul facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept" ...

- Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-au luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta, sau nunta copilului.

- Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul, sau de ce nu ai moţ la bască, sau de unde te îmbraci...

- Era o vreme în ţara asta când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie: "Uite mamă, trece armata".

Astăzi ...

- Astăzi, în ţara asta, toată lumea termină liceul, ia bacalaureatul pentru că s-a dat lege să nu fie nici un analfabet fără bacalaureat, iar facultatea a devenit locul unde se pun la cale cele mai tari chefuri şi se adună puştoaice pentru "o linie".

- Astăzi, în ţara asta, nu mai poţi merge pe trotuar pentru că nu mai ai loc de maşini staţionate şi şoferi grăbiţi.

- Astăzi, în ţara asta, străzile sunt pline de oameni care în nici un caz nu merg la serviciu, dar nici la doctor. Toată lumea e în concediu fără plată.

- Astăzi, în ţara asta, când mergi la spital, nu mai mergi cu sticla ascunsă sub haină. Când intri la medic în cabinet înainte de a da cu bună ziua, trebuie să dai cu plicul. 

- Astăzi, în ţara asta, când vezi copii de şcoală, te întrebi dacă merg la şcoală sau la discotecă, ţinuta este aceeaşi, machiajul la fel de strident, rucsacul din spate are un caiet şi laptopul, ipodul, "ifonul", sau tableta.

- Astăzi, în ţara asta, tinerii nu mai au nevoie de serviciu ca să îşi întemeieze o familie, doar de bani de la babaci şi îşi întemeiază câte o familie pe săptămână fără acte, fără biserică, fără serviciu.

- Astăzi, în ţara asta, băieţi deştepţi sunt cei fără carte, care reuşesc să "se învârtă" sau sunt "băieţi de băieţi deştepti" care obţin bani uşor din "afaceri" cu fraierii. Cu cât păcăleşti sau furi mai mult, cu atât eşti mai deştept.

- Astăzi, în ţara asta, când te întâlneşti cu un cunoscut pe stradă, îl ocoleşti ca să nu te întrebe cum o mai duci, sau să nu îţi ceară bani cu împrumut, sau să nu te invite la o nuntă...

- Astăzi, în ţara asta, oamenii nu se mai întâlnesc în faţa blocului, le e ruşine să se întâlnească şi la gunoi, se uită fiecare pe geam să se asigure că nu e nimeni să se uite în gunoiul lui amărât sau să observe că nici câinii vagabonzi nu zăbovesc lângă resturile lui, pentru că nici oase nu mai sunt în gunoi. Cel mai mult oamenii stau ascunşi în casă sau pleacă "la ţară" de zilele onomastice, ca să nu se trezească cu invitaţi nepoftiţi. Nimeni nu mai zâmbeşte toată lumea circulă cu capul în jos de ai zice că toţi au pierdut câte un galben şi îl caută disperaţi. Te miri că nu se dau cap în cap...

- Astăzi, în ţara asta, când lumea aude de armată,  întoarce capul pentru că, “Aştia au tras în noi în '89 şi acum au pensii nesimţite".

Dar oare, ce va fi mâine?

Cum va mai fi ţara asta?

Cum Va Fi Mâine?” 🤔😢

Neagu Djuvara.....

***

 

Când i s-a cerut să-si dezvăluie secretele frumuseţii, actriţa Audrey Hepburn (1929-1993) a scris acest poem, care a fost citit la înmormântarea ei:

"Pentru a avea buze atractive, spune cuvinte de bunătate.

Pentru a avea ochi frumoşi, uită-te la ceea ce oamenii au frumos în ei.

Pentru a rămâne slab, împarte masa cu cei cărora le este foame.

Ca să ai un păr frumos, lasa un copil să-şi plimbe mâna în fiecare zi in parul tau.

Să ai o bună aşteptare, să mergi ştiind că nu eşti niciodată singur, ci impreuna cu cei care te iubesc şi te-au iubit.

Oamenii, chiar mai mult decât obiectele, trebuie să fie reparati, rasfatati, reinviati, revendicati şi salvati: niciodată să nu respingi pe nimeni.

Gândeşte-te: Dacă ai vreodată nevoie de o mână de ajutor, vei găsi una la capătul fiecărui braţ.

Pe masura ce îmbătrâneşti, îţi vei da seama că ai două mâini, una pentru a te ajuta, cealaltă pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie de ea.

Frumuseţea unei femei nu este în hainele pe care le poartă, faţa ei sau felul ei de a-şi aranja părul. Frumuseţea unei femei se vede în ochii ei, pentru că sunt uşa deschisă către inima ei, sursa dragostei ei.

Frumuseţea unei femei nu se află în machiajul ei, ci în adevărata frumuseţe a sufletului ei. Este tandreţea pe care o dă, dragostea, pasiunea pe care o exprimă.

Frumuseţea unei femei se dezvoltă cu anii."

***

 

Domnița Florica, fiica lui Mihai Viteazul

În șirul domnițelor de pe vremuri este mai puțin cunoscută astăzi Domnița Florica,  fiica Doamnei Stanca și a lui  Mihai Viteazul. Frumusețea, blândețea, farmecul și dulceața graiului ei erau, scrie Ștefan Nicolaescu în 1912, podoabe moștenite de la mama ei, Doamna Stanca, iar statura măreață, mersul mândru și energia caracterului proveneau de la tatăl ei.

Vestea frumuseții tinerei mersese departe peste hotare. La Viena și la Praga Florica a atras privirile și a răpit inima mândrului împărat al Sfântului Imperiu Roman. Entuziasmat, Rudolf i-a cerut mâna domniței și legătura fericită s-ar fi și încheiat atunci, dacă intrigile ungurești n-ar fi venit să curme înfăptuirea acestei nunți împărătești.

Frumosa Florica a luat în căsătorie pe Preda Postelnicul, fiul lui Papa, logofătul de la Greci, nepotul lui Mitrea vornicul. Socrul ei, Papa, era boier de viță și de mare vază la vremea aceea, a adus mari servicii țării ca diplomat și a fost tratat cu mult respect de toți domnii care s-au succedat la tronul Țării Românești. Bărbatul a murit la 23 octombrie 1632 pe câmpul de onoare ca un adevărat viteaz.

Fiul său, Preda, i-a asemănat în toate și în podoaba sufletului, ca și la faptele vitejești, așadar Domnița Florica putea fi mândră cu un atare soț, bun român și bun oștean al țării.

Despre această căsnicie vorbește un document al lui Gavriil Moghilă Voievod din 13 iulie 1619, dat cu prilejul unei întăriri de stăpânire ce a făcut-o voievodul Domniței Florica și soțului ei, Preda, peste satul Crăișanii din județul Mehedinți.

Acest sat fusese cumpărat de Mihai Viteazul – ne spune cartea – încă de când era în rangul de boier: “Și dete răposatul Mihail Voevod drept bani ai lui, câștigați din dreapta slujba lui din boieria sa. Iar la urmă, când a măritat dumnealui pe fiica domniei-sale, jupânița Florica, cu cinstitul dregător al domniei sale jupân Preda, marele sluger, și au fost amândoi ei

atunci tineri copii, atunci le-a dat zestre și acest mai sus numit sat Crăișanii, la fiica domniei sale, jupâniții Floricăi. Și apoi tot așa a ținut jupân Preda marele sluger și jupânița lui, Florica, acest sat Crăișanii cu bună pace, până când ea a fugit cu tatăl său, răposatul Mihail Voevod, în Țara Nemțească, până i s-a întâmplat moarte răposatului Mihail Voevod în Țara Ungurească”. Această mărturie aduce o nouă perspectivă asupra evenimentelor, înlăturând ipoteza conform căreia Domnița Florica ar fi fost ostatică împreună cu mama ei, Doamna Stanca, și cu fratele ei, Nicolaae Petrașcu Voevod, în Țara Făgărașului, la Gilău.

Conform acestei mărturii, aflăm că Domnița și-a însoțit tatăl la Curtea împărătească de la Praga. După moartea lui Mihai, Doamna Stanca, Domnița Florica și tânărul Nicole Petrașcu au vizitat-o la Cozia pe Doamna Tudora, legendara mamă a lui Mihai Viteazul, ce se călugărise sub numele Monahia Teofana, cu puțin timp înainte de mortea sa.

La scurt timp a murit de ciumă și Doamna Stanca, iar despre fiul lui Mihai Viteazul, Nicolae Petrașcu Vodă, se știe că s-a căsătorit cu Ancuța, fiica lui Radu Vodă Șerban Basarab, avându-i ca urmași pe Ilinca, născută la Suceava la 10 ianuarie 1625, pe Ancuța și doi băieți, Gavrilaș și Mihail.

Domnița Florica a avut o viață fericită cu Preda și a avut, la rândul ei, trei copii: pe Buica, pe Ilina și pe Mihaiu. Nu se știe cu cine s-a căsătorit Buica, dar despre Ilina este cunoscut că a avut nu mai puțin de trei soți: pe Pană Părdescu, mort în 1678, pe Petru clucerul, fiul lui Aslan vornicul, mort în 1645, și pe Pană Cămărașul de la Căpreni.

Sursa:

Șt. Nicolaescu, Portrete istorice: Domnița Florica, Institutul de Arte Grafice Speranța, 1912

***

 

Misterul inscripției de pe Columna lui Traian

Columna lui Traian a fost inaugurată pe 12 mai 113 și se înalță și astăzi în forul construit din porunca biruitorului Daciei, un monument unic păstrat surprinzător de bine în mijlocul unui câmp de vestigii, Forul lui Traian. Fusul coloanei se înalță deasupra unui soclu cu latura de 5,48 m, ornamentat cu arme si insigne “barbare” capturate în timpul războaielor dacice de trupele romane. Soclul este construit din patru rânduri de câte două blocuri mari de piatră și din acest postament se înalță fusul, format din 19 tamburi uriași din marmuri de Carrara. Dintre aceștia, 17 sunt împodobiți cu reliefuri, unul, în formă de cunună de lauri, servește drept bază pentru fusul coloanei, iar ultimul este baza capitelul doric.

Acestora li se mai adaugă încă doi tamburi ce slujeau în antichitate drept suport pentru statuia împăratului Traian care încununa Columna. Din păcate, statuia a fost distrusă, în împrejurări necunoscute, în perioada Evului Mediu, iar în anul 1589 sau 1590 papa Sixtus al V-lea a ordonat artistului Fontana să ridice în locul ei statuia apostolului Petru, ce fusese sculptată în 1587 de Gerolamo della Porta, statuie ce există și astăzi.

Înălțimea totală a Columnei Traiane, fără statuie, este de 39,83 metri. Soclul paralelipipedic măsoară 5,37 m, baza în formă de cunună de lauri are 1,68 m, iar fusul propriu-zis are o înălțime de 26,62 m, capitelul are 1,48 m, iar cei doi tamburi care formează suportul statuii au împreună 4,66 m. Baza coloanei, fusul si capitelul, care sunt elementele tipice pentru orice coloană, măsoară împreună 29,78 metri.

Diametrul la bază este de 3,83 m, iar la vârf este de 3,66 m, o diferență mică, dar importantă pentru a crea iluzia vizuală a unei coloane absolut drepte. Din același motiv, lățimea panglicii de reliefuri crește gradual, dinspre bază spre vârf, de la 0,89 m la 1,25 m, în același timp cu înălțimea figurilor sculptate (de la 0,6 m la 0,9 m).

Banda sculptată are o lungime de 200 de metri, iar pe ea sunt reprezentate 124 de episode din razboaiele dacice și peste 2.500 de figuri. Soclul Columnei este străpuns de o poartă care dă într-un mic vestibul, din acesta porneste, spre stânga, un coridor scurt ce se termină într-o încăpere luminată de o deschizătură realizată în zid. Aici a așezat împăratul Hadrian, după moartea predecesorului său, urna de aur cu cenușa acestuia. Din porunca lui Hadrian, coridorul a fost apoi blocat cu un zid de cărămidă, dar în Evul Mediu zidul a fost spart, iar urna de aur a fost furată din camera sepulcrală.

Din partea dreaptă a vestibulului începe o scară interioară de 185 de trepte care duce până în vârful Columnei, zona fiind luminată de 43 de ferestruici aproape invizibile din exterior.

Columna lui Traian nu este doar o cronică figurativă a războaielor daco-romane de la începutul secolului al II-lea, ci, după moartea împăratului, a devenit mormântul acestuia, însă a mai avut un scop, de altfel singurul menționat în inscripția ce poate fi văzută și astăzi deasupra porții ce permite intrarea în soclu:

«Senatul și Poporul Roman (au ridicat acest monument) împăratului Caesar, fiul lui Nerva cel trecut între zei, Nerva Traian Augustul, învingătorul germanilor, învingătorul dacilor, mare pontif, învestit pentru a XVII-a oară cu puterea de tribun, aclamat de șase ori ca imperator (comandant suprem învingător), consul pentru a VI-a oară, părinte al patriei, pentru a se arăta cât de înalt era muntele și locul săpat cu eforturi atât de mari».

Semnificația inscripției a fost analizată de-a lungul timpului de experți specializați în istoria Romei antice și cea mai plauzibilă explicație este, conform profesorului Giuseppe Lugli, că ridicarea Columnei a fost decisă de Senatul și poporul roman doar pentru a celebra lucrările care modificaseră aspectul acestei vaste zone a orașului aflată între Capitoliu și Quirinal prin evacuarea a 850.000 m3 de pământ pentru construirea Forului lui Traian, creația uimitoare a lui Apolodor din Damasc. Abia după aceea, unul dintre arhitecți, probabil chiar Apolodor, și-a dat seama că, dacă ar lăsa coloana ornamentată doar cu caneluri, ar fi monotonă și neatractivă și astfel i-a venit ideea basoreliefurilor menite să imortalizeze vitejia armatei romane în războaiele cu dacii. Cum acest plan nu fusese cuprins în decretul inițial al Senatului, nu a apărut nici un cuvânt despre sculpturi menționat în inscripție, așa cum, de altfel, textul nu spune nimic nici despre transformarea Columnei în mormântul împăratului Traian.

Sursa:

Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Columna lui Traian, Editura Meridiane, 1966

***

 

Gregory Peck (născut ca Eldered Gregory), a decedat pe 12 iunie 2003, Los Angeles, California. A fost unul dintre cei mai celebri actori americani de după război. El a reprezentat etica morală a marelui ecran.

Părinții lui Gregory Peck au divorțat când el avea doar 6 ani, fiind nevoit să se mute la bunica lui. A lucrat ca șofer de camion înainte de a urma cursurile de la Berkeley, unde a început de altfel să joace pentru prima dată. Se mută New York, unde, deși a studiat medicina, s-a înscris și la cursuri de actorie.

În primii 5 ani ai carierei sale, a fost nominalizat de patru ori la premiile Oscar, ca cel mai bun actor, dar a câștigat mult râvnita statuetă abia în anul 1962, cu rolul Atticus Finch din filmul Să ucizi o pasăre cântătoare. Prestația sa artistică a fost onorată și cu un Glob de Aur.

În afara faptului că a fost și producător de film, nu numai actor, Peck a avut și o mare contribuție în industria filmului. A fost președinte fondator al Institutului de Film American (AFI), și președinte al Academiei de Știință și Artă a Filmului, între 1967 - 1970, fapt pentru care, mai târziu, academia i-a acordat premiul umanitar Jean Hersholt.

În 1968, președintele Lyndon Johnson, i-a înmânat Medalia Libertății, cea mai înaltă distincție civilă din America.

În 1942 s-a căsătorit cu prima sa soție, cu care a avut 3 băieți, și de care a divorțat în 1954, iar în 1955 s-a căsătorit a doua oară, cu Veronique Passani, o reporteră pariziană, cu care a avut un băiat și o fată, deveniți amândoi actori.

Peck a jucat alături de cele mai mari staruri ale Hollywood-ului. Printre aceștia, se numără Audrey Hepburn, Ava Gardner, Anthony Quinn. "A arătat simplitatea unui mare om și măreția unui om simplu", a spus despre el Audrey Hepburn, pentru care Peck a reprezentat cel mai mare actor al timpurilor noastre.

În anul 1991, a fost numit Comandor al Ordinului Artelor și Literelor.