$$$

 Grigore Vieru – Poetul care a scris cu lacrimi despre mamă, limbă și neam

S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, pe malul Prutului, în Basarabia — atunci parte a Uniunii Sovietice.

A venit pe lume într-o casă de țărani simpli, cu pământ sub unghii și credință în suflet.

Tatăl său, Pavel, a murit pe front în timpul războiului, iar mama, Eudochia, a crescut singură doi copii.

Despre ea, Grigore avea să scrie toată viața:

> „Femeia aceasta, care mi-a fost mamă,

A ținut cerul cu mâinile goale.”

Mama a fost pentru el icoană, univers, temelie.

Toată poezia lui e o întoarcere spre acea ființă tăcută, cu basma neagră și ochi senini, care l-a învățat ce înseamnă dragostea fără margini.

 Copilul care a crescut cu două limbi și o singură inimă

Basarabia postbelică era o lume în care cuvintele erau controlate.

Româna era interzisă în școli și biserici.

Dar micul Grigore o învăța în șoaptă, acasă, din psaltire și din poveștile mamei.

A înțeles devreme că limba română nu e doar un mijloc de comunicare — e o formă de existență.

Când a început să scrie poezii, a făcut-o cu un amestec de candoare și demnitate.

La Chișinău, în anii ’60, a publicat primul său volum, „Alarma”, apoi „Numele tău”.

Versurile lui erau simple, curate, emoționante.

Nu aveau nimic de-a face cu propaganda sovietică.

Erau despre oameni, despre iubire, despre pământ, despre dor.

> „Cât trăim pe acest pământ

Mai avem un dor fierbinte:

Să păstrăm un grai, un cânt,

O ființă și un cuvânt.”

Era un limbaj blând, dar sub el clocotea o rezistență tăcută.

Prin fiecare poezie, Vieru spunea ce nu avea voie să spună direct:

că Basarabia e parte din România,

că limba e vie chiar și când e interzisă,

că dragostea pentru mamă și pentru țară sunt aceeași.

 Poetul iubirii și al libertății

În anii ’70 și ’80, Grigore Vieru a devenit o figură emblematică.

Scria poezii pentru copii — dar nu oricum: le transforma în lecții de inimă.

Versurile lui au fost puse pe muzică de mari compozitori din Chișinău: Ion Aldea-Teodorovici, Doina Aldea-Teodorovici, Eugen Doga.

Astfel, poezia lui a intrat în casele oamenilor prin cântec.

Copiii o recitau la școală, părinții o fredonau la muncă.

Și, fără să-și dea seama, toți învățau din ea cine sunt.

După 1989, când s-a destrămat Uniunea Sovietică, Vieru a devenit simbolul renașterii naționale.

A fost printre primii care au cerut revenirea la alfabetul latin și recunoașterea limbii române ca limbă oficială.

Când a fost întrebat de ce se implică, a spus simplu:

> „Eu nu fac politică. Eu scriu despre mamă.

Și mama mea se numește România.”

În România, după 1990, Grigore Vieru a fost primit ca un frate rătăcit întors acasă.

A fost sărbătorit la București, iubit de public, respectat de poeți.

Cuvintele lui treceau dincolo de granițe.

 Sfârșitul unui poet al luminii

În ianuarie 2009, Grigore Vieru a murit într-un accident de mașină, la doar 73 de ani.

Cu o zi înainte, participase la o serbare dedicată lui Eminescu — poetul pe care îl numea „părintele limbii române moderne”.

A murit cu aceleași cuvinte pe buze:

> „Eu nu pot trăi fără Eminescu.”

La funeraliile sale, mii de oameni au venit pe străzile Chișinăului cu flori și lumânări.

Nu era doar un poet care se stingea, ci o conștiință națională.

Pe mormântul său din cimitirul central de la Chișinău scrie:

> „Sunt iarbă.

Mai simplu nu pot fi.”

Un vers care rezumă tot: modestie, natură, adevăr, credință.

 Morala 

Grigore Vieru a fost poetul inimii românești de dincolo de granițe.

A iubit mama, limba și țara ca pe una și aceeași ființă.

A arătat că poezia nu are nevoie de metafore complicate ca să fie mare — are nevoie de adevăr și dragoste.

El ne-a învățat că identitatea nu e o lozincă, ci o respirație comună.

Că atunci când spui „mamă”, spui și „patrie”.

Și că limba română e mai puternică decât orice hotar.

> „Dacă visul unora e să ajungă în cosmos,

Eu visul meu e mai modest:

Să trec Prutul.”

Și a trecut.

Nu doar el, ci și poezia lui — ca o lumină blândă care încă ne ține împreună.

    Preluat- Ion Aluneanu