$$$

 Lucy Parsons – femeia pe care istoria a încercat s-o șteargă, dar nu a reușit

Lucy Parsons s-a născut în jurul anului 1851, în sclavie, pe un pământ ars de soarele Texasului, într-o lume care îi spunea de la naștere că nu este nimic: nici liberă, nici om, nici demnă de un viitor. Originea ei – africană, mexicană și poate chiar nativ americană – avea să fie ascunsă de-a lungul vieții, căci Lucy a înțeles devreme că, în America secolului al XIX-lea, identitatea unei femei de culoare putea fi folosită ca armă împotriva ei.

După abolirea sclaviei, în 1865, Lucy a ieșit din lanțuri într-o țară care abia învăța să pronunțe cuvântul libertate. Într-un Sud violent și plin de resentimente, a învățat să citească și să scrie – un gest de nesupunere, pentru care multe femei de culoare plăteau scump. A fost începutul unui drum care avea să o transforme din fostă sclavă într-unul dintre cele mai temute și respectate nume din mișcarea muncitorească americană.

În 1871, s-a căsătorit cu Albert Parsons, fost soldat confederat care renunțase la trecutul său și devenise un militant pentru drepturile muncitorilor și egalitatea rasială. Căsnicia lor, interzisă de legile din Texas, i-a transformat în proscriși. Amenințările și violențele i-au forțat să fugă spre nord, în Chicago – un oraș al fumului și al oțelului, al sărăciei și exploatării, unde Lucy avea să-și găsească vocația.

Acolo, printre muncitori care își rupeau oasele pentru un salariu de mizerie, Lucy a văzut adevărata față a nedreptății sociale. Nu s-a mulțumit s-o observe. A luptat împotriva ei. A început să scrie articole și pamflete care ardeau de furie și luciditate, texte care, după cum spuneau contemporanii ei, „puteau tăia lanțuri”.

Cuvintele ei aprindeau mulțimile. Mii de oameni veneau s-o asculte vorbind în piețe, sub poduri, în fabrici. „Trebuie să devastăm bulevardele unde trăiesc bogații”, striga ea, „ca să înțeleagă că mizeria pe care o clădesc are un preț.” Poliția din Chicago o descria drept „mai periculoasă decât o mie de răzvrătiți.”

Apoi, în mai 1886, a venit Masacrul de la Haymarket, momentul care avea să-i frângă inima și să-i modeleze destinul. În timpul unui miting pașnic al muncitorilor, o bombă aruncată înspre forțele de ordine a declanșat haosul. Polițiști și civili au fost uciși. Autoritățile au avut nevoie de vinovați și i-au găsit printre anarhiștii care luptaseră pentru ziua de muncă de opt ore. Printre arestați s-a numărat și Albert Parsons – deși nu fusese acolo.

Procesul a fost o farsă. Dovezile inexistente, sentințele pregătite. În 1887, Albert și alți trei militanți au fost executați. Lucy, cu doi copii mici de mână, a fost ținută la poarta închisorii, refuzată la ultima întâlnire. A leșinat în fața zidurilor, în timp ce soțul ei era spânzurat.

Dar durerea n-a distrus-o. A transformat-o. Dintr-o femeie îndoliată s-a născut un simbol. Lucy Parsons a devenit una dintre cele mai puternice voci ale Americii muncitoare. Timp de 55 de ani a ținut discursuri, a organizat greve, a scris manifeste, a fost arestată de zeci de ori și totuși nu a tăcut niciodată.

În 1905, a fost printre fondatorii Industrial Workers of the World (IWW) – sindicatul care a unit muncitori de toate rasele și naționalitățile sub deviza „O rană adusă unuia este o rană adusă tuturor.” Pentru Lucy, aceste cuvinte nu erau doar sloganuri, ci o religie a solidarității.

Guvernul a considerat-o o amenințare națională. Poliția i-a deschis dosare care au fost actualizate timp de patru decenii. FBI-ul a urmărit-o până în ultima zi a vieții. Nu pentru că ar fi purtat arme, ci pentru că spunea adevăruri pe care puterea nu le putea controla: că nedreptatea nu e naturală, că bogații nu vor ceda privilegii de bunăvoie, că libertatea se câștigă, nu se primește.

În anii ’30, bătrână, cu părul alb, Lucy era încă pe străzile din Chicago, fluturând pancarte, ținând discursuri în timpul Marii Crize, sprijinind șomeri și muncitori. Nu a obosit niciodată.

Pe 7 martie 1942, la aproape 90 de ani, a murit într-un incendiu în propria casă. Dar chiar și moartă, autoritățile s-au temut de ea. În câteva ore, agenții FBI și polițiștii din Chicago au intrat în locuință, confiscând toate documentele, manuscrisele, scrisorile și notițele ei – tot ce ar fi putut inspira generațiile următoare. Au încercat să-i stingă vocea și să o șteargă din istorie.

N-au reușit.

Cuvintele ei au supraviețuit în legile muncii, în dreptul la sindicat, în lupta pentru ziua de muncă de opt ore, în ideea că dreptatea economică și cea rasială sunt inseparabile. Au supraviețuit în fiecare om care refuză să tacă în fața exploatării.

Lucy Parsons s-a născut sclavă și a murit liberă. A fost temută de cei puternici, iubită de cei oprimați și uitată intenționat de istorie. Dar, așa cum a spus odată, „niciun stăpân nu va permite vreodată ca tu să votezi împotriva averii lui.” Adevărul acesta, spus acum mai bine de un secol, încă arde.

Pentru 55 de ani, după ce soțul ei a fost executat, Lucy Parsons a continuat să lupte – cu inima sfărâmată, dar cu o voință de fier. Când casa ei a ars, puterea a crezut că a învins. Dar vocea ei nu s-a stins.

Ea trăiește azi, în fiecare protest, în fiecare muncitor care cere demnitate, în fiecare femeie care refuză să se plece în fața nedreptății.

Lucy Parsons nu a dispărut. A devenit nemuritoare prin lupta ei.

Morala:

Adevărata libertate nu se câștigă într-o singură generație. Se apără în fiecare zi, cu fiecare cuvânt rostit împotriva tiraniei. Lucy Parsons a arătat că puterea nu se teme de arme, ci de idei. Că o voce hotărâtă poate răsuna mai tare decât o mie de tunuri.

#LucyParsons #CurajFărăMargini #FemeiCareAuSchimbatLumea #DreptateSocială #IstorieVie #LuptaContinua #MuncaȘiDemnitate #PovestiAdevarate