$$$

 - Nu-i completă cererea, doamnă. Următorul!

 Dar bătrânica era acolo de la 7 dimineața, tremurând de frig și oboseală.

Era încă întuneric când Maria și-a pus baticul pe cap și a ieșit din casă. Ceasul arăta 6:20 dimineața, iar aerul tăios de februarie îi înroșea obrajii. În mâna stângă ținea o mapă veche, cu o hârtie mototolită înăuntru — dovada că venise pentru ceva important. Spunea că e „doar o semnătură”, dar în sufletul ei știa că fără acea hârtie nu mai primea ajutorul de la stat.

S-a așezat prima la coadă, la ușa primăriei, și a așteptat. După un timp, au mai venit câțiva oameni. Tineri, grăbiți, obosiți. Se uitau la ea, la bastonul ei vechi și la paltonul ponosit, și își dădeau ochii peste cap.

La ora 8 fix, ușa s-a deschis. Fiecare s-a înghesuit să intre primul, de parcă timpul lor era mai valoros decât al celorlalți. Maria s-a retras puțin, lăsându-i să treacă. Nu voia ceartă, voia doar rezolvarea.

La ghișeu, funcționara abia își ridică privirea.

— Actele, vă rog.

Maria a scos hârtia, mototolită de atâta drum.

— Uitați, mamă… e cererea pentru ajutorul de încălzire. Mi-a spus să vin azi, să o semnez și să…

— Nu e completată corect, zise femeia scurt. Trebuia să scrieți aici CNP-ul soțului decedat.

— Dar nu am știut, mamă, n-a zis nimeni nimic. Soțul meu e mort de 14 ani…

— Atunci trebuie o copie după certificatul de deces. Fără el, nu se poate. Următorul!

Maria a rămas cu mâinile tremurânde, privind foaia. În spate, oamenii murmuraseră deja.

— Doamne, cât durează!

— Hai, mamaie, că n-avem toată ziua!

Ea s-a întors spre ei, rușinată.

— Iertați-mă, dragii mei, eu doar… n-am știut că trebuie și asta.

Vocea i s-a frânt. În ochii ei s-a citit un amestec de neputință și tristețe. Știa că nu se mai întoarce azi la Vaslui, că drumul până acasă era lung și frigul îi tăia genunchii.

Dar tocmai atunci, o femeie tânără din coadă — poate de vreo 30 de ani — s-a apropiat.

— Doamnă, nu plângeți, vă rog. Știți ce? Haideți cu mine la xerox. Vă ajut eu să faceți copia.

— Nu, mamă, nu te deranja, nu vreau să țin pe nimeni…

— Nu mă țineți. Doar îmi amintiți de bunica mea. Ea făcea la fel — își cerea iertare pentru că trăia.

Maria a zâmbit slab și, fără să spună nimic, a mers cu ea. Zece minute mai târziu, se întorseseră cu foaia completă. Tânăra a intrat cu ea în față, a lăsat rândul ei și a spus hotărât:

— Uitați, doamnă, acum e completă. Primiți-o, vă rog.

Funcționara s-a uitat un pic jenată, a luat hârtia și a zis în cele din urmă:

— Bine, merge acum.

Maria s-a întors către tânără.

— Mulțumesc, mamă. N-am cuvinte. Să-ți dea Dumnezeu tot binele din lume.

— Mulțumesc, doamnă. Mi-ați dat deja — mi-ați amintit ce înseamnă răbdarea.

Când a ieșit din primărie, soarele răsărise timid. Maria și-a strâns mapa la piept și a privit cerul.

Era frig, dar în suflet îi era cald. Nu pentru că își rezolvase problema, ci pentru că cineva se oprise. Pentru că în mijlocul grabei, în lumea aceea de hârtii și indiferență, o inimă tânără își amintise cum e să fii om.

A mers încet spre casă, cu pasul mic și zâmbetul mare. În buzunar avea hârtia semnată. În inimă, o lecție: că bunătatea nu se scrie pe formulare — se oferă.

Dă mai departe povestea asta — poate ajunge la cineva care are nevoie să-și amintească ce înseamnă omenia.

 Scrie în comentarii dacă și tu crezi că, înainte de legi și formulare, ar trebui să existe un pic de omenie.