$$_

 Ziarele scriau:

„Om de afaceri găsit mort în cabană. Poliția suspectează un jaf eșuat.”

Victor nu fusese descoperit.

Dar nici nu dormea.

Pe măsură ce timpul trecea, liniștea pe care o dorise se transforma în teroare.

În oglindă, chipul lui i se părea străin.

La cursuri, studenții observau că devenise distant.

O studentă, Andreea, îl întreba într-o zi:

— Domnule profesor, credeți că vina dispare dacă nimeni nu o descoperă?

El zâmbi amar.

— Nu. Doar se ascunde. Dar continuă să muște.

O lună mai târziu, Victor începu să primească scrisori anonime.

„Știu ce ai făcut.”

„Adevărul iese mereu la iveală.”

Nu știa dacă erau reale sau rodul propriei lui nebunii.

Încerca să se convingă că a făcut un act de dreptate.

Dar noaptea, visa mereu același lucru: Marin întinzându-i mâna și spunându-i:

— Acum ești ca mine.

Într-o dimineață, Victor a mers la poliție.

— Vreau să declar ceva.

Inspectorul îl privi curios.

— Despre ce e vorba?

Victor își trecu mâna prin păr.

— Despre o crimă.

— Aveți informații?

— Da. Eu am comis-o.

Inspectorul ridică o sprânceană.

— Aveți dovezi?

Victor scoase o hârtie mototolită din buzunar.

Pe ea — o confesiune scrisă de mână.

— Asta e tot ce am. Restul e în mine.

Inspectorul îl privi lung, apoi spuse:

— Știți că, dacă nu avem probe, nu putem...

Victor zâmbi.

— Nu contează. Eu nu am venit pentru lege. Am venit pentru liniște.

La proces, presa l-a numit „Profesorul moralității”.

Mulți îl urau, alții îl venerau.

Dar el tăcea.

Când judecătorul l-a întrebat:

— Regretați fapta?

Victor a răspuns simplu:

— Nu regret că am făcut dreptate. Regret că am crezut că pot face dreptate fără să mă pierd pe mine.

După ani de închisoare, a fost eliberat.

Trăia modest, într-o garsonieră mică, scriind o carte. Titlul era:

„Crima nu e pedeapsa. Pedeapsa e să trăiești cu crima.”

Și într-o seară, privind pe fereastră, și-a dat seama că liniștea venise, în sfârșit — nu pentru că fusese iertat, ci pentru că încetase să se mintă.

Au trecut patru ani de la eliberarea lui Victor.

Locuia într-un apartament modest, cu pereții plini de cărți și hârtii. Nu mai preda, dar ținea din când în când conferințe online despre etică aplicată.

Ironia nu-l mai durea. O acceptase ca parte din sine.

Într-o seară de toamnă, primește o scrisoare — reală, scrisă cu pix, nu un e-mail.

Pe plic nu era trecut niciun expeditor.

„Domnule Andrei, am citit cartea dumneavoastră. Ați scris despre pedeapsă ca despre o renaștere. Eu nu cred în renaștere.

Dar cred că unii oameni pot renaște doar dacă ucid.

Vreau să vorbesc cu dumneavoastră.”

— D.C.

Victor simți un fior rece. Asemenea cuvinte nu veneau de la un admirator.

Două zile mai târziu, la cafeneaua de lângă Calea Victoriei, apăru un tânăr — palid, cu ochii febrili, în jur de douăzeci și cinci de ani.

Se prezentă simplu:

— Mă numesc Dragoș Cernat.

— Așa deci, tu ești cel din scrisoare.

— Da. Ați spus cândva că pedeapsa începe când conștiința se trezește. Eu cred că e invers: conștiința se trezește abia după crimă.

Victor îl privi atent.

— Ce vrei să-mi spui, Dragoș?

— Vreau să-mi spuneți… cum e.

— Cum e ce?

— Să omori pe cineva.

Tăcere grea.

Zgomotul orașului se estompă, iar privirea lui Dragoș era fixă, hipnotică.

— Ai făcut-o? întrebă Victor încet.

— Nu. Dar mă gândesc de luni de zile. Tatăl meu a fost distrus de un politician corupt. Exact ca tatăl dumneavoastră. Când am citit cartea, am simțit că ați scris-o pentru mine.

Victor își coborî privirea.

— Atunci ai înțeles greșit.

— Nu. Am înțeles perfect. Ați făcut ceea ce toți visăm să facem. Să pedepsim răul.

— Nu, Dragoș. Eu n-am pedepsit răul. L-am continuat.

Tânărul zâmbi strâmb.

— Frumos spus. Dar se simte ca o scuză.

— E o mărturisire, nu o scuză.

Dragoș se ridică brusc.

— Poate că aveți dreptate. Dar uneori, dreptatea are nevoie de sânge proaspăt.

A plecat fără să mai privească înapoi.

După acea întâlnire, Victor nu a mai avut liniște.

Zilele următoare, a primit un plic.

Înăuntru — o fotografie cu Dragoș stând în fața casei unui deputat cunoscut. Pe spate, scria:

„E timpul meu.”

Victor a simțit același gol ca în noaptea crimei.

De data asta, el era cel care trebuia să împiedice.

L-a găsit într-o seară ploioasă, în fața vilei politicianului.

Dragoș stătea sub un copac, ținând în mână un pistol mic.

— Nu o face, Dragoș.

— De ce nu? Dumneavoastră ați făcut-o.

— Și am murit atunci, odată cu el. Ce vezi în fața ta acum e doar ce-a mai rămas.

— Eu nu vreau să mor. Vreau să scap.

Victor se apropie încet.

— Atunci scapă de ură, nu de om.

Dragoș îl privi, cu lacrimi în ochi.

— El merită să plătească.

— Și tu meriți să trăiești. Crede-mă, nicio pedeapsă nu e mai grea decât să trăiești după ce ucizi.

Vântul sufla printre crengi.

Victor se apropie încă un pas, cu mâinile ridicate.

— Dă-mi arma.

Dragoș ezită. Ochii lui erau plini de confuzie, de durere.

— Nu pot.

— Poți, zise Victor încet. Ți-o spun eu, cel care a făcut deja greșeala.

Tânărul îl privi lung, apoi lăsă arma să cadă în noroi.

Victor o ridică, iar în clipa aceea se auzi o sirenă. Poliția.

La secție, Dragoș a fost luat pentru interogatoriu. Victor a rămas afară, pe o bancă, privind ploaia.

Simțea pentru prima dată, după mulți ani, o formă de pace.

Când polițistul ieși și îi spuse:

— Mulțumim. Dacă nu interveneați, aveam o tragedie.

Victor zâmbi amar.

— Nu m-am întors să-l salvez pe el. M-am întors să mă salvez pe mine.

Câteva luni mai târziu, primi o altă scrisoare.

„Ați avut dreptate. Adevărata pedeapsă e viața.

M-ați salvat fără să mă iertați. Mulțumesc.”

— D.C.

Victor închise plicul, îl puse între filele cărții sale și scrise pe margine:

„Un om se poate ierta doar atunci când împiedică altă crimă, nu când își justifică propria vină.”

Apoi stinse lumina, lăsând camera în tăcere.

Dar, pentru prima dată în ani de zile, tăcerea nu-l mai ardea. Era doar tăcere — curată, liniștită.