$$$

 LIBERUL ARBITRU ȘI ELENISMUL

 Hellenismos crede în liberul arbitru al umanității; nici măcar zeii nu pot pune capăt voinței unei ființe umane, dar cu siguranță pot influența viețile pe care le trăim și ne pot insufla, prin intermediul mediului nostru, nevoia de a-I servi, nevoia de a-I găsi, nevoia de a-I onora. Poate că făceau asta încă din timpul domniei grecilor antici, dar noi am restaurat practicile antice abia acum câteva decenii și, înainte de asta, mă îndoiesc că cineva știa cu adevărat ce să facă cu acea conexiune și să o canalizeze în creștinism sau în poezii frumoase, precum cele ale celor care au fost considerați mai târziu „păgâni” pentru că se raportau atât de bine la societățile din anii trecuți.

Conceptul de liber arbitru a fost unul recunoscător filozofilor eleni antici. La urma urmei, liberul arbitru într-o lume religioasă pune o problemă: dacă crezi în zei și că zeii au puteri dincolo de ale noastre - previziune, în principal, și o pretenție asupra sfârșitului vieții noastre - cum poți pleda pentru liberul arbitru? Dacă cred că soarta mea a fost prezisă la naștere de Moire, atunci cum pot pretinde că am control deplin asupra propriilor acțiuni?

În primele zile, a apărut o formă de compatibilism, în care ideea că determinismul cauzal și necesitatea logică sunt compatibile cu liberul arbitru era de natură. Da, Moirele ne prezic moartea, dar suntem liberi să facem ce vrem între acestea, iar felul în care murim este, de asemenea, la alegerea noastră, pur și simplu a fost prezis când/ce se va întâmpla. Deoarece nu suntem la curent cu aceste informații, nu suntem influențați de ele.

Pe măsură ce timpul și filosofia au progresat, mari gânditori precum Anaximandru și Heraclit, în jurul secolului al VI-lea î.Hr. - care au ajuns să fie cunoscuți colectiv sub numele de „physiologoi” sau „cosmologi” - au venit cu teorii pentru a aborda supranaturalul, așa cum acesta domnea asupra naturalului, lăsând în același timp liberul arbitru intact. Rezoluția lor a fost să atribuie cauze pământești evenimentelor fizice precum inundațiile, scoțându-le din domeniul supranaturalului și mutându-le în domeniul naturalului. Gândirea lor a condus la un dualism: a separat mintea de corp și a lăsat ambele deschise influenței de forțe diferite.

În încercarea de a reda umanității sentimentul de responsabilitate pentru propriile acțiuni, filozofii materialiști Democrit și Leucip au propus o nouă teorie: că totul - inclusiv oamenii - există din atomi proveniți din aceeași sursă. Modul în care acești atomi se mișcau și reacționau unii la alții controla legile cauzale. Aceasta este o explicație incredibil de simplă a unui mecanism căruia i-aș putea dedica în curând o întreagă postare pe blog, așa că luați-o așa cum este: suntem cu toții făcuți din aceeași substanță, iar modul în care toate aceste substanțe reacționează împreună ne face să experimentăm anumite lucruri.

Interesant este că acest mod de gândire l-a determinat pe Leucip să creeze două dogme ale determinismului care contravin complet conceptului de liber arbitru: dogma determinismului fizic și dogma necesității logice. În special cea din urmă este interesantă. Se citește astfel:

„Nimic nu se întâmplă la întâmplare, ci totul are un motiv și este necesar.” 

οὐδὲν χρῆμα μάτην γίνεται, ἀλλὰ πάντα ἐκ λόγου τε καὶ ὑπ' ἀνάγκης

În lumina teoriei lui Democrit despre atomi și a legăturii lor cauzale, dogma are sens: totul are o cauză, ceea ce înseamnă că există o singură sursă de unde provine orice acțiune. Acest mod de gândire a deschis calea și pentru ideea ulterioară a unui singur Dumnezeu care a pus în mișcare universul.

Mari gânditori precum pitagoreicii, Socrate, Platon și Aristotel au încercat să reconcilieze un element al libertății umane cu determinismul material și legea cauzală, pentru a-l trage la răspundere pe om pentru acțiunile sale. Aristotel, în special, a introdus noțiunea de „accidente” în gândirea lui Leucip, deschizând calea pentru introducerea unui element de întâmplare în teorie. El era conștient de nevoia umană de repetiție și predictibilitate, dar simțea și că unele lucruri se întâmplă pur și simplu, fără ca cineva să aibă vreun rol în ele. Era totuși o conexiune cauzală, dar una neintenționată; un accident. În lucrarea sa „Fizica și metafizica”, el afirmă următoarele:

„Este evident că există principii și cauze care sunt generabile și distructibile în afară de procesele propriu-zise de generare și distrugere; căci dacă acest lucru nu este adevărat, totul va fi din necesitate: adică, dacă trebuie să existe în mod necesar o cauză, alta decât accidentală, a ceea ce este generat și distrus. Se va întâmpla acest lucru sau nu? Da, dacă se întâmplă acest lucru; altfel, nu.” (Cartea a VI-a, 1027a29)

Părerile lui Aristotel au stat la baza unei serii de noi teorii care s-au bazat pe ale sale, cea mai faimoasă fiind, probabil, cea a lui Epicur, care credea că agenții umani au capacitatea de a transcende necesitatea și întâmplarea. El susținea că, pe măsură ce atomii se mișcau prin vid, existau ocazii când aceștia „deviau” de la traiectoriile lor altfel determinate, inițiind astfel noi lanțuri cauzale. Acum știm că atomii deviază acum, dar se mișcă imprevizibil ori de câte ori sunt în contact strâns cu alți atomi. Doar obiectele foarte mari nu sunt legate de acest comportament imprevizibil, deoarece impulsul lor este prea mare pentru a le devia de la curs înainte de coliziune. Intuiția lui Epicur despre o aleatorie fundamentală a fost, așadar, corectă și a deschis calea pentru Lucrețiu, care a văzut aleatoriul ca permițând liberul arbitru.

„Dacă orice mișcare este întotdeauna un lanț lung, iar o nouă mișcare apare din cea veche într-o ordine invariabilă, și dacă primele începuturi nu creează, prin abatere, un punct de plecare al mișcării astfel încât să încalce decretele sorții, de unde vine acest liber arbitru?”

Școala stoică de filosofie a fost cea care a consolidat ideea legilor naturale care controlează toate lucrurile, inclusiv mintea. Influența lor persistă până în zilele noastre, în filosofie și religie, chiar dacă cea mai mare parte a lucrărilor lor despre liberul arbitru s-a pierdut - cel mai probabil în favoarea bisericii creștine, care a predicat o dogmă a determinismului prin intermediul unui Dumnezeu omnipotent.

Sunt multe de spus despre conceptul de liber arbitru - în special în contextul filosofiei - dar poate că este interesant să privim o clipă latura practică. Mitologia dictează că soarta noastră este predestinată, deși putem eșua să ne ridicăm la înălțimea ei. Soarta, aici, este adesea o promisiune a măreției; eroilor li se spune că vor fi eroi, dar trebuie să muncească pentru ea, necesitând ajutorul zeilor pentru a se ridica deasupra propriului potențial. Alții au primit potențial devenind regi și regine, dar îl irosesc printr-un comportament uman meschin. Adesea, aceste figuri mitologice ajung să fie pedepsite de zei. Nu știm dacă acest lucru a fost predeterminat, dar zeii nu ne dau niciodată ideea că erau conștienți de eșecurile viitoare ale acestor bărbați și femei.

Liberul arbitru este puternic: ne oferă libertatea de acțiune de care avem nevoie pentru a aspira la măreție. Ne oferă un sentiment de control asupra vieților noastre. Alegem să devenim slujitori ai Zeilor - nu suntem forțați să facem acest lucru, chiar dacă ar putea fi destinat să devenim slujitori; acest lucru face toată diferența în bucuria noastră de a împlini voința divină. Dacă ne-am simți presați și porunciți să facem acest lucru, nu am găsi aceeași bucurie în ea ca acum, când suntem liberi să ne alegem calea - sau credem că suntem liberi să ne alegem calea. Personal, cred în accidente și cred că uneori universul ne greșește. Uneori, lucrurile merg prost. Suntem apoi puși la mila Zeilor pentru a repara ramificațiile oricărei gropi pe care o lovesc viețile noastre și acesta este motivul pentru care am construit khari-uri cu Ei. Viața mea poate că a fost planificată dinainte, dar am nevoie de ajutor pe parcurs pentru a ajunge la destinația pe care Zeii au pregătit-o pentru mine. Acesta este un motiv important pentru care slujesc și, deși acest mod de gândire nu este pentru toată lumea, este voința mea (liberă) să fac acest lucru - și o fac cu bucurie.