$$$

 Mamaie, de ce-ai venit cu găina la spital?

Femeia, parcă ostenită deja de cele lumești, a răspuns atunci:

— Ei, de ce-am venit! Doar nu m-oi interna cu ea.

Tânăra doctoriță din fața ei a început să râdă, dar în privirea bătrânei era atâta bunătate și sfială, încât râsul s-a transformat curând într-un zâmbet cald.

— Doamna doctor, n-am mai umblat pe la doctori și spitale de nici nu mai știu când, a continuat femeia. Când ai atâta treabă la câmp, n-ai timp să mai simți durerile. Dar acum, drept să-ți spun, nu mai pot… mă ține răsuflul și inima mi-a slăbit. Am dat toți banii ce-i mai aveam pe lemne. Nu puteam să vin cu mâna goală la dumneata aici, la spital. Luați găina asta acasă, dar primiți-mă și pe mine… să mă puneți pe picioare cât de repede.

Doctorița a clătinat ușor din cap, cu emoție:

— Mamaie, nu trebuia să aduceți nimic. Ne ocupăm de dumneavoastră oricum.

Bătrâna a zâmbit cu o resemnare blândă:

— Da, știu, dragă. Dar pe vremuri așa era… fiecare venea cu câte ceva, altfel nu te lua nimeni în seamă. Așa m-am învățat.

Și atunci au început amândouă să râdă pe seama găinii, care cotcodăcea ușor de parcă și ea voia să spună ceva.

— Acuma, ce facem cu ea? a întrebat doctorița.

— Păi… să nu o lăsați flămândă, i-a răspuns femeia, cu un strop de glumă în glas.

Zilele au trecut, iar bătrâna a stat liniștită în spital — cuminte, sfioasă, mereu cu „mulțumesc” pe buze pentru oricine îi aducea o pastilă sau un pahar cu apă. I-au făcut analize, i-au pus perfuzii, a urmat tratamentul așa cum i s-a spus.

Se obișnuise cu ritmul spitalului, dar sufletul îi rămăsese tot acolo, acasă, la curtea ei, printre cotețele goale și prunii de toamnă. Uneori se uita lung pe fereastră și zicea în gând: „Cine știe dacă mai găsesc totul cum am lăsat...”

Când medicii i-au spus că urmează să fie externată, femeia a oftat ușor:

— Mă simt mai bine, da’ parcă tot slăbită sunt… nu mai am vlagă cum aveam odată.

Doctorița s-a așezat lângă ea și i-a răspuns cu blândețe:

— La vârsta matale, mamaie, nu avem cum să te facem ca nouă. Batranetea trebuie primită cu îngăduință, nu e nimic anormal în ce simți. Trebuie doar să învățăm să funcționăm într-un ritm mai încet, să ne ascultăm trupul.

Bătrâna a dat din cap, cu un zâmbet stins:

— Așa o fi, doamnă dragă… dar eu nu știu să stau locului. De când mă știu, am fost tot pe picioare.

Au mai stat un pic de vorbă, despre vreme, despre sat, despre găina care rămăsese între timp „în grija” doctoriței. Apoi, când i s-au terminat actele, tânăra a venit cu o plasă în care cotcodăcea ușor ceva roșcat.

— Uite, mamaie, găina dumitale. A stat la mine pe terasă, i-a plăcut soarele. N-am putut să o tai, mai bine să se întoarcă cu matale acasă, să-ți mai facă un oușor, două și să te bucuri de ele. 

Femeia a luat-o cu mâinile tremurânde, zâmbind cu recunoștință:

— Să-ți dea Dumnezeu sănătate, fată bună. Nu pentru tratament… ci pentru inimă. Că nu toți mai au inimă în zilele astea.

Și-au zâmbit amândouă — una plecând spre casă, cu pas domol și cu găina la braț, cealaltă rămânând în pragul spitalului, cu ochii umezi și o liniște frumoasă în piept. Pentru că uneori, cea mai mare vindecare nu e cea din trup, ci cea care se așază tăcut în inimile care se ating.