$$$

 Telefonul sună. Un număr necunoscut.

— Alo?

— Domnul Andrei? sunt inspectorul Radu Mureșan, Secția 3. Vă sun în legătură cu o persoană pe care o cunoașteți. Un tânăr, Dragoș Cernat.

Victor încremeni.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu vrem să tragem concluzii pripite, dar… a dispărut acum trei zile. Ultima dată a fost văzut vorbind cu dumneavoastră în urmă cu câteva luni.

— Da, l-am cunoscut. Dar nu mai știu nimic de atunci.

Inspectorul făcu o pauză.

— Am găsit ceva în camera lui. O carte. Cu dedicația dumneavoastră. Și un bilet: „El m-a învățat să nu ucid.”

Victor tăcu. Respirația i se frânse ușor.

— Îmi pare rău…

— Am vrea să veniți să dați o declarație.

La secție, atmosfera era apăsătoare.

Inspectorul Mureșan îl primi cu o politețe controlată. Era un bărbat înalt, cu o privire care nu ierta nimic.

— Vă amintiți când l-ați văzut ultima dată?

— Da. În seara în care a vrut să-l omoare pe acel politician. Am intervenit. L-am convins să nu o fac. Poliția l-a luat atunci.

— Știm. Dar a fost eliberat la scurt timp. Nu avea arme, nu exista plângere.

Victor închise ochii pentru o clipă.

— Era un băiat inteligent. Frământat, dar bun la suflet.

— Poate prea frământat, zise inspectorul. Aveți idee unde ar fi putut pleca?

— Nu.

Inspectorul îl privi tăios.

— Domnule Andrei, sper că înțelegeți că pentru noi e important. Un tânăr care vă citează în jurnalul lui, care vă caută, dispare fără urmă… Nu e o coincidență ușor de explicat.

— Ce vreți să spuneți?

— Că trebuie să excludem posibilitatea unei influențe. Ați recunoscut odată o crimă. Poate l-ați convins și pe el de ceva.

Victor izbucni:

— Nu! Dimpotrivă, l-am oprit!

Inspectorul rămase calm.

— Poate că da. Sau poate că l-ați făcut să creadă că nu merită să trăiască.

Tăcere. Doar ceasul de pe perete bătea sec.

— Îl iubeați ca pe un fiu, nu?

— Nu… îl vedeam ca pe ce am fost eu odată.

— Atunci știți că umbrele nu se lasă ușor în urmă.

Câteva zile mai târziu, Victor primi o vizită neașteptată.

O tânără, cu părul prins și ochi tulburi, îl aștepta în fața blocului.

— Dumneavoastră sunteți domnul Andrei? Eu sunt Clara, sora lui Dragoș.

Victor îi făcu semn să intre.

— Te rog.

Ea intră și își frământă mâinile.

— A dispărut de o săptămână. Poliția crede că s-a sinucis. Eu nu cred asta. A lăsat o scrisoare… pentru dumneavoastră.

Îi întinse un plic mic, galben.

Pe el, scris cu litere tremurate: „Să nu mai cauți liniștea. Ea nu există.”

Victor desfăcu plicul. Înăuntru era o foaie ruptă dintr-un caiet.

„Ați spus că pedeapsa e viața. Dar dacă viața e cea care pedepsește fără oprire? Poate că eliberarea nu e moartea, ci tăcerea absolută.”

Clara îl privea printre lacrimi.

— Ce i-ați făcut?

Victor ridică privirea, rănit.

— I-am spus adevărul. Că ura nu-l va salva.

— Poate că nu voia să fie salvat. Poate voia doar să fie înțeles.

Ea se ridică, își strânse geaca și plecă fără alt cuvânt.

După plecarea ei, Victor rămase cu scrisoarea în mână.

Pe spate, un detaliu abia vizibil — o amprentă de noroi și o pată mică de ceară roșie.

Ceară… ca de la lumânări.

Își aminti ceva: Dragoș îi spusese odată că merge des la o mănăstire izolată, „acolo unde e liniște adevărată”.

Poate că…

Două zile mai târziu, Victor urcă un drum de munte spre schitul Sfânta Ana. Aerul era tăios, iar ceața groasă.

Călugărul de la poartă îl privi cu reținere.

— Pe cine căutați, frate?

— Pe un tânăr, Dragoș Cernat. Poate a trecut pe aici.

Bătrânul clatină din cap.

— A fost aici. A stat câteva nopți. Apoi a plecat în pădure. A spus că vrea să se roage singur.

— Și s-a întors?

— Nu. Niciodată.

Poliția a căutat zile întregi. Au găsit doar rucsacul lui, lângă un râu înghețat.

În interior — carnetul său și o poză cu el și Victor, făcută în ziua conferinței.

Pe spatele pozei scria:

„Am înțeles. Dar prea târziu.”

Seara, Victor a fost din nou chemat la secție.

Inspectorul Mureșan îl întâmpină cu aceeași voce calmă.

— Nu avem un corp, dar cazul e închis. Probabil a fost un accident.

Victor îl privi.

— Sau o alegere.

— Alegeți dumneavoastră ce vreți să credeți, domnule profesor. Dar să știți… uneori, cei care cred că ispășesc ajung să fie zeii propriei pedepse.

— Și dumneavoastră? Credeți că e mort?

— Nu știu, zise inspectorul. Dar cred că vă va bântui oricum.

După o săptămână, Victor se trezi din somn la zgomotul unei bătăi ușoare în ușă.

Se uită prin vizor — nimeni.

Jos, pe prag, un plic negru, fără scris.

Înăuntru — o singură propoziție, tăiată cu pixul:

„Cercul nu s-a închis. Doar s-a mutat.”

Și o fotografie nouă.

Făcută recent.

Dragoș — viu.

Zâmbind, într-un loc necunoscut.

Victor se prăbuși în scaun.

Și pentru prima dată în viața lui, nu știa dacă trebuie să se bucure… sau să se teamă.

Pe perete, ceasul bătea sec, iar el șopti pentru sine:

— Poate pedeapsa nu se termină niciodată. Poate doar își schimbă chipul.

Și atunci înțelese — nu există sfârșit.

Există doar conștiința, care nu moare, chiar și când omul dispare.

.........

Au trecut câteva luni de la ultima scrisoare.

Victor trăia retras, aproape complet izolat. Nu mai primea telefoane, nu mai ținea conferințe.

Ziarele scriau despre el din când în când: „Fostul profesor condamnat, devenit autor de succes, dispare din viața publică.”

Într-o seară, se opri în fața oglinzii din dormitor.

Fața lui era obosită, barba crescută, ochii umbriți de nesomn.

Pe noptieră, lângă lampă, zăcea poza cu Dragoș — cea din ultimul plic.

O ridică, o privi lung.

Și atunci observă ceva.

În spatele lui Dragoș, în reflexia din vitrina unde fusese făcută fotografia… se vedea o siluetă.

Un bărbat.

Îmbrăcat exact ca el, cu același palton vechi, același fular în dungi.

Victor lăsă fotografia să-i cadă din mână.

— Nu e posibil...

Se duse la sertarul biroului. Scoase carnetul lui Dragoș, cel găsit lângă râu. Îl răsfoi.

Pe ultima pagină, o scriere ciudată, tremurată:

„Tu ești cel care m-a născut. Eu sunt partea ta care n-a murit atunci.

Nu m-ai salvat. M-ai creat.”

Victor simți cum tot aerul din cameră dispare.

— Nu… nu, eu l-am întâlnit! Am vorbit cu el! Poliția l-a văzut! Clara, sora lui…

Se opri brusc.

Se uită la cartea lui Dragoș — cea cu dedicația lui pe copertă.

Scrisul… era al lui.

Același stil, aceeași presiune a stiloului.

Se prăbuși în scaun, tremurând.

Pe birou, într-un colț, carnetul său de notițe.

Îl deschise mecanic. Pe prima pagină, o propoziție subliniată cu roșu:

„Pentru ca un om să se ierte, trebuie să se despartă de sine însuși.”

Și sub ea, o frază nouă, scrisă de o mână pe care o recunoștea, dar nu-și amintea să fi fost a lui:

„Eu sunt despărțirea ta.”

Tăcerea deveni ireală.

Ceasul se opri. Lampa pâlpâi o clipă.

Apoi, în reflexia oglinzii, în spatele lui, se văzu Dragoș.

Zâmbind.

— Ți-am spus că cercul nu s-a închis, Victor. Doar s-a mutat.

Victor se întoarse brusc — dar nu era nimeni.

Doar fotografia, căzută pe podea.

Pe spate, o nouă scriere apărută din senin:

„Ne vedem când vei fi pregătit să fii din nou eu.”

A doua zi, poliția a intrat în apartament.

L-au găsit pe Victor adormit la birou, cu capul sprijinit pe caiet.

Părea împăcat.

Pe pagină, ultimele cuvinte scrise:

„Cine a fost real? Eu sau el? Poate amândoi. Poate niciunul.

Dar dacă Dumnezeu ne pedepsește prin conștiința noastră, atunci iadul e doar un chip care ne seamănă.”

Iar în colțul paginii, o semnătură nouă:

„Dragoș Cernat”.

.........

Raportul poliției e sec, aproape cinic.

„Subiectul Victor Andrei, 52 de ani, găsit decedat în apartament. Cauza probabilă: infarct. Pe birou, mai multe caiete, în care alternează două stiluri de scris.

Unul aparține lui Victor Andrei, celălalt — neidentificat. În jurnale, apare recurent personajul ‘Dragoș Cernat’, despre care nu există urme fizice, acte, sau mențiuni în bazele de date.”

Inspectorul Mureșan stătea în birou, privind dosarul.

Pe coperta unui caiet scria, cu majuscule: „Cercul care nu se închide”.

— A scris totul ca o confesiune, zise colega lui, ridicând o foaie.

— Sau ca o poveste, răspunse Mureșan.

— Crezi că Dragoș a existat?

— Nu. Cred că Dragoș era partea lui care nu a putut fi pedepsită. Partea tânără, neiertată.

El răsfoi câteva pagini.

Pe una, găsi un desen făcut în grabă: două fețe unite la jumătate, oglindite.

Sub ele, o propoziție:

„Omul nu scapă niciodată de crimele sale. Doar le reinventează în altă piele.”

— Poate că în final a găsit liniștea, spuse colega.

— Sau poate că a găsit-o abia când a devenit celălalt, murmura Mureșan.

El închise dosarul, îl puse în fișet și privi pe geam.

Era seară. În reflexia sticlei, pentru o clipă, i se păru că vede în spatele său o siluetă — un tânăr cu privirea senină.

Când se întoarse, nu era nimeni.

Dar pe birou, lângă dosar, apăruse o foaie pe care nu-și amintea s-o fi pus acolo.

„Cercul nu se închide niciodată. Se mută doar în cel care citește.”

Mureșan rămase nemișcat.

Apoi, zâmbi abia vizibil.

— Atunci cred că acum e rândul meu…

Stinse lumina.

🌑 Sfârșit.