$$$

 Mecanicul de la depoul STB Militari repară același autobuz de douăzeci de ani deși a fost casat oficial în 2010 – l-am văzut azi dimineață circulând pe linia 178.

Nea Marin, șaizeci și patru de ani, ultimul an înainte de pensie. Mâini înnegrite permanent de ulei, spate încovoiat de anii petrecuți sub autobuze.

— Care e autobuzul tău preferat? l-am întrebat făcând un reportaj despre transport.

— 5427. Dar nu mai există.

— Cum nu există?

Mi-a făcut semn să-l urmez. În spatele depoului, într-un hangar părăsit, Ikarus alb-roșu din '87.

— Ăsta e 5427?

— Ce-a mai rămas. Oficial, casat și vândut la fier vechi. Neoficial, încă merge.

— Cum adică merge?

A pornit motorul. A turuit perfect.

— În fiecare noapte lucrez la el. Piese de la alte busuri casate, improvizații, rugăciuni. Merge.

— Dar de ce? La ce bun?

S-a așezat pe scaunul șoferului, mângâind volanul.

— Pe 5 decembrie 1989, cu autobuzul ăsta am dus oameni în Piața Universității. Șoferul eram eu, avea doar douăzeci și cinci de ani. Am dus sute de oameni la Revoluție. Gratis.

— Și?

— Pe 21 decembrie, l-am parcat în fața tancurilor. Barieră pentru oameni. L-au ciuruit gloanțele. Uite.

Mi-a arătat găurile. Zeci de urme de gloanțe în caroserie.

— După Revoluție, l-au reparat superficial și l-au pus înapoi pe traseu. Dar știam că într-o zi o să-l caseze. Așa că am început să fur piese. Câte una, mici. Să am de schimb când o să fie nevoie.

— Și când l-au casat?

— L-am „cumpărat" la fier vechi. Cu acte false. L-am adus aici. De atunci, îl repar.

— Dar nu poate circula fără numere, fără ITP...

Nea Marin a zâmbit.

— În fiecare an, pe 21 decembrie, la 3 dimineața, îl scot pe traseu. Fac ruta de-atunci – Militari, Universitate, Romană, Victoriei. Opresc în toate stațiile.

— Nu te prinde poliția?

— Mă prind. În fiecare an. Același polițist, Costache. Tatăl lui a murit în '89. Îmi dă amendă formală, pe care n-o trimite niciodată. Și mă escortează înapoi la depou.

— Și STB?

— Directorul știe. Tatăl lui a fost în autobuzul ăsta în '89. Când l-au împușcat în Piață. Se prefac că nu văd.

Mi-a arătat interiorul. Scaune originale, rupte și recusute. Pe unul, o placă mică: „Aici a stat Cristian Popescu, 19 ani, împușcat în 21 decembrie 1989."

— Câte plăci sunt?

— Șaptesprezece. Toți pe care i-am dus și n-au mai venit înapoi.

În torpedo, un caiet.

— Ce e?

— Însemnările mele din zilele alea. Și ale pasagerilor. Uite: „Mergem să murim pentru libertate. Șoferule, du-ne mai repede." - Anonim, 21 decembrie, ora 18:00.

— De ce faci asta, Nea Marine?

— Pentru că cineva trebuie să țină minte. Autobuzul ăsta e monument. Dar monumentele de metal ruginesc dacă nu le îngrijești.

Săptămâna trecută, pe 21 decembrie, la 3 AM, eram în Piața Universității.

Din ceață, Ikarus 5427. Nea Marin la volan, în uniformă originală din '89.

A oprit în stație. Ușile s-au deschis cu același scârțâit pe care-l țin minte din copilărie.

Au urcat vreo zece oameni. Bătrâni, majoritatea.

— Unde mergeți? i-am întrebat.

— În '89. Pentru câteva ore. Să ne amintim că am fost curajoși odată.

Unul mi-a arătat brațul. Cicatrice de glonț.

— Ăsta l-am luat când am coborât din 5427 în Piață. Aveam nouăsprezece ani. Acum am șaizeci. Dar în autobuzul ăsta, am iar nouăsprezece.

Am făcut tot traseul. Opriri în toate stațiile. La Universitate, Nea Marin a oprit exact unde oprise atunci.

— Aici, a arătat el. Aici au coborât să moară. Sau să ne facă liberi. Încă nu știu care.

Polițistul Costache aștepta.

— Iar tu, Marine?

— Iar eu, Costache.

— Haide că te escortez. Să nu te prindă alții care nu înțeleg.

Înapoi la depou, în zori, Nea Marin a parcat autobuzul în hangar.

— Anul viitor mă pensionez. Nu știu cine o să-l mai scoată.

— Poate nimeni. Poate e timpul să se odihnească.

— Poate. Dar pe 22 decembrie, o să-l las cu cheile în contact. Dacă cineva vrea să-și amintească, să poată.

Pe caroserie, lângă găurile de glonț, cineva scrisese cu marker: „Acest autobuz a dus tineri la moarte și țara la viață. Decembrie 1989."

Nea Marin a șters scrisul cu o cârpă.

— De ce ștergi?

— Ca să scrie altcineva, altcândva. Fiecare generație trebuie să-și scrie propria amintire.

Mâine se pensionează. Autobuzul 5427 rămâne în hangar.

Cu cheile în contact. Pentru cine vrea să-și amintească.

Sau pentru cine vrea să uite că odată, autobuzele duceau oameni la revoluții, nu doar la serviciu.