$$$

 Înăuntru erau mai multe fotografii alb-negru, un carnețel și un inel masiv de bărbat. Pe spatele unei fotografii scria:

„1968 – Maria și D.G.”

Maria era mama ei. Dar cine era D.G.?

Carnețelul era plin cu note și cifre. Pe prima pagină, o frază scurtă:

„Dacă află Gheorghe, suntem pierduți.”

Ioana îngheță. Tatăl lor se numea Gheorghe.

Coborî în fugă.

— Mihai! Vino sus!

El urcă fără grabă.

— Ce s-a întâmplat?

Ea îi întinse fotografia.

— O recunoști?

El o privi atent.

— E mama… și omul de lângă ea… parcă e un inginer care venea prin sat. Țin minte că tata nu-l suporta.

— De ce?

— Nu știu. Spunea mereu că e „șarpele din iarbă”.

Ioana răsfoi din nou carnețelul. La mijloc, o pagină ruptă. Pe restul colțului se mai putea citi doar „dovada e în puț”.

Se priviră amândoi.

— În puțul vechi? întrebă Mihai.

— În altul nu există, răspunse ea.

Au mers în curte, acolo unde fântâna bătrână fusese acoperită cu scânduri și ciment. Mihai aduse o lanternă și o rangă. Când ridicară capacul, aerul rece îi izbi în față.

Pe fundul puțului, printre frunze și pietre, ceva sclipea. Mihai coborî o funie și, după câteva minute, scoase o cutie de metal.

Înăuntru — o fotografie arsă pe jumătate, o brățară de femeie și o bucată de ziar învechită. Titlul se mai putea citi:

„Inginer dispărut în condiții suspecte – căutat de autorități”

Ioana se așeză pe margine, tremurând.

— Spune-mi că nu…

Mihai ridică privirea spre ea.

— Că nu ce?

— Că tata n-a avut nicio legătură cu asta.

— Nu știu, Ioana… dar dacă mama a fost implicată…

Ea îl întrerupse brusc.

— Mama n-ar fi fost capabilă de așa ceva!

— Poate nu singură, zise el încet. Poate amândoi.

Tăcerea era grea, sfâșiată doar de sunetul greierilor.

În zilele următoare, Ioana nu putu dormi. Reciti carnețelul de zeci de ori. Pe ultima pagină descoperi, aproape invizibil, o adresă: „Str. Spicului, nr. 12 – Alba Iulia.”

Hotărî să plece acolo. Mihai voia să vină, dar ea refuză.

— E ceva ce trebuie să aflu singură.

Drumul a fost lung. Când ajunse, găsi o casă modestă, cu obloane albastre. O femeie în vârstă, cu ochi limpezi, îi deschise ușa.

— Pe cine cauți, draga mea?

— Pe cineva care a trăit aici… D.G., cred că se numea Dan Georgescu.

Femeia tresări.

— Era fratele meu. A dispărut în ’68.

Ioana simți cum i se taie respirația.

— Ați aflat vreodată ce s-a întâmplat cu el?

— Doar zvonuri. Se spunea că era îndrăgostit de o femeie măritată, dintr-un sat de munte. A vrut s-o ia cu el, dar soțul ei a aflat. Într-o noapte, el a dispărut. Femeia aceea a murit câțiva ani mai târziu, înecată într-un lac…

Ioana simți cum i se înmoaie genunchii.

— Cum o chema pe femeie? întrebă ea.

— Maria… Maria Dumitru.

Când Ioana plecă, plângea în tăcere. Tot ce știa despre familia ei era o construcție de minciuni. Mama nu fusese doar o victimă a destinului — fusese parte dintr-o poveste ascunsă, dintr-o dragoste interzisă, dintr-un adevăr care omorâse un om.

Când s-a întors acasă, Mihai o aștepta pe verandă.

— Ce ai aflat?

— Tot, zise ea. Absolut tot.

El o privi în tăcere.

— Și acum?

Ioana privi spre lacul care sclipea în lumina lunii.

— Acum, adevărul trebuie să rămână acolo unde e. Dacă-l scoatem la suprafață, nu vom mai avea nimic.

Mihai se apropie de ea.

— Poate ai dreptate.

Ea lăsă cutia în iarbă. El turnă benzină peste ea, și în tăcere, o aprinseră.

Flăcările dansau, reflectate în lac. Ioana își închise ochii.

— Poate acum ne va lăsa toți morții în pace.

Mihai o privi cu o tristețe blândă.

— Sau poate abia acum s-au trezit.

Din spatele casei, vântul aduse un sunet ciudat — ca un ecou de lanțuri scurte, un clinchet metalic care se stingea încet.

Ioana se întoarse brusc. Dar nu era nimeni acolo.

Doar trandafirii mamei, înfloriți după ani, mișcându-se ușor în bătaia vântului.