$$_

 Vânzătorul de ziare de la Piața Sudului păstrează același ziar din 2011 în vitrină și refuză să-l vândă – azi am aflat că în ziua aia a apărut anunțul că fiul lui dispărut a fost găsit, dar el nu l-a citit niciodată.

Nea Costel, șaptezeci de ani, același chioșc de treizeci de ani. Ziare, reviste, tot mai puține pe măsură ce lumea trece pe online.

În vitrină, îngălbenit, un ziar din 15 martie 2011.

— De ce nu vindeți ziarul ăla vechi?

— Nu-i de vânzare.

— Atunci de ce-l țineți la vedere?

— Ca să-mi amintesc să nu citesc tot ce scriu ziarele.

Ciudat răspuns. Am insistat.

— Ce scrie atât de rău?

A oftat și a scos ziarul. Prima pagină era banală – politică, scandal, meteo. Dar la pagina 7, jos, un anunț mic, încercuit cu roșu.

„Tânăr cu amnezie, găsit în Gara de Nord, caută familie. Aproximativ 25 de ani, ochi căprui, cicatrice pe mâna stângă. Spital Obregia, salon 4."

— Fiul meu, a șoptit Nea Costel. Dispărut în 2010. Droguri, certuri, plecat de-acasă. L-am căutat un an.

— Și era el în anunț?

— Cicatricea de pe mână – i-o făcusem eu din greșeală când era mic. Cu fierul de călcat. Cea mai mare vină a mea.

— Dar de ce nu l-ați căutat la Obregia?

A închis ziarul cu grijă.

— Pentru că în ziua aia, 15 martie 2011, a venit un client. Tânăr, vreo douăzeci și cinci de ani. Ochi căprui. A cumpărat același ziar.

Mi-a înghețat sângele.

— Era el?

— Mâna stângă era bandajată. Nu i-am văzut cicatricea. Dar cum vorbea, cum se mișca... semăna cu băiatul meu înainte de droguri.

— Și nu l-ați oprit?

— M-am uitat la anunț după ce-a plecat. Până atunci, vândusem ziare automat, fără să citesc. Când am văzut, am fugit după el. Dispăruse.

— Și la Obregia?

— Am sunat. Tânărul cu amnezie plecase în dimineața aia. Nimeni nu-l revendicase. S-a externat singur, a dispărut.

Mi-a arătat un registru. În fiecare zi din ultimii treisprezece ani, același notes: „Astăzi nu a venit."

— Îl așteptați?

— În fiecare zi. Poate încă are amnezie. Poate trece pe aici din instinct. Locul unde cumpăra țigări de la mine când era adolescent.

— Dar dacă și-a amintit și nu vrea să vă vadă?

— Atunci măcar știu că e viu. Că a ales să nu vină. E mai bine decât să nu știu nimic.

Un client a cerut ziarul din vitrină.

— Cât costă ziarul vechi?

— Nu-i de vânzare.

— Dau 100 de lei pe el.

— Nici cu un milion. E singurul ziar pe care nu l-am citit la timp. Prețul lui e o viață pierdută.

După ce-a plecat clientul, Nea Costel mi-a spus:

— Știi care e ironia? Eu vând informație. Dar informația care conta cel mai mult a stat necitită în fața mea o zi întreagă.

— V-ați iertat?

— Nu. De-aia păstrez ziarul. Să-mi amintesc că uneori, răspunsurile sunt în fața noastră și nu le vedem din grabă.

Săptămâna trecută, un tânăr de vreo treizeci și ceva de ani s-a oprit la chioșc. Ochi căprui, păr lung, barbă.

— Aveți Libertatea de azi?

Nea Costel a înghețat. Vocea. Același timbru.

— Avem. Cinci lei.

Tânărul a întins o bancnotă de zece lei. Când a luat restul, mâna stângă avea o cicatrice veche. Ca de arsură.

Nea Costel a deschis gura să vorbească. Tânărul l-a privit direct în ochi. O secundă de recunoaștere. Apoi:

— Păstrați restul. Pentru ziarul vechi din vitrină. Să-l păstrați acolo.

A plecat repede.

Nea Costel a rămas înmărmurit. Eu am fugit după tânăr.

— Ești Răzvan? Fiul lui Nea Costel?

S-a oprit.

— Am fost. Acum sunt altcineva. Amnezia din 2011 m-a șters. M-am refăcut din zero. Am altă viață, alt nume. Sunt Robert acum.

— Dar îți amintești?

— Frânturi. Suficient să știu că l-am dezamăgit. Că e mai bine să mă creadă mort sau dispărut.

— El te așteaptă în fiecare zi.

— Știu. De-aia trec uneori. Să-l văd. Să știu că e bine. Dar nu pot să mă întorc. Sunt prea diferit de ce-și amintește el.

— Și ziarul?

— Să-l țină. E dovada că m-a căutat. Că i-a păsat. E suficient.

S-a întors la chioșc. Nea Costel plângea cu ziarul în mână.

— L-ai văzut? Era el?

— Nu știu, am mințit. Semăna, dar...

— Era el. Mirosea a aceași colonie. Același mers. Dar nu vrea să se întoarcă. Are dreptate. Ce tată sunt dacă propriul fiu preferă amnezia decât amintirea mea?

Acum, în fiecare zi, același ritual. Nea Costel pune ziarul din 2011 la vedere.

Uneori, tânărul cu ochi căprui trece și cumpără un ziar.

Nu vorbesc despre trecut. Doar despre vreme, despre știri.

Două persoane care au fost tată și fiu, acum străini care se prefac că nu-și amintesc.

Dar ziarul din 15 martie 2011 rămâne în vitrină. Dovada unui moment când s-ar fi putut găsi, dar au ales să rămână pierduți.