$$$

 Am găsit portofelul într‑un vagon vechi de tramvai, pe linia 32, chiar înainte de Piața Unirii.

Erau 48 de lei, un buletin uzat și o fotografie veche cu o femeie tânără lângă un copil cu ochi mari.N‑am știut de ce, dar n‑am putut să‑l las acolo.Am coborât și am luat loc pe banca rece din stație. Bătea vântul printre blocurile gri și mirosea a covrigi calzi de la colț. Am deschis portofelul din nou — numele de pe buletin era Cârstea Ion, născut în 1951, domiciliat în Rahova.— Domnu’, l‑ați găsit? a zis o femeie cu o plasă de Mega Image.

— Da, dar n‑am cum să îl duc acum.

— Dacă e din Rahova, poate stă pe la Piața Reșița. Acolo sunt mulți bătrâni singuri ca el.Am pornit spre Rahova. Era duminică, și tramvaiele mergeau rar. Mirosea a gaz de eșapament și frig.Pe ulița principală, câțiva bărbați stăteau sprijiniți de garduri, discutând despre pensii și facturi. Mi s‑a părut că toți semănau între ei — haine uzate, fețe arse de vânt, priviri resemnate.Am întrebat o femeie bătrână care vindea semințe în fața unui bloc.— Îl cunoașteți pe domnul Cârstea Ion?

— Care Ion, dragă? Sunt doi pe scară și unul la etajul patru, care abia se mai mișcă. Ăla cred că‑l cauți.Am urcat scările pline de graffiti și am bătut la o ușă metalică. A deschis un bărbat mic, cu un pulover vechi și ochi tulburi.— Da?

— Bună ziua, am găsit portofelul dumneavoastră în tramvai.

— Portofelul meu? Nu se poate…

A întins mâna tremurândă și a luat fotografia. A lipit‑o de piept.

— Pe ea am pierdut‑o mai demult decât portofelul… pe ea și pe el.— Pe cine?

— Pe fata mea… și băiatul ei.Tăcerea din hol s‑a făcut grea. Mi‑a făcut semn să intru. În garsonieră mirosea a medicamente și a cafea arsă.— Vă rog, luați loc. De când am pierdut poza, parcă s‑a dus și aerul din casă.

— Poate reușiți să îi găsiți, am spus fără să gândesc prea mult.

— Nu cred. N‑am mai vorbit cu ea din 1997. A plecat în Spania… Nici nu știu dacă mai trăiește.Am scos telefonul.

— Poate îi încercăm pe Facebook. Cum o cheamă?El a zâmbit stins.

— Nu cred că e pe Facebook. Dar… dacă o găsești, să nu-i spui că mai trăiesc.— De ce?

— Pentru că eu am trimis‑o să plece. Eu am zis că e mai bine să uite de mine. Aveam datorii, lucram la Atelierele Grivița și apoi m‑au dat afară. N‑aveam cu ce s‑o țin.S‑a oprit o clipă.

— Mi‑a trimis o scrisoare acum douăzeci de ani. Zicea că a făcut un copil. N‑am avut curajul s‑o deschid atunci.Am rămas fără glas.

— O mai aveți?

A scos dintr‑o cutie mică de pantofi o scrisoare galbenă, desfăcută pe jumătate.

— De atâtea ori am vrut s‑o citesc... și n‑am putut.Am spus încet:

— Pot s‑o citesc eu cu voce tare?A dat din cap.

Hârtia mirosea a parfum învechit. Primele rânduri erau tremurate:

„Tată, dacă citești asta, să știi că nu te‑am urât niciodată. Mă gândesc la tine în fiecare iarnă… Am un băiat, îl cheamă Mihai, și seamănă cu tine.”Am citit tot. El plângea fără sunet, doar respirând greu.

— S‑a terminat? a întrebat.

— Da. Zice că o să se întoarcă într‑o zi.A zâmbit amar.

— A trecut jumătate de viață. N‑o mai recunosc.M‑am ridicat să plec, dar m‑a întrebat:

— Cum te cheamă, băiete?

— Mihai, am răspuns automat. Și am încremenit când am văzut cum i s‑a schimbat fața.— Mihai? a repetat el. Cum ziceai că o cheamă pe mama ta?— ...N‑am spus. Dar a murit când eram mic. Pe certificatul meu scria „Cristina Cârstea”.Ușa blocului scârțâia. S‑a făcut liniște grea. El s‑a aplecat, tremura tot.

— Stai. Stai un pic… Cristina. Cristina Cârstea?

M‑am întors.— Da. A lucrat în Spania mulți ani. Am venit în România anul trecut.Și atunci am înțeles.

Și el.A sprijinit capul de perete, iar lacrimile i se prelingeau pe obraji.

— Tu ești băiatul din poză… băiatul ei.Am rămas amândoi tăcuți. În sufragerie, ceasul bătea rar, ca o inimă bătrână.

A deschis portofelul, a luat fotografia și mi‑a întins‑o.

— Ține‑o tu. Locul ei e la tine acum.M‑am uitat la chipul mamei din poză. Avea 20 de ani și un zâmbet cald.

Am aprins lumina din tavan, tremurând.

— Am venit să‑ți aduc portofelul, dar cred că ți‑am adus altceva.El a râs scurt.

— Ai adus iertarea, Mihai. Atât așteptam. Poate că n‑am pierdut totul, până la urmă.Am ieșit în noapte. Tramvaiele treceau ruginite, iar din apartamentul lui venea o lumină galbenă. Ploua mărunt, iar în buzunar simțeam fotografia, ca o inimă care încă bate.