$$$

 

Victor Babeș - Omul care a făcut din știință un act de iubire față de România

Într-o zi de iulie a anului 1854, la Viena, se năștea un copil care avea să devină unul dintre stâlpii medicinei moderne. Se numea Victor Babeș și era fiul lui Vincențiu Babeș – magistrat, profesor, jurnalist și luptător pentru drepturile românilor transilvăneni. Dacă tatăl și-a închinat viața cauzei naționale prin cuvânt și lege, fiul avea s-o facă prin știință, folosindu-se de microscop și seruri.

Victor Babeș nu s-a visat niciodată medic sau cercetător de renume mondial. Copilăria și adolescența lui s-au desfășurat în jurul teatrului și sportului, iar la Budapesta începuse chiar să urmeze studii dramatice. 

Destinul, în schimb, acest meșter nevăzut al marilor cotituri în viață, l-a lovit crunt: sora lui, Alma, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, o boală fără leac în acele vremuri. Durerea pierderii unei ființe atât de dragi a devenit focul care va aprinde în el o pasiune neobosită pentru medicină.

A studiat la Budapesta și Viena, iar apoi la Paris, unde a învățat de la titanii acelor timpuri: Pasteur, Cornil și Koch. În scurt timp, din discipol a devenit egalul acestor oameni geniali. 

În 1885, a publicat împreună cu André Victor Cornil primul tratat de bacteriologie medicală din lume. Cornil însuși scria cu admirație: „Nu Babeș a învățat de la mine, ci eu de la el.”

Dacă ar fi rămas în marile capitale europene, munca și descoperirile sale i-ar fi adus, cel mai probabil, Premiul Nobel. Mulți savanți spun că l-ar fi meritat, fără nici o îndoială. 

Cu toate acestea, Victor Babeș a ales România. A ales să vină acasă, convins că știința nu este completă dacă nu este și un act de slujire a propriului popor. 

În 1887, la invitația ministrului Dimitrie Sturdza, marele savant a acceptat o catedră la Facultatea de Medicină din București și a înființat Institutul de Patologie și Bacteriologie - primul institut de cercetare științifică din România. 

Aici, în țara sa, Babeș a deschis drumul cercetării moderne: a descoperit peste 50 de germeni, a introdus vaccinul antirabic, a creat seruri și tratamente pentru pelagră, lepră, febră tifoidă, difterie... A fost primul rabiolog al României și al doilea din lume, după Pasteur… da, acel Pasteur!

A descris în cercetarea sa elemente și descoperiri care aveau să anticipeze antibioticele și a formulat principiul seroterapiei, punând știința românească pe harta lumii. Cum poți descrie un astfel de om altfel decât imens? Un român genial care și-a pus viața în slujba românilor săi…

Mulțumirea primită?

În ciuda gloriei aduse țării și numelui poporului său, a fost dat la o parte în anii bătrâneții chiar de cei în slujba căruia și-a pus viața. A fost pensionat forțat, exclus din institutul pe care îl înființase și alungat de o societate care nu-i înțelesese încă munca și sacrificiul… Asta după ce a refuzat un post în America și a rămas la București, învățându-i pe studenți nu doar medicina, ci și demnitatea.

Fiul său, Mircea, deși minor, s-a oferit voluntar în primul război mondial pentru a-și apăra țara. 

În timpul acesta, “binevoitorii” vremii l-au acuzat pe Victor Babeș că ar fi germanofil și prin urmare, nu ar susține România…

Este inimaginabil câtă tristețe a fost în inima lui care bătea românește, la bine, dar mai ales la greu…

Străinii, care au beneficiat la rândul lor de munca neobosită și descoperirile savantului, au recunoscut oficial meritele acestui mare român, după cum urmează:

Franța l-a decorat cu Legiunea de Onoare și l-a premiat de trei ori prin Academia de Medicină. Austria i-a acordat Ordinul Coroana de Fier, iar Bulgaria i-a conferit Ordinul Național al Meritului Civil.

România i-a recunoscut, la rândul său, contribuțiile și l-a decorat cu Ordinul Steaua României, Coroana României și Bene Merenti (acordat pentru servicii remarcabile față de țară).

„Dacă venirea mea a schimbat ceva, este că știința română a putut intra în concurență cu știința apuseană și că România și-a câștigat un loc de onoare.”, scria Victor Babeș în cuvinte ce au rămas în istorie.

Astăzi, când numele său se regăsește pe spitale, institute, străzi sau manuale, poate uităm prea ușor omul din spatele numelui. Un om care ar fi putut avea totul, dar a ales să-și dăruiască știința celor care aveau cel mai mult nevoie de ea - românii.

Victor Babeș nu a fost doar un savant. A fost un vizionar. Un spirit profund românesc. Un om care a trăit pentru știință, dar mai ales pentru oameni.

Să-i cinstim amintirea, munca și viața pusă în slujba noastră! 

Victor Babeș a fost și va rămâne mereu în memoria noastră ca un mare român!

$$$

 Bună ziua și bine ați venit la povestirea de miercuri, o povestire pe care aș fi dorit să o intitulez moralizator, poate mai aspru decât îmi stă în fire, dar… am să vă las pe dumneavoastră să vă formați o părere, după ce veți fi citit rândurile de mai jos.

Să începem povestirea cu interesantul caz al unui pacient de 50 de ani care avea de ceva timp disconfort abdominal. Omul, de bună credință și convins că cel mai bun doctor este… trenul spre capitală, a decis să-și facă toate analizele și investigațiile necesare la un anumit spital, pe cât de renumit, pe atât de scump. 

Toate bune și frumoase, pacientul a fost consultat, analizat și diagnosticat rapid, CT făcut, tot ce trebuie, dar cumva, ceva nu a făcut sens în mintea lui. A refuzat să se opereze acolo, deși a fost prevenit că dacă pleacă își cam ia viața în propriile mâini, dar omul a decis că are nevoie să fie mai aproape de casă pentru tot ce va urma. Se aștepta la ce este mai rău, bietul om.

M-am pomenit cu dânsul la ușă, cum se spune, motivând că dacă tot este așa de gravă situația, măcar să poată avea familia aproape, pentru suport moral. 

Mi-a prezentat dosarul medical și am citit atent concluziile analizei imagistice: colecist grav afectat, prezența unei tumori de cinci centimetri situată profund între ficat, stomac și pancreas cu sursă necunoscută… ce să mai spun, nu era o situație prea roz.

Am fost surprins de abundența de detalii din interpretarea CT-ului. De obicei, doctorii imagiști tind să fie foarte succinți în exprimare, un lucru absolut normal dacă luăm în calcul volumul de muncă. În acest caz era un adevărat comentariu literar, descriind severitatea situației cazului.

“Așa o fi pe la case mai mari”, mi-am spus, impresionat de capacitatea de comunicare a medicilor respectivi.

Am discutat cu pacientul, i-am descris planul de intervenție laparoscopică și am încercat să-i redau încrederea că totul va fi bine.

În ziua stabilită, am început operația așteptându-mă la un efort laborios din partea noastră… judecând după interpretarea CT-ului, am pornit în căutarea monstrului, așteptând “Aha”-ul confirmării vizuale.

Am mers din aproape în aproape, căutând “monstrul” și posibila legătură cu unul din organele menționate mai sus. În cel mai rău caz, ne aștepta o rezecție parțială de organ, în cel mai bun, doar eliminarea masei tumorale, dar… nimic.

Am căutat tumora din centimetru în centimetru… monstrul nu binevoia să ne onoreze cu prezența…

“Măi, ce bine e ascunsă, mai bine verific din nou…”, mi-am spus reexaminând toată zona… nimic.

Am revenit la colecistul afectat cu o senzație profundă de îndoială și m-am apucat să operez, dar nu am putut să-mi scot din minte “tumora” aceea fantomă. Am terminat colecistectomia si am încheiat operația care deja dura de ceva timp.

După ce m-am asigurat că pacientul este stabil și se recuperează normal, am aruncat din nou o privire pe CT-ul cu care venise pacientul. Era clar specificată o tumoră de cinci centimetri, dar eu nu găsisem nimic. 

“Și dacă nu era nimic în afară de colecistul cu probleme?”, m-am întrebat, dorind să am o claritate asupra subiectului.

“Hai să vedem!”, mi-am răspuns și de cum pacientul s-a simțit mai bine am trecut la o serie nouă de explorări.

Negativ! Acesta a fost răspunsul la toate investigațiile pentru o posibilă tumoră. Da, colecistul era cu probleme, dar asta era singura concordanță dintre diagnosticul cu care venise la mine si situația reală din timpul operației.

M-am lăsat să alunec puțin pe spate în scaun, cu ochii la monitor și am oftat cu ușurare: “Asta a fost tot! Slavă Domnului.”.

Îmi venea să iau CT-ul și frumoasa interpretare cu care venise pacientul la mine și… să le așez acolo unde era locul, în coșul de gunoi. Nu am făcut-o.

Omul s-a recuperat rapid și a plecat fericit acasă. Fericit că s-a făcut o greșeală de diagnostic și că a scăpat doar cu o operație de “fiere”. 

Eu am rămas cu un gust dulce-amar, pe de o parte că am putut să-l

ajut, pe de altă parte revoltat de chinul psihologic prin care a trecut pacientul.

“A fost o eroare de diagnostic inițial, cu siguranță. Bine că am putut rezolva situația atât de ușor”, mi-am spus și mi-am văzut de treabă în continuare.

În încheiere doresc să vă spun doar atât: dacă vă confruntați cu diagnostice grave, cereți vă rog și o a doua opinie, de la alt specialist… nu se va supăra nimeni. Este viața voastră, până la urmă, aveți grijă de voi.

Multă sănătate vă doresc!

$$$

 

Într-o zi de primăvară, la 1 mai 1892, într-un sat din județul Vaslui, se năștea Grigore T. Popa. Nu venea pe lume în palatele Bucureștiului și nici în saloanele culturii ieșene, ci în sărăcie și lipsuri. 

În ciuda tuturor premiselor, acest copil, care în timp ce se ducea la păscut cu oile citea cărți de știință, a urcat, prin muncă, modestie și geniu, până la înălțimile științei mondiale.

De la primele ore de disecție, care l-au făcut să leșine, până la descoperirea celebrului sistem vascular port hipotalamo-hipofizar, o realizare care a rescris înțelegerea endocrinologiei, viața lui Grigore T. Popa a fost o permanentă depășire a limitelor proprii. A fost un vizionar care a trăit mereu cu un pas înaintea vremurilor sale.

Povestea lui începe cu o sete de cunoaștere aproape supranaturală. La o vârstă fragedă, traducea lucrări de biologie evoluționistă și coresponda cu Ernst Haeckel. În timpul liceului și facultății, a trăit la limita subzistenței, degerând de frig. Un coleg, impresionat de starea sa și văzându-i degetele degerate, l-a dus la călugărul Ilarion Radu, un om extraordinar care l-a primit în chilia lui, oferindu-i cazare și masă. Acest gest, aparent simplu,  va reverbera mereu în fundația morală a omului Grigore T. Popa care și-a trăit viața conform principiilor și moralei creștine.

Fascinat inițial de biologie, a urmat două facultăți în paralel: Științe Naturale și Medicină. Profesorul Paul Bujor i-a fost mentor, îndrumându-l cu înțelepciune, iar mai târziu, destinul i-a adus alături un alt titan al epocii: profesorul Francisc Rainer care îl remarcă și îl cheamă în laboratorul său de la Facultatea de Medicină.

După experiența grea din Primul Război Mondial, ca medic de front, Grigore T. Popa a ales să meargă pe drumul cercetării. A obținut o prestigioasă bursă Rockefeller care l-a dus în laboratoarele moderne din SUA și Marea Britanie. La Chicago, la stațiunea marină Woods Hole, la Londra - acolo unde oamenii de știință schimbau lumea, Grigore T. Popa se pregătea pentru propria lui descoperire epocală.

Împreună cu Una Lucy Fielding, cercetătoare australiană, a realizat prin tehnici avansate de disecție și injectare cu cerneală, o descoperire care avea să pună bazele neuroendocrinologiei moderne: sistemul vascular port hipotalamo-hipofizar. Lucrarea a fost publicată în cele mai prestigioase reviste medicale ale vremii - „Journal of Anatomy” și „The Lancet” - acesta fiind debutul savantului Grigore T. Popa în atenția lumii științifice internaționale. Ar fi fost, spun unele surse, propus chiar pentru Premiul Nobel, dar Comisia Nobel a fost informată de “binevoitori” că savantul este… decedat.

Întors în țară, Grigore T. Popa a devenit profesor titular la catedra de Anatomie și Embriologie din Iași. A fost un dascăl exigent, dar iubit, cerând de la studenții săi exact aceleași lucruri pe care le cerea de la sine: rigoare, pasiune și respect pentru adevăr. Îi ducea pe dealurile din jurul Iașului, în excursii de weekend, unde jucau volei sau leapșa, discutau știință și viață. În amfiteatrul facultății, însă, devenea profesorul sever, precis și exigent. Nu tolera mediocritatea și detesta superficialitatea.

A adus din Occident metode moderne de predare, a încurajat cercurile științifice studențești, a promovat tineri promițători. George Emil Palade, singurul român laureat al Premiului Nobel, fiindu-i student și protejat.

Grigore T. Popa nu a fost doar om de laborator, ci și un om foarte implicat în viața culturală. În plină perioadă interbelică a devenit co-fondator al revistei „Însemnări ieșene”, alături de Mihail Sadoveanu și George Topârceanu - o veritabilă tribună a gândirii libere. 

Ținea conferințe, scria editoriale și lua atitudine. A refuzat politicos orice funcție publică, deși i s-au oferit: Iuliu Maniu l-a dorit ministru al învățământului, iar Carol al II-lea îl curta pentru proiecte culturale.

A fost un om care a refuzat compromisul și a plătit pentru asta. După 1947, în noua Românie comunistă, a fost exclus din Academie și urmărit de autorități. 

Ultimul său discurs public, „Morala creștină și timpurile actuale”, rostit la Ateneul Român, a fost un act de curaj. Vorbea despre salvarea nației prin întoarcerea la valorile creștine, la adevăr, la conștiință. Era prea mult pentru un regim politic bazat pe obediență absolută, turnătorie și frică. Morala creștină nu era pe gustul “oamenilor noi”.

În 1948, Grigore T. Popa a murit în tăcere, izolat și exilat din propria viață. Nimeni nu a anunțat oficial decesul, nicio fanfară nu i-a cântat sfârșitul.

Amintirea omului Grigore T. Popa, a savantului, a profesorului a rămas vie însă. Astăzi, Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași îi poartă numele. Tratatul său de anatomie, ediția adăugită a celebrului Gray, rămâne o referință. Descoperirile lui sunt citate în lucrări de specialitate din întreaga lume.

Dar poate cea mai importantă moștenire este cea morală: Grigore T. Popa este un model de verticalitate, un reper de integritate într-o societate care se apleacă prea ușor. A dovedit că poți fi savant fără să fii cinic, că poți fi om de știință și om de credință, că poți trăi frumos, chiar și în vremuri urâte.

Aceasta este povestea unui păstor de oi devenit păstor de conștiințe. Un om care a învățat, a iubit, a creat și a murit cu demnitate, în slujba poporului său. 

România nu și-l poate permite uitat. Grigore T. Popa nu e doar istorie… a fost și rămâne un exemplu de român extraordinar.

$$$

 Aurel A. Babeș - omul care a văzut prin microscop o șansă la viață.

Într-o epocă în care cancerul de col uterin era, de cele mai multe ori, o sentință fără apel, un român a îndrăznit să vadă altceva. Să vadă speranță. Nu într-un laborator ultra-tehnologizat, nu într-un institut cu nume sonor, ci într-o clinică din Bucureștiul interbelic, cu ajutorul unui microscop și al unei minți care refuza să accepte că boala trebuie descoperită doar când e prea târziu.

Numele lui era Aurel A. Babeș, profesor de anatomie patologică, format în școala medicală românească.

Nepot al celebrului Victor Babeș - pionierul bacteriologiei, Aurel A. Babeș avea să-și clădească singur renumele, urmând o idee aparent simplă, dar extraordinară: dacă putem observa celulele de pe colul uterin la microscop, le putem studia, și poate chiar detecta modificările maligne înainte ca acestea să devină fatale.

În 1927, alături de colegul său, ginecologul Constantin Daniel, Babeș a prezentat în fața Societății de Ginecologie din București o lucrare care, deși nu părea la acea vreme a fi revoluționară, avea să deschidă o nouă eră în medicina preventivă: „Diagnosticul cancerului colului uterin prin frotiuri”.

În această lucrare, publicată la scurt timp în Analele Societății de Ginecologie și apoi în prestigioasa revistă medicală franceză Presse Médicale, Babeș descria pentru prima dată metoda de diagnosticare a cancerului de col pe baza examenului citologic al celulelor epiteliale. Cu alte cuvinte, propunea un test care putea detecta cancerul incipient dintr-o simplă probă prelevată.

Era o idee care avea să salveze, în timp, milioane de femei, dar numele lui Aurel A. Babeș avea să rămână într-o umbră nemeritată.

La un an după prezentarea sa, în 1928, medicul american de origine greacă Georgios Papanikolaou a propus, independent, o metodă similară. A avut avantajul de a publica în engleză, într-un spațiu medical deja conectat internațional și de a reveni constant asupra subiectului, rafinând testul și împărțindu-l în clase. În 1943, testul a fost introdus în practica medicală globală. Numele lui Papanikolaou a devenit astfel sinonim cu prevenția cancerului de col uterin.

Cu toate acestea, adevărul istoric e mai complex. Cu un an înainte ca lumea să audă de „Pap test”, un medic din București găsise deja modalitatea de diagnosticare. Diferența? Publicase în limba română și franceză, iar după acel articol esențial… nu a mai insistat. Poate nu era interesat de glorie. Poate considera că munca sa vorbea de la sine. Sau poate, pur și simplu, era omul care vedea știința ca pe o datorie și nu ca pe o rampă de lansare spre faimă.

În România, însă, medicii nu l-au uitat. Aici, testul poartă numele complet: Babeș-Papanicolaou. 

O reparație simbolică, dar importantă, pentru că da, înainte ca această metodă să fie standardizată la scară globală, ea a fost gândită, testată și propusă de un medic român. Un om care și-a folosit știința pentru a preveni suferința.

Aurel A. Babeș nu a scris tratate întregi despre propria descoperire, nici nu a căutat recunoaștere în revistele de prestigiu anglofone. Ce a lăsat în urmă însă, este ceva mult mai prețios: o metodă genial de simplă care a salvat și continuă să salveze vieți…

Milioane de vieți!

$$$

 Bine v-am regăsit la o nouă povestire de miercuri. În mod normal expun cazuri medicale recente, dar unele dintre cele mai vechi tind să rămână gravate în memorie, în special cele încărcate cu umor și de ce nu, cu ironie a sorții.

Așa cum v-am mai spus, în chirurgie se lucrează cu “materialul clientului”, iar fiziologia, starea mentală și particularitățile fiecăruia influențează în mod clar rezultatul… ceea ce ne aduce la cazul de astăzi.

În urmă cu ceva ani, numărul cazurilor de pacienți cu ulcere gastrice perforate crescuse îngrijorător de mult. Numărul mare de intervenții chirurgicale majore, recuperarea îndelungată, precum și trauma datorată rezecției stomacului erau un chin, atât pentru pacienți cât și pentru chirurgii care operau în medie cam două ulcere perforate în fiecare gardă. O astfel de operație dura cam două ore, dar avansurile făcute de industria farma prin descoperirea de medicamente noi au rărit semnificativ frecvența acestui flagel. 

De la două ulcere perforate operate pe gardă, în acest moment mai apare câte un caz la două, trei luni, dar să revenim la povestire, zic.

Unul dintre pacienții operați de mine în perioada respectivă, un domn în vârstă și din cale afară de… scorțos, în lipsa unui termen mai bun, a necesitat o intervenție pentru un ulcer gastric neperforat, dar în cazul dânsului, am reușit să aplic o procedură destul de des întâlnită pe atunci și anume o vagotomie cu piloroplastie. Această intervenție viza direct secreția gastrică acidă în exces, principala cauză a apariției ulcerelor.

Totul a decurs bine, fără complicații, pacientul se recupera foarte rapid și revenirea la normal, adică la un peristaltism corespunzător (mișcare intestinală), era de așteptat în maxim 48 de ore.

Am vorbit cu domnul în cauză, i-am explicat tot ce s-a întâmplat și l-am rugat să facă mici plimbări, măcar pe coridorul secției, cu scopul de a stimula mișcarea intestinală.

I-am explicat că în mod normal această activitate benefică pentru organism va genera… flatulențe, un semn bun care va indica buna funcționare a intestinului, practic.

Eiiii, ce să vezi… pacientul în cauză nici nu a conceput să facă o minimă activitate fizică și a decis să nu se miște din pat. Motivul? Păi cum să aibă el flatulențe de față cu asistentele, inimaginabil!

Prin urmare, nu s-a mișcat nici un metru, spre marea mea “bucurie”.

După 48 de ore și nici o urmă de îmbunătățire, i-am spus încă o dată că trebuie să se dea jos din pat și să meargă.

“Da, dom’ doctor, sigur. După vizită ies și fac câțiva pași, sigur că da!”, mă asigura el cu toată seriozitatea.

După patru zile deja nu mai era de glumă, i-am spus că trebuie să se miște sau va face ocluzie intestinală… i-am spus că îl iau pe sus și-l duc la plimbare, dar tot ce am obținut de la el și de la familia lui a foat doar scandal și “aprecieri” la adresa profesionalismului meu.

“Mergem la București, mergem la Cluj, nu mai stă tata în mizeria voastră de spital!”, mă apostrofa unul dintre membrii familiei.

“Stimate domn, puteți să-l duceți oriunde doriți, dar eu insist că trebuie să se miște pentru a stimula mișcarea intestinului…”, am mai apucat să spun, dar de acum, rudele indignate îmi adresau injurii într-un mod agresiv.

“Cum doriți.”, le-am spus, nemaidorind să mă contrazic, fiind în mod clar o pierdere de timp. “Dacă nici dumneavoastră și nici pacientul nu aveți încredere în noi și în calitatea îngrijirilor oferite de noi, atunci chiar recomand transferul la un spital care să corespundă nevoilor acestui caz.”.

Nu avea rost să mai încerc să explic. Dacă nu există încredere în medicul care te tratează, poate el să fie cel mai bun profesionist din lume… psihicul pacientului va lucra doar împotriva vindecării. 

Operația fusese un succes, organismul era în stare bună, poate că transferul va aduce și liniștea mentală necesară procesului de vindecare fizică, m-am gândit în timp ce făceam recomandarea de transfer la Cluj.

Zis și făcut… a doua zi, la prima oră, ambulanța era pregătită pentru transfer, iar pacientul a fost urcat în ea, gemând și ținându-se cu mâinile de abdomen.

Nu au trecut nici trei sferturi de oră și mă pomenesc cu una dintre asistente care zâmbea larg: 

“S-a întors pacientul, nu mai ajunge la Cluj! A venit din nou cu toată familia!”.

“Adică?”, am răspuns eu intrigat de motivul zâmbetului. 

“Iar scandal?”, am oftat în timp ce ieșeam din camera de gardă.

Din câteva vorbe am aflat tot ce se întâmplase și era de-a dreptul comic. Pacientul fusese urcat în ambulanță și plecase într-adevăr spre Cluj, dar nu au făcut nici douăzeci de kilometri și au dat de o porțiune de drum în lucru. 

Evident, ambulanța a intrat ușor prin zonele decopertate, a mai dat cu roțile în câteva gropi și… pacientul a început să strige disperat la echipaj că are nevoie să tragă pe dreapta.

De îndată ce ambulanța a reușit să oprească în siguranță, omul nostru a țâșnit din mașină direct într-un tufiș… mișcarea fizică a ambulanței îi declanșase peristaltismul intestinal și se scăpa pe el.

După ce și-a terminat treaba, și-a dat seama că nu mai are nevoie să călătorească prin toată țara, problema se rezolvase.

“Îmi pare rău că nu v-am ascultat și că nu m-am mișcat din pat. Trebuia să merg, dar mi-a fost rușine că mă aud asistentele și… am ținut în mine.”, au fost primele cuvinte cu care m-a întâmpinat pacientul.

“Eu v-am spus, dar bine că s-a rezolvat și așa”, i-am răspuns.

“De curiozitate, câți oameni v-au… hmmm… fost prezenți, să zic așa, după ce ați coborât din ambulanță, pe traseu mă refer?”, l-am întrebat zâmbind.

“Păi în afară de asistenta de pe ambulanță, cred că se mai uitau la mine vreo zece muncitori, cu gura căscată… au trecut și câteva mașini pe lângă… asta este, nu puteam să mă mai țin până la Cluj!”, mi-a răspuns pacientul pe un ton șugubăț, dar foarte “mândru” de toată pățania.

“Totul este bine”, i-am spus după ce l-am consultat. “Mai stați la noi 24 de ore, vă rog și mâine vă externez. Intestinul funcționează optim, aș zice!” 

Am plecat amuzat din salon și am dat nas în nas cu ruda care mă înjurase de toate cele. S-a prefăcut că nu mă vede… probabil că îi era rușine de comportamentul pe care-l manifestase cu o zi în urmă, dar asta nu mai era treaba mea.

În încheiere, dragi cititori, aș vrea să reiterez importanța mișcării, a simplului mers pe jos. Rezervați 30 de minute zilnic pentru mișcare, fie ea și simplul mers pe distanțe scurte, vă garantez că ajută enorm organismul și… vă poate feri de disconfort fizic și de certuri cu medicii 🙂.

Multă sănătate vă doresc!

$$$

 

În nordul îndepărtat al Suediei, în inima Laponiei, se petrece o transformare uluitoare, de o amploare fără precedent: întregul oraș Kiruna este în curs de relocare. Nu vorbim despre demolări sau extinderi urbane obișnuite, ci despre un proces logistic, social și arhitectural complex, în care peste 23.000 de oameni, clădiri istorice, străzi, infrastructură și instituții sunt mutate 3 kilometri spre est. Totul, pentru a salva orașul de la prăbușire – la propriu.

Kiruna a fost fondat la începutul secolului XX datorită prezenței uneia dintre cele mai mari și mai bogate mine de fier din lume. Mina, care aparține companiei de stat LKAB, a adus prosperitate regiunii timp de generații. Însă, în timp, excavațiile subterane au devenit atât de adânci și extinse încât au început să pună în pericol stabilitatea solului de sub oraș. Fisuri în teren, riscuri de surpare și instabilitate structurală au obligat autoritățile să ia o decizie radicală, dar inevitabilă: mutarea întregului oraș.

Această operațiune titanică este planificată să se desfășoare pe parcursul a 20 de ani. În acest timp, cartiere întregi sunt reconstruite în noua locație, iar multe clădiri istorice, inclusiv biserica din lemn din 1912 – considerată una dintre cele mai frumoase din Suedia – sunt demontate bucată cu bucată și reasamblate fidel. Nu este vorba doar de relocarea clădirilor, ci de menținerea identității orașului și de reconstruirea lui în spiritul original.

Mutarea Kirunei nu este doar un eveniment logistic, ci și o provocare profund umană. Oamenii trebuie să-și părăsească casele în care au trăit o viață întreagă, școlile, magazinele și locurile cu care au amintiri. Deși compensațiile financiare sunt generoase, iar noul oraș promite o calitate a vieții superioară, procesul este marcat de melancolie, speranță și rezistență. Este greu să muți un oraș – dar și mai greu este să muți un „acasă”.

Pe de altă parte, proiectul este considerat un model de adaptare urbană la schimbările impuse de dezvoltarea industrială. Arhitecți din toată lumea urmăresc cu interes această transformare, care oferă o șansă rară de a construi un oraș modern de la zero, dar păstrând valorile și estetica unei comunități vechi. În noul Kiruna, clădirile sunt gândite sustenabil, spațiile publice sunt mai aerisite, iar rețeaua de transport este complet regândită pentru viitor.

Kiruna rămâne un simbol al rezilienței – un oraș care nu se dă bătut în fața provocărilor, ci le înfruntă cu viziune și curaj. Să muți un oraș întreg poate părea de domeniul ficțiunii, dar în nordul Suediei, acest vis ambițios este deja realitate – o poveste modernă despre sacrificiu, inginerie, identitate și speranță.

$¢$

 

TOAMNĂ

Sunt ostenit de lene, de somn, de contemplare,

De viaţă, de iubire, de vis. Sunt ostenit.

Prin parcul meu de vise imens şi veştejit,

Tu ai trecut ca toamna atotveştejitoare.

De viaţă, de iubire, de vis, sunt ostenit.

În heleșteul verde, cu apele murdare,

Vezi pâlcurile repezi de păsări călătoare,

Trecând, ca umbra spaimei, c-un strigăt prelungit.

Prin parcul meu de vise imens şi veştejit,

Nu mai zăreşti bazine ce înfloresc, bizare,

Ca stânjenei de sticlă, sub scânteieri lunare,

Trezite ca-n poveste de mersul tău vrăjit.

Tu ai trecut ca toamna atotveştejitoare.

Şi-n nopțile cu brumă văd chipul tău iubit,

Alunecând ca luna de veghe-ngălbenit,

Prin noaptea fără viaţă şi fără de hotare.

Sunt ostenit de lene, de somn, de contemplare.

Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel))

$$$

 SAPPHO, CEA MAI MARE POETĂ A ANTICHITĂȚII

Născută în anul 630 î.Hr. (potrivit altor surse în ultimul sfert al secolului al VII-lea î.Hr.), Sappho (Safo) era originară din orașul Mytilene, insula Lesbos (aflată în nord-estul Mării Egee). Unii dintre autorii antici susțin că provenea dintr-un mediu aristocratic. Tatăl ei se numea Scamandronymos, iar mama, Cleis. Mai avea trei frați, dintre care unul avea să se ruineze din cauza unei curtezane și va fi blamat de sora sa.

Biografia lui Sappho a fost scrisă de către un filozof peripatetician, elev al lui Aristotel, la sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., însă, din păcate, s-a pierdut. Au rămas numai câteva fragmente, folosite de alți autori.

Viața poetei este greu de reconstituit, mai ales că pe seama sa au circulat numeroase anecdote și apocrife postume. Marele scriitor antic Ovidiu spune că Sappho a rămas orfană la vârsta de șase ani. Unele surse susțin că ar fi fost căsătorită cu Kerkylas, un negustor din Insula Andros. Alții spun că ar fi avut și o fiică, numită Cleis, la fel ca bunica sa.

Toți autorii o descriu ca pe o femeie mai degrabă urâtă, cu tenul întunecat și pitică. Însă pictorii și sculptorii au căutat mereu s-o înfrumusețeze, fiind reprezentată pe multe vaze din secolul al V-lea î.Hr.

Sappho: opere

Sappho este autoarea a nouă cărți lirice. Opera ei cuprinde ode, cântece „nupțiale“, imnuri, elegii, epigrame, iambi, neonodii. Din nefericire, nu se mai păstrează decât fragmente de poeme, citate de autori vechi și câteva piese rare găsite în biblioteca Oxyrhynchos din Egipt. Singurul poem rămas integral, „Odea Aphrodite“, slăvește frumusețea, grația feminină și dragostea.

Poeta a inventat un nou gen literar, respectiv poezia safică. În perioada în care şi-a realizat opera, lirica greacă consta din cântece însoțite de muzică și servea la animarea banchetelor, a nunților și a sărbătorilor religioase. În versurile sale prezenta istoria zeilor, a eroilor greci sau evoca viața cetății. Pentru prima oară, Sappho nu mai traducea în versuri temele convenite, ci exprima propriile emoții: dragostea, gelozia, suferințele bătrâneții. Numai Alceu, un poet originar tot din Lesbos – căruia i-ar fi refuzat avansurile amoroase – a mai încercat în aceeași perioadă să-și exprime sentimentele în versuri.

După unii, opera lui Sappho este consacrată în mod esențial iubirii pentru alte femei. Poeta a deschis o școală de poezie și muzică în Lesbos, unde a adunat fete din insulă și din întreaga Ionie (coasta occidentală a Turciei de azi, colonizată de greci).

Sappho şi-a exprimat în versuri pasiunea arzătoare pentru tinerele eleve, dintre care se spune că și-ar fi ales amante. De la ea provine denumirea de „lesbiană“ pentru desemnarea unei femei homosexuale (Lesbos – lesbiene). Există opinii că și-ar fi mărturisit prin versuri gelozia violentă, în cazul în care era părăsită de iubite pentru diverse rivale. După câțiva ani, unele dintre eleve au părăsit-o, pentru a se căsători.

Sappho a fost exilată din Lesbos

Moravurile lui Sappho au stârnit indignarea în Grecia, mai ales la Atena, și au fost luate în derâdere de poeții comici. A fost exilată din Lesbos, însă adevăratele motive ale îndepărtării ei nu se cunosc. S-au emis mai multe ipoteze privitoare la cauzele care au determinat exilul sicilian: amorurile anormale, rivalitățile altor școli poetice (în Lesbos mai existau și alte asemenea școli) sau depravarea. Dar cea mai plauzibilă ipoteză rămâne alungarea lui Sappho din motive politice.

Se spune că tiranul Pittacos lua astfel de măsuri împotriva aristocrației locale ostile, din care făcea parte și poeta. Ea ar fi devenit incomodă mai ales din cauza versurilor acide la adresa democraților și în apărarea nobilimii.

Nu se cunosc amănunte despre perioada de exil a poetei. Se spune doar că Sappho ar fi avut la acea vreme între 32 și 35 de ani. A ales să plece în Sicilia, la Siracuza, acela fiind un meleag al poeților, renumit pentru libertatea moravurilor.

Trecerea sa prin acele locuri a fost confirmată de statuia pe care i-a ridicat-o Silanion. După ce s-a întors în Lesbos, a devenit foarte activă atât în plan literar, cât și în organizarea școlii pentru tinerele fete. Era greu de discernut natura relațiilor ei cu „elevele“ ale căror nume se regăsesc în versurile sale.

În poemele lui Sappho nu apar elemente vulgare, în schimb comediile antice o pun la zid și o acuză de obscenitate și perversitate în relațiile cu fetele pe care le-a învățat muzica și poezia. Potrivit cercetătorilor, confuzia ar fi putut fi creată de faptul că le numea „hetaire“, termen care, la acea vreme, avea semnificația de „prietene adevărate, cu o înaltă valoare morală“. Însă, începând cu secolul al V-lea î.Hr., cuvântul „hetairă“ capătă o cu totul altă semnificație: femeie de moravuri ușoare sau metresă.

Poeta își ținea „lecțiile“, care nu reprezentau o sursă de venituri meschine, într-o casă pentru cinstirea muzelor. Împreună cu grupuri de coriste, a participat la evenimentele cetății, nunți și ceremonii religioase oficiale. Ulterior, a deținut funcții cu caracter artistic în orașul natal. A compus cântece de nuntă pentru coruri de fete și băieți şi a cântat la instrumente cu coardă. Unii au susținut chiar că ar fi fost inventatoarea plectrei de argint (bagheta pentru atins corzile lirei).

Sfârşitul şi moştenirea lui Sappho

Se pare că Sappho a murit de bătrânețe, dar nu se cunosc amănunte despre sfârșitul ei. Pentru a o reabilita, o legendă i-a atribuit o mare pasiune pentru barcagiul Phaon, un bărbat care ar fi rămas insensibil la avansurile sale. Se spune că l-ar fi urmărit pe mare și pe uscat și l-ar fi urmat în Sicilia. După ce l-ar fi zărit în compania unei rivale, s-ar fi întors în Lesbos și s-ar fi aruncat în mare de pe stâncile Leucadelor.

O dovadă clară a faptului că personajul nu a existat este absența totală din versurile poetei. Dragostea disperată și sinuciderea pentru Phaon ar putea fi invenții ale poeților comediei antice. Dacă reputația morală a lui Sappho a putut fi pusă sub semnul întrebării, rolul ei în literatură nu a fost niciodată negat.

Despre opera sa vorbesc peste o sută de scriitori din Antichitate. Ovidiu o plasează în „Galeria marilor îndrăgostite“. Catul și Horațiu îi traduc și-i imită versurile. Platon se interesează de poemele safice și o numește „a zecea muză“. Solon și Plutarh o admiră.

În epoca elenistică și romană circulă ediții oficiale ale celor nouă cărți care înglobează opera ei. Renumele lui Sappho dăinuie nealterat de-a lungul secolelor.

$$$

 

O magnifică bibliotecă, stil baroc, din

Mănăstirea Strahov,care a fost fondată încă din secolul al XII-lea. Se numără printre cele mai vechi mănăstiri din Cehia

Manastirea Strahov din Praga, ce a fost ridicata in 1140 este cunoscuta in special pentru superba sa biblioteca decorata cu fresce magnifice si care adaposteste o colectie ce numara peste 200,000 de carti.

In anul 1140 Regele Vladislav al II-lea a ctitorit o noua manastire pe drumul spre Castelul din Praga. Manastirea care a ajuns sa fie cunoscuta sub numele de Manastirea Strahov nu s-a bucurat de prea multa popularitate pana in anul 1143, cand un grup format din membrii ai Ordinului Premonstratens s-a mutat aici. Membrii Ordinului Premonstratens sunt membrii ai Bisericii Catolice, si ordinul lor a fost fondat de Norbert de Xanten. Sunt cunoscuti si sub numele de norbertieni sau Canoanele Albe in Marea Britanie si Irlanda

@Love Europe

$$$

 

În regiunea lacului Van, din estul Turciei, trăiește o pisică ce are o relație neașteptată cu apa. Pisica Van este o rasă rară, nativă, aproape mitică în cultura locală.

Este cunoscută pentru blana albă, cu pete colorate doar pe cap și coadă, ochii săi des diferiți (heterocromie), unul albastru și unul chihlimbariu și mai ales pentru un comportament ciudat pentru o pisică: adoră apa și înotul! 💦

Localnicii o numesc uneori „pisica înotătoare”, pentru că nu doar că nu fuge de apă, ci intră de bunăvoie în lacuri, râuri sau chiar în mare.

Legendele spun că această rasă ar fi supraviețuit Potopului lui Noe coborând din Arca lui direct în apele lacului Van și de atunci s-ar fi adaptat perfect mediului acvatic.

Pisica Van este protejată de autoritățile turce, iar crescătoriile oficiale sunt puține, tocmai pentru a menține rasa pură. Este o comoară națională. Rară, elegantă și cu o personalitate cu totul aparte.

$$$

 

ADEVARAT SAU FALS? ❓ In 2025

‾‾‾‾‾‾‾‾‾‾‾‾‾‾‾‾‾

In spitalele de stat din Romania, daca nu „dai ceva”, devii transparent.

Pentru unele asistente, nu mai existi.

Nu conteaza ca ai dureri, ca esti speriat, ca ai nevoie de ajutor – conteaza doar daca ai „inteles cum merge treaba”.

👉 Daca nu „te arati cooperant”, te trateaza cu o combinatie perfecta de scarba, graba si superioritate.

👉 Te uiti la ele rugandu-te sa vina... si ele se uita inapoi de parca le ceri bani, nu un calmant.

👉 Te ignora demonstrativ sau iti raspund cu acel ton pasiv-agresiv tipic: „Nu vedeti ca am treaba?!”

🛏️ Inteleg ca e greu, ca sunt multe ture, multi pacienti si prea putini oameni.

Dar salariile din sanatate – repet, salariile – sunt unele dintre cele mai mari din tot sistemul public.

Si atunci? Ce le impiedica sa fie... macar umane?

Unde sunt empatia, grija, demnitatea profesiei?

Juramantul lui Hipocrate nu include cumva si respectul fata de pacienti? Sau la unele a fost optional?

Zilnic vezi oameni care se zvarcolesc in durere si sunt lasati sa astepte…

Pana cand cineva isi aminteste ca au „uitat sa fie atenti la atentie”.

Dar daca vii cu intentii clare, zambete false si plicul pregatit? Se schimba totul.

Dintr-o data devii important.

Devii „domnu’”.

Devii „hai ca ne ocupam acum”.

Asta e medicina?

🔴 Sau doar o comedie trista despre cine stie si cine plateste?

ADEVARAT SAU FALS? ❓

P.S. Nu zic ca-s toate la fel.

Doar ca… uneori e mai greu sa gasesti o asistenta empatica decat un medicament rar.

Si asta spune multe.

$$$

 

Dacă ar fi să mă definesc printr-o carte, ar fi Idiotul lui Dostoievski. Nu pentru că mi-a plăcut, ar fi prea puțin spus. Ci pentru că am simțit, pe măsură ce întorceam paginile, că cineva a scris acolo o parte din mine. Și nu partea perfectă, înțeleaptă sau asumată, ci partea aceea vulnerabilă, prea bună, prea blândă, prea sinceră pentru o lume care mestecă suflete și le scuipă cinic pe asfalt.

Îl iubesc pe Prințul Mîșkin. Cu o iubire dureroasă, aproape maternă, pentru că în el văd tot ce e pur într-un om, și care tocmai de aceea e distrus. Mîșkin nu este prost, așa cum sugerează ironic titlul. El este o oglindă a blândeții, a lucidității fără ocolișuri, un om „slab” într-o lume care respectă doar colții și zgomotul.

Într-un Petersburg corupt și vulgar, între jocuri de putere, obsesii, bani și seducții, apare el, aproape o prezență angelică, dar nu în sensul plictisitor al perfecțiunii, ci în cel sfâșietor al lipsei de apărare.

„Mă tem că sunt prea sincer. Iar sinceritatea sperie mai tare decât minciuna.”

Mîșkin vine din Elveția, după o perioadă de tratament pentru epilepsie. Boala nu-l face fragil, din contră, îi dă o claritate mistică asupra lumii, asupra durerii și binelui. E un om care vede în celălalt nu aparența, ci sufletul. Iar asta, într-o societate care își pune măști din instinct, e o crimă.

Pe Nastasya Filippovna o iubește cu o compasiune care o copleșește. Pe Aglaya o iubește cu o blândețe care o irită. Pe amândouă le vede, nu cum le văd ceilalți bărbați, ca pe niște trofee sau femei-problemă, ci ca pe niște suflete zdrobite, înfășurate în orgoliu și rușine. Le iubește fără a cere nimic. Și tocmai asta îl face de neînțeles.

„Să fii cu adevărat bun e cel mai greu lucru. Pentru că trebuie să porți durerea altora ca pe a ta.”

Ce îl definește pe Mîșkin nu este naivitatea, ci refuzul de a deveni cinic. El nu joacă niciun joc. Nu manipulează. Nu minte. Nu cere explicații. El doar simte. Și într-o lume obsedată de control, acest tip de simțire e considerat o formă de boală mintală.

„Oamenii se tem de sinceritate. Îi rănește mai tare decât o sabie.”

Mîșkin e personajul care mă face să închid cartea și să privesc în gol. Pentru că îmi dă speranță și, în același timp, mi-o frânge. E dovada că bunătatea absolută nu poate supraviețui în lumea reală. Că adevărata frumusețe, cea morală, spirituală nu doar că nu salvează lumea, dar e crucificată de ea.

 „Frumusețea va salva lumea” e poate cea mai celebră replică a romanului. Dar în context, nu e o constatare. E o întrebare disperată. Poate frumusețea, adică bunătatea necondiționată  să salveze ceva într-o lume care o strivește fără să clipească?

Prințul nu are răspunsuri tăioase. Nu se răzbună. Nu strigă. El iartă. Iartă mereu. Și plătește scump. Este, în fond, un Hrist mărunt, trimis printre niște oameni care nu mai recunosc divinul decât dacă e în aur și sânge.

„Îi iubesc pe toți… de parcă le-aș cunoaște sufletul dinainte.”

„Nu judeca niciodată un om după faptele lui. Judecă-l după lupta pe care o duce înăuntru.”

„Cel mai greu e să nu disprețuiești.”

Idiotul nu e un roman, e o disecție a sufletului. O frescă vie a lumii care te pune în fața oglinzii: cât din Mîșkin ai lăsat să moară în tine? Unde te-ai trădat ca să fii „normal”? Ce ai pierdut când ai învățat să te aperi?

Pe mine, romanul m-a învățat că nu e rușinos să fii bun, chiar dacă doare. Că există noblețe în vulnerabilitate și curaj în tăcere. Mîșkin e exact genul de om pe care îl cauți toată viața și-l recunoști prea târziu. Poate pentru că, în lumea noastră, iubirea pură e confundată cu prostia. Iar sufletul viu, cu slăbiciunea.

De ce e cartea mea preferată? Pentru că e despre un suflet care n-a învățat să mintă.

Pentru că e despre tine, cel de dinainte să înveți să te aperi.

„Viața merită trăită doar atunci când poți iubi pe cineva mai mult decât pe tine.”

Femeile din viața lui Mîșkin nu sunt eroine. Sunt oglinzi crăpate în care se reflectă lumina lui.

Nastasya Filippovna e frumusețea care s-a răzbunat pe sine. E femeia care, după ce a fost abuzată și distrusă moral de Totski, nu mai crede în iertare. Și exact de aceea îl urăște și îl iubește pe Mîșkin. Pentru că el o iartă fără să ceară. Pentru că vede în ea nu desfrânata, nu păcătoasa, ci fetița care a fost cândva curată și întreagă.

„Pe mine nu mă iubești cu adevărat, Prințe… Tu mă compătimești.”

„Nu, Nastasya. Te iubesc tocmai pentru că îți negi valoarea. Și înăuntrul tău e o frumusețe care ar putea rupe pietrele.”

Această relație e o rană care nu se vindecă. Mîșkin o vrea salvată, ea se vrea pedepsită. El îi oferă lumină, ea alege flăcările. Nu pentru că n-ar simți, ci pentru că s-a convins că nu merită mântuirea. E o tragedie biblică în desfășurare.

Aglaya Ivanovna, în schimb, e iluzia de normalitate. E femeia educată, mândră, inteligentă, care vrea un bărbat de excepție, dar nu e pregătită pentru genul de excepție pe care îl reprezintă Mîșkin. Ea vrea un cavaler, dar el vine cu sufletul descoperit. Ea vrea un ideal romantic, dar se trezește în fața unui om care nu joacă niciun rol.

 „El nu e bărbat. E un sfânt. Și sfinții nu fac curte, ci ridică în genunchi ceea ce alții zdrobesc.”

Aglaya îl admiră, îl vrea, dar în adâncul ei nu-l înțelege. Nu până la capăt. Într-o lume normală, poate că s-ar fi căsătorit. Dar "Idiotul" nu e despre lumea normală. E despre ceea ce nu poate fi integrat în structurile convenției,  despre acel „altfel” care nu se lasă îmblânzit.

Iar Rogojin el este opusul lui Mîșkin. Nu antagonistul, ci reversul aceleiași monede. Dacă Mîșkin iubește cu duioșie, Rogojin iubește cu febră. Dacă Mîșkin vede sufletul, Rogojin vede posesia. El o vrea pe Nastasya pentru a o închide, pentru a o arde, pentru a o ține sub control, pentru a o strivi și adora în același timp. Și da, o și ucide.

 „Te-am iubit atât de mult, că nu mai suportam să te iubească altcineva.”

Mîșkin nu joacă niciun rol. E atât de transparent încât devine invizibil pentru cei care au uitat cum arată sufletul uman neînvelit în strategii. El nu are intenții ascunse. Nu cunoaște sarcasmul. Nu înțelege umilința. El privește în oameni ca într-o fântână și le vede fundul noroios, dar nu fuge. Ci rămâne acolo. Și iubește.

„De ce să ne temem de oameni, când ei suferă mai mult decât ne pot răni?”

Cuvintele lui nu sunt replici. Sunt revelații. De fiecare dată când vorbește, lumea se oprește, nu pentru că l-ar respecta, ci pentru că nu știe cum să-l încadreze. Nu pot râde, dar nici nu pot înțelege. E un disconfort viu în prezența lui, ca și cum ar dezvălui, fără să vrea, rușinea fiecăruia.

 „Ce ușor e să fii rău. Și ce înfiorător de greu e să fii bun fără aplauze.”

Mîșkin este imposibil de cucerit pentru că el nu se lasă posedat. Nici de dorință, nici de mândrie, nici de răzbunare. E genul de om care iartă înainte ca celălalt să ceară iertare, și care, în loc să lovească, își coboară privirea. Nu pentru că e slab, ci pentru că a înțeles ceva ce ceilalți abia intuiesc: că singura putere reală e compasiunea.

 „Eu nu pot urî. Și nici nu vreau. Când învățăm să urâm, pierdem singura legătură cu divinul.”

Și ce face Dostoievski, acest demiurg însetat de paradoxuri? Îl pune pe Mîșkin în mijlocul celor mai meschine, ambițioase și orgolioase ființe. Nu pentru că vrea să-l pedepsească, ci pentru a arăta cum reacționează lumea la sfințenie. Rezultatul? Îl strică. Îl izolează. Îl scapă printre degete. Îl numește nebun.

Mîșkin iubește tot ce e pierdut în ceilalți: inocența din spatele orgoliului Aglayei, rușinea din spatele aroganței Nastasyiei, umanitatea din inima bolnavă a lui Rogojin. El nu iubește ce ar trebui. El iubește ce e ascuns. Ce e rușinos. Ce e neiertat.

 „Toți suntem vinovați pentru durerea celuilalt. Așa simt.”

Într-o scenă crucială, în jurul unei mese, când toți râd și joacă teatru social, Mîșkin spune:  „Eu cred că fiecare om are un moment în viață când a fost cu adevărat bun. Chiar dacă numai o clipă.”

Și camera amuțește. Pentru că, deși nimeni nu recunoaște, toți știu că acel moment există. Și că l-au pierdut.

Nu există „fericire” în această carte. Pentru că Dostoievski știa că lumina nu e premiată, ci arsă. Și totuși, Idiotul nu e o tragedie. E o profeție. Una care spune: „Uită-te bine la Mîșkin. Poate nu-l înțelegi. Poate te irită. Poate îl respingi. Dar într-o zi, când lumea ta de aparențe se prăbușește, tot la un om ca el vei visa. Cu el vei vrea să-ți închizi ochii.”

Mîșkin e imaginea omului dinainte de cădere. Omul din grădina Edenului. Omul care știe că adevărul nu e un cuvânt, ci o privire blândă.

„Nu-mi doresc decât să fiu viu în ochii celuilalt.”

Și poate că, dacă fiecare dintre noi ar citi Idiotul nu ca pe o ficțiune, ci ca pe o spovedanie, lumea ar arăta altfel. Poate că ne-am mai cere iertare fără să fim obligați. Poate că am tăcea, când altul plânge. Poate că am înceta să confundăm bunătatea cu prostia.

Și atunci da,  frumusețea ar putea salva lumea. Dar nu orice frumusețe. Ci aceea pe care doar un suflet ca Mîșkin o mai vede.

   Ramona Sânziana Cârcotă

$$$

În Nepal trăiește o bufniță care are modele în formă de inimă pe pene. Este vorba despre Ketupa nipalensis, o specie rară și spectaculoasă, întâlnită în regiunile muntoase din Himalaya. Această bufniță se remarcă prin desenele unice de pe penele pieptului – forme simetrice care seamănă izbitor cu inimioare, atrăgând atenția biologilor și pasionaților de natură.

• O bufniță misterioasă a munților înalți

Ketupa nipalensis este o specie nocturnă și timidă, care trăiește în zonele stâncoase și împădurite ale Nepalului. Deși e greu de observat în sălbăticie, cei care au avut norocul s-o vadă descriu o pasăre impunătoare, cu un penaj maroniu-auriu și ochi p ma

• Modelele în formă de inimă – o raritate în lumea păsărilor

Penele de pe pieptul acestei bufnițe formează modele regulate, simetrice, care seamănă cu mici inimi suprapuse. Acest detaliu natural, extrem de neobișnuit, i-a adus speciei o aură de mister și admirație, mai ales în rândul fotografilor de wildlife.

• Un simbol al frumuseții ascunse

În cultura locală, bufnițele sunt adesea asociate cu înțelepciunea, dar Ketupa nipalensis mai poartă și semnificații legate de iubire și protecție, tocmai datorită desenelor de pe pene. Deși nu e o specie cunoscută pe scară largă, apariția ei a devenit virală în mediile dedicate biodiversității.

• O specie puțin cunoscută, dar spectaculoasă

Bufnița cu inimioare din Nepal este o dovadă că natura poate crea forme de o frumusețe aproape simbolică, chiar și în cele mai izolate colțuri ale lumii. Protejarea habitatelor sale devine astfel esențială pentru a păstra această minune vie.

$$$

 

În inima Chinei se află cea mai adâncă groapă naturală cunoscută de pe planetă, o formațiune colosală numită Xiaozhai Tiankeng, supranumită și „Fântâna Cerului”. Ascunsă în provincia Chongqing, această cavitate gigantică pare desprinsă dintr-o lume fantastică.

● Dimensiuni care îți taie respirația

Cu o adâncime de peste 660 de metri, o lățime de peste 530 de metri și o lungime care depășește 600 de metri, Xiaozhai Tiankeng este atât de mare încât în interiorul ei s-a format un adevărat micro-univers. Aici găsești păduri luxuriante, cascade care se prăvălesc în gol și un râu subteran care curge tăcut la baza prăpastiei.

● Un tărâm secret, ascuns în adâncuri

De sus, prăpastia pare o fisură masivă în scoarța Pământului. Însă odată ajuns în interior, ești înconjurat de o lume verde, umedă și misterioasă. Ferigi gigantice, arbori seculari și ceața care plutește printre crengi creează o atmosferă mistică. Oamenii de știință au descoperit aici specii de plante și animale rare, care nu există în altă parte.

● Destinație extremă pentru cei curajoși

Xiaozhai Tiankeng nu este accesibilă oricui. Accesul este dificil și necesită echipament profesional, ceea ce face ca locul să fie căutat mai ales de speologi, exploratori și pasionați de aventură. Coborârea poate dura câteva ore și implică un efort considerabil, dar recompensa vizuală este unică.

● O creație monumentală a naturii

Această groapă uriașă s-a format în timp, prin prăbușirea unei peșteri vaste, modelată de apa care a săpat necontenit în roca solubilă. Xiaozhai Tiankeng este o dovadă spectaculoasă a modului în care natura, fără grabă și fără zgomot, poate da naștere unor peisaje care sfidează imaginația.

$$$

 

Cel mai înalt om din istorie era un uriaș pe lângă ceilalți oameni. Robert Wadlow, cunoscut și sub numele de „gigantul din Alton”, a atins o înălțime impresionantă de 2,72 metri, ceea ce îl face oficial cel mai înalt om care a trăit vreodată.

• O creștere fără oprire

Născut în 1918 în Illinois, SUA, Robert părea un copil obișnuit la început. Însă, din cauza unei afecțiuni rare — o hiperplazie a glandei pituitare — corpul său producea cantități anormal de mari de hormon de creștere. Până la vârsta de 8 ani era deja mai înalt decât tatăl său, iar corpul său a continuat să se dezvolte chiar și la vârsta adultă.

• Viața la înălțime

Deși era blând și politicos, viața lui Robert nu a fost ușoară. Avea nevoie de pantofi speciali cu mărimea 75, iar deplasarea devenea tot mai dificilă din cauza greutății și dimensiunii corpului său. Cu toate acestea, a participat la numeroase turnee prin țară și a devenit o celebritate, fiind admirat de mulți pentru calmul și demnitatea cu care își trăia viața.

• Un record care nu a fost egalat

Robert Wadlow a murit tânăr, la doar 22 de ani, în 1940, din cauza unei infecții la picior provocate de un aparat ortopedic. Chiar și după moarte, măsurătorile au confirmat: avea 2,72 m și cântărea aproximativ 200 de kilograme.

• Un simbol al rarității umane

Povestea lui rămâne o dovadă impresionantă a cât de complex și imprevizibil poate fi corpul uman. Robert Wadlow nu a fost doar cel mai înalt om din istorie, ci și un exemplu de curaj în fața unei condiții extraordinare.

$$$

 

În Australia există niște copaci ciudați ce atrag imediat atenția. Denumiți Brachychiton rupestris, aceștia par desprinși dintr-un desen animat. Trunchiul lor are forma unei sticle uriașe, ceea ce le-a adus și denumirea populară de „bottle trees” – adică „copaci sticlă”.

• Adaptare spectaculoasă la secetă

Forma neobișnuită nu este întâmplătoare: acești copaci își depozitează apa în trunchi, ca să supraviețuiască în regiunile aride din Queensland. În anotimpurile uscate, când alte plante se ofilesc, Brachychiton rupestris rămâne verde și viguros, ca un adevărat specialist în supraviețuire.

• Rădăcini adânci în cultura aborigenă

Pentru populațiile indigene australiene, acești copaci aveau mai mult decât valoare estetică. Trunchiul lor plin de sevă era o sursă de apă în cazuri de urgență, iar fibrele și semințele erau folosite în alimentație sau pentru confecționarea unor unelte.

• O prezență excentrică în peisaj

Cu silueta lor umflată, acești copaci pot atinge înălțimi de până la 20 de metri. Înfățișarea lor bizară contrastează cu peisajul australian uscat și plat, transformându-i în puncte de atracție pentru turiști și fotografi.

• Frumusețe care ascunde rezistență

În spatele aspectului lor neobișnuit se ascunde o lecție de adaptabilitate. Brachychiton rupestris ne amintește că uneori, formele ciudate ale naturii nu sunt doar frumoase, ci și extrem de eficiente.

$$$

 Morgan Freeman a spus:

„Vine o zi în care nu mai vrei să demonstrezi nimic nimănui. Nu pentru că ai renunțat. Ci pentru că ai crescut. Ai obosit să explici, să justifici, să te micșorezi ca să încapi în viețile altora. Ai obosit să aștepți mesaje care nu vin, scuze care nu apar, oameni care nu știu să iubească.

Adevărul e simplu: nu toți te vor înțelege. Nu toți vor rămâne. Nu toți te vor trata așa cum meriți. Dar nici nu trebuie. Pentru că vine un moment în care alegi pacea. Alegi să nu mai răspunzi. Să nu mai reacționezi. Să nu te mai cobori în furtunile altora.

Pentru că, uneori, cel mai matur răspuns este liniștea. Cel mai puternic gest este plecarea. Și cea mai mare dovadă de iubire de sine este să nu te mai pui pe ultimul loc.

Nu e egoism. E vindecare. E curajul de a te alege. De a-ți reconstrui sufletul fără aprobarea nimănui. De a merge înainte, chiar și singur, dar cu demnitate.

Și când faci asta… viața începe să se reașeze. Pentru că oamenii potriviți nu cer explicații. Ei te văd. Te simt. Te respectă. Fără să-i rogi.”

      Morgan Freeman

$$$

 ANECDOTE

Un om care iubea desfătările mesei zicea: tatăl meu mânca mult, şi maică-mea şedea mult la masă; eu li samăn amândurora.

Dionisie tiranul a poruncit să taie barba cea de aur care era la idolul lui Asklepios, zicând că nu era potrivit ca feciorul să aibă barbă, când Apolon, tatăl său, nu avea.

Un guraliv, povestind multe lucruri lui Aristotel, l-a întrebat în sfârşit dacă poveştile sale nu-l supărau. — Nicidecum, au răspuns Aristotel, căci nici nu iau sama.

Un curtezan au zis împăratului August: — Huietul umblă că ai să-mi dai un dar. — Nu crede, i-au răspuns August.

Un soldat, aflându-se pe mare cu femeia sa în vremea unei furtuni, au văzut că corăbierii aruncau cu grabă orice puteau găsi, neluând sama la nimic, şi, cum ei strigau ca să arunce fieştecare orice avea greu, de voiesc să nu piardă împreună cu averile şi viaţa, soldatul auzind, şi-au luat îndată femeia şi-au aruncat-o în mare, zicând că n-are nimic mai greu şi mai supărător decât pe femeia sa.

Împăratul Conrad al III-lea, luând cetatea Weinbergului, au hotărât a tăia pe toţi lăcuitorii ei, dând voie femeilor să iasă şi să ducă cu dânsele ce aveau mai scump. Femeile îndată au luat în spate pe bărbaţii lor, zicând că n-aveau nimic mai scump decât bărbaţii.

Un himist, care se lăuda că au aflat ştiinţa de-a face aur, cerea o răsplătire de la papa Leo al X-lea. Acest papă au poruncit să-i deie o mare pungă deşartă, zicând că, fiindcă el ştie a face aur, el n-are trebuinţă decât de o pungă ca să-l ţie.

Un om ruga pe altul să numere nebunii târgului. El au răspuns: — D-ta îmi ceri un lucru foarte greu, iar de m-ai întreba câţi înţelepţi, ţi-aş spune că-s mult mai puţini.

Zenon, pentru ca să facă pe un tânăr guraliv să tacă, i-au zis: — Firea ne-au dat două urechi şi o singură gură ca să auzim multe şi să vorbim puţine.

Întrebá pe Aristotel ce câştigau mincinoşii din spusul minciunilor. — Ca să nu-i creadă, au răspuns, nici când vor spune adevărul.

Se mirau unii de duioşimea şi duhul cel pătrunzător al lui Pic della Mirandola, care încă nu era de nouă ani. Un bătrân le-au zis, în fiinţa şi acestui tânăr prinţ: — Când copiii au atâta duh de mici, se fac nişte nătărăi, când ajung într-o vârstă mai mare. — De este aşa, au urmat copilul, să vede că în tinereţă ai fost tare cu duhul.

Diogen au zis unui om care, pentru ca să-şi arate duhul, vorbea multe: — Boierule, de când ai venit din cer?

Un episcop, mergând în caretă, au întâlnit un capuţin mergând călare şi l-au întrebat: — De când Sfântul Franţisc merge călare? Capuţinul i-au răspuns: — De când Sfântul Petru merge cu careta.

Un zugrav, arătând un rău cadru în fiinţa multora altor zugravi vestiţi, se lăudá că l-au gătit foarte degrabă. La care Apelles i-au răspuns: — Nu-i trebuinţă să-mi spui că l-ai gătit degrabă, căci singur cadrul o mărturiseşte aceasta.

Prietenii lui Dioghen, întrebându-l unde voieşte să-l îngroape. — Să nu cumva să mă îngropaţi, le-au zis el. — Aşadar vei fi de hrana păsărilor şi a fiarelor, au adaus prietenii. — Ba nu, au urmat el, să-mi puneţi numai un băţ în mână, ca să-i poci goni. — Dar cum să-i goneşti, au zis ei, dacă nu vei simţi? — Dacă n-oi simţi, au zis Dioghen, ce-or să mă supere muşcăturile lor?

COSTACHE NEGRUZZI

$$$

 REGATUL AXUM

Regatul african Axum (numit și Aksum) era situat la marginea de nord a zonei muntoase de pe coasta Mării Roșii, chiar deasupra Cornului Africii . A fost fondat în secolul I d.Hr., a înflorit între secolele III și VI d.Hr. și apoi a supraviețuit ca o entitate politică mult mai mică până în secolul VIII d.Hr.

Teritoriul controlat odinioară de Axum este astăzi ocupat de statele Etiopia, Eritreea, Djibouti, Somalia și Somaliland. Prosperând datorită agriculturii , creșterii vitelor și controlului asupra rutelor comerciale care făceau schimb de aur și fildeș pe bunuri de lux străine, regatul și capitala sa, Axum, au construit monumente din piatră durabile și au realizat o serie de premiere. A fost primul stat din Africa Subsahariană care a bătut propriile monede și, în jurul anului 350 d.Hr., primul care a adoptat oficial creștinismul . Axum și-a creat chiar și propria scriere , Ge'ez, care este încă folosită în Etiopia astăzi. Regatul a intrat în declin începând cu secolul al VII-lea d.Hr. din cauza concurenței sporite din partea comercianților arabi musulmani și a ascensiunii unor popoare locale rivale, cum ar fi bedja. Supraviețuind ca un teritoriu mult mai mic la sud, rămășițele odinioară marelui regat Axum aveau să se ridice din nou și să formeze marele regat al Abisiniei în secolul al XIII-lea d.Hr.

Nume și fundație

Numele Axum, sau Akshum, așa cum este uneori denumit, ar putea proveni dintr-o combinație a două cuvinte din limbile locale - cuvântul Agew pentru apă și cuvântul Ge'ez pentru oficial, shum . Referirea la apă se datorează probabil prezenței unor cisterne mari de stâncă antice în zona capitalei, Axum.

Regiunea fusese cu siguranță ocupată de comunități agrare similare ca cultură cu cele din sudul Arabiei încă din epoca de piatră , dar vechiul regat Axum a început să prospere din secolul I d.Hr. datorită terenurilor sale agricole bogate, ploilor musonice de vară fiabile și controlului comerțului regional. Această rețea comercială includea legături cu Egiptul la nord și, la est, de-a lungul coastei est-africane și a sudului Arabiei. Grâul, orzul, meiul și teff-ul (o cereală cu randament ridicat) fuseseră cultivate cu succes în regiune cel puțin încă din mileniul I î.Hr., în timp ce creșterea vitelor datează din mileniul al II-lea î.Hr., o inițiativă ajutată de vasta savană de pajiști a platoului etiopian. De asemenea, se făcea păstorire de capre și oi, iar un avantaj suplimentar pentru toată lumea era absența bolilor parazitare tropicale care au afectat alte părți ale Africii subsahariene. Averea dobândită prin comerț și putere militară s-a adăugat acestei baze agricole prospere și astfel, la sfârșitul secolului I d.Hr., un singur rege a înlocuit o confederație de căpetenii și a făurit un regat unit care avea să domine zonele muntoase etiopiene timp de următoarele șase secole. S-a născut regatul Axum, unul dintre cele mai mari din lume la acea vreme.

Expansiune

Regatul Axum a început cu adevărat să se dezvolte în jurul anului 350 d.Hr. Axum își stabilise deja o formă de dominație asupra Yemenului (numit pe atunci Himyar) în sudul Arabiei, precum și asupra Somaliei în sud-est și a mai multor triburi mai mici în sud-vest. Triburile subjugate, deși rămase semi-autonome, trebuiau să plătească tribut, de obicei sub formă de sute de capete de vite (așa cum indică inscripțiile axumite). Acest lucru a oferit probabil o oarecare justificare conducătorilor Axum care se autointitulau acum sub titlul destul de grandios Negusa Negast sau „regele regilor”. Detalii despre guvernul Axum și despre modul în care acest monarh absolut a controlat triburile cucerite de-a lungul secolelor lipsesc, dar titlul de „rege al regilor” ar sugera că conducătorilor cuceriți li s-a permis să continue să domnească asupra propriilor popoare.

La mijlocul secolului al IV-lea d.Hr., Nubia (cunoscută anterior sub numele de Kush și situată în Sudanul modern), cu capitala la Meroe , a atacat Axum dinspre nord (sau invers), probabil din cauza unei dispute privind controlul comerțului cu fildeș din regiune. Regele Axum, Ezana I (303-350 d.Hr.), a răspuns cu o forță mare, jefuind Meroe. Nubia, cândva puternică, deja aflată în declin serios și slăbită de suprapopulare, pășunat excesiv și defrișări, a fost curând răsturnată și s-a împărțit în trei state separate: Faras , Dongola și Soba. Această prăbușire a lăsat calea liberă pentru ca Axum să domine regiunea.

O altă perioadă de mare expansiune a regiunii Axum a avut loc în timpul domniei lui Kaleb I, în primul sfert al secolului al VI-lea d.Hr. Regatul a ajuns să ocupe un teritoriu lung de aproximativ 300 de kilometri și lat de 160 de kilometri; poate nu atât de mare, dar controlul asupra bunurilor comerciale era cheia, nu geografia. Conducătorii erau, de asemenea, dornici să se delecteze cu o formă de imperialism peste Marea Roșie din Yemen, în efortul de a controla complet numeroasele nave comerciale care navigau pe strâmtoarea Bab-al-Mandeb, una dintre cele mai aglomerate porțiuni maritime din lumea antică. Au fost efectuate raiduri în Yemen în secolele al III-lea și al IV-lea d.Hr., dar secolul al VI-lea d.Hr. a fost cel care a văzut o escaladare majoră a ambițiilor Axum. Regele Yemenului, Yusuf As'ar Yathar, persecuta creștinii din anul 523 d.Hr., iar Kaleb, care el însuși conducea atunci un stat creștin, a răspuns trimițând o forță în Yemen în jurul anului 525 d.Hr. Această invazie a fost susținută de Imperiul Bizantin , cu care Axum avea legături diplomatice de lungă durată (cercetătorii nu sunt de acord dacă sprijinul a fost doar diplomatic sau material). Victorios, regele Axum a reușit să lase o garnizoană substanțială și să instaleze un vicerege care a condus regiunea până la sosirea sasanizilor în 570 d.Hr.

Axum, capitala

Orașul antic Axum (numit uneori Axumis) este situat la o altitudine de peste 2.000 de metri în nordul zonelor muntoase etiopiene (în provincia modernă Tigray), aproape de râul Tekeze, un afluent al Nilului . Orașul, ocupat din secolul I d.Hr., a fost atât capitala unui imperiu comercial , cât și un centru ceremonial care includea numeroase monumente din piatră. Unele astfel de monumente sunt foarte asemănătoare cu obeliscurile egiptene , deși, în mod curios, piatra de granit este uneori prelucrată pentru a semăna cu caracteristicile arhitecturale ale clădirilor axumite din piatră uscată și lemn. Multe dintre aceste stele au o înălțime de aproximativ 24 de metri, deși un exemplar căzut și acum spart are o lungime totală de 33 de metri și o greutate de 520 de tone, ceea ce îl face cel mai mare monolit transportat vreodată în antichitate. Stelele au fost probabil transportate pe role de bușteni dintr-o carieră aflată la 4,8 km distanță. Aproape toate au fost folosite ca pietre funerare și multe au lângă ele un tron din piatră sculptată, adesea acoperit de inscripții.

Alte rămășițe ale structurilor din piatră includ trei clădiri asemănătoare palatelor , care odinioară aveau turnuri - fiecare cu subsoluri cu piloni de piatră, morminte regale cu ziduri masive care creează camere separate, cisterne de apă, canale de irigații și clădiri cu două sau trei etaje folosite ca reședințe de elita Axum. Majoritatea structurilor mari au fost construite pe o bază de granit în trepte, compusă din blocuri prelucrate, cu acces asigurat de scări monumentale, de obicei formate din șapte trepte. Garguiele din piatră cu cap de leu asigurau adesea drenajul acoperișului.

Structurile din piatră foloseau lut în loc de mortar, cu un efect decorativ obținut prin alternarea blocurilor proeminente și încastrate. Lemnul era folosit între straturile de piatră pentru susținere orizontală în pereți, pentru uși, rame de ferestre, podele, acoperișuri și în colțurile tavanelor pentru a oferi un suport structural suplimentar. Decorațiunile de pe multe dintre clădirile de la Axum și motivele folosite în arta axumită în general, cum ar fi simbolurile astrale ale discului și semilunei, sunt dovezi ale influenței culturilor sud-arabe de peste Marea Roșie (deși influența ar fi putut fi în direcția opusă). Capitala avea, de asemenea, zone dedicate atelierelor meșteșugărești și, de la sfârșitul secolului al IV-lea d.Hr., numeroase biserici.

Comerț

Aurul (achiziționat din teritoriile sudice aflate sub controlul regatului sau din prada de război ) și fildeșul (din interiorul Africii) erau principalele exporturi ale Axumului - bizantinii, în special, nu se puteau sătura de ambele - dar alte bunuri includeau sare, sclavi, carapace de broască țestoasă, tămâie (tămâie și smirnă), coarne de rinocer, obsidian și smaralde (din Nubia). Aceste bunuri mergeau în portul maritim Adulis al regatului (Zula modernă și, de fapt, la 4 km de mare), transportate pe coastă de caravane de cămile. Acolo erau schimbate cu bunuri aduse de negustorii arabi, cum ar fi textile egiptene și indiene, săbii și alte arme, fier, mărgele de sticlă, lămpi de bronz și sticlărie. Prezența amforelor mediteraneene în siturile Axum indică faptul că au fost importate și bunuri precum vinul și uleiul de măsline. Faptul că comerțul cu Axum era în plină expansiune este dovedit de descoperirea monedelor regatului în locuri îndepărtate precum estul Mediteranei, India și Sri Lanka.

Adoptarea creștinismului

La mijlocul secolului al IV-lea d.Hr., regele din Axum, Ezana I, a adoptat oficial creștinismul. Înainte de aceasta, locuitorii din Axum practicaseră o religie politeistă indigenă , răspândită pe ambele maluri ale Mării Roșii, cu unele adăugiri locale, cum ar fi Mahram, zeul războiului, al revoltelor și al monarhiei, care era cel mai important zeu axumit. Alți zei notabili au inclus zeitatea lunii Hawbas, Astar, reprezentarea planetei Venus , și zeii chtonici Beher și Meder. Astfel de zei, precum și strămoșii lor, aveau sacrificii în onoarea lor, în special vite - fie animale vii, fie reprezentări votive ale acestora.

Comercianții și misionarii egipteni au adus creștinismul în regiune în primele secole ale mileniului I d.Hr., iar acceptarea oficială de către Aksum s-ar fi putut produce deoarece regatul avea legături comerciale importante cu provinciile nord-africane ale Imperiului Roman , care la rândul său adoptase creștinismul cu câteva decenii mai devreme. Într-adevăr, existau numeroase legături comerciale și diplomatice directe între Constantinopol și Axum și este probabil ca această trecere a indivizilor între oraș și Etiopia să fi introdus și creștinismul în Etiopia. Este important de menționat, totuși, că credințele religioase indigene mai vechi au continuat probabil o perioadă de timp, așa cum indică formularea atentă a inscripțiilor conducătorilor, astfel încât să nu înstrăineze acea parte a populației care nu a acceptat creștinismul.

Conform relatărilor tradiționale, Frumentius, un naufragiat din Tir din secolul al IV-lea d.Hr., a fost cel care a introdus creștinismul în regat. Frumentius a obținut un loc de muncă ca profesor pentru copiii regali, apoi a devenit trezorier și consilier al regelui, probabil Ella Amida. Când Ella Amida a fost succedată de fiul său, Ezana I, asupra căruia Frumentius a avut o influență și mai mare, având în vedere că îi fusese tutore din copilărie, regele a fost convins să adopte creștinismul. Frumentius a călătorit apoi la Alexandria pentru a primi un titlu oficial de la Patriarhul de acolo, pentru a-și ajuta munca misionară, apoi s-a întors la Axum și a devenit primul episcop al regatului. Datele exacte în care s-au întâmplat toate acestea sunt extrem de diferite în funcție de sursa antică și variază de la 315 la 360 d.Hr., ultima extremă a acestui interval fiind cea mai probabilă, potrivit cercetătorilor moderni. Frumentius a fost ulterior numit sfânt pentru eforturile sale de răspândire a Evangheliei în Africa de Est.

Forma creștinismului de la Aksum era similară cu cea adoptată în Egiptul copt; într-adevăr, Patriarhul Alexandriei a rămas o figură importantă în Biserica Etiopiană chiar și atunci când Islamul a ajuns în regiune, începând cu secolul al VII-lea d.Hr. Au fost construite biserici, fondate mănăstiri și s-au făcut traduceri ale Bibliei . Cea mai importantă biserică era la Axum, Biserica Maryam Tsion, care, conform textelor medievale etiopiene ulterioare, adăpostea Arca Legământului . Se presupune că Arca este încă acolo, dar, deoarece nimănui nu i se permite vreodată să o vadă, confirmarea existenței sale este dificil de obținut. Cea mai importantă mănăstire din regatul Axum era la Debre Damo, fondată de Sfântul ascetic bizantin Aregawi din secolul al V-lea d.Hr., unul dintre cei Nouă Sfinți celebri care au lucrat pentru răspândirea creștinismului în regiune prin înființarea de mănăstiri. Din secolul al V-lea d.Hr., populația rurală a fost convertită, deși, chiar și în orașe , unele temple dedicate vechilor zei păgâni vor rămâne deschise până în secolul al VI-lea d.Hr. Succesul acestor eforturi a însemnat că creștinismul va continua să fie practicat în Etiopia până în secolul al XXI-lea d.Hr.

Un amestec cultural: scriere și monedă

Zona pe care Axum avea să o ocupe mai târziu folosea un sistem de scriere arab din secolul al V-lea î.Hr., numit sabean (o limbă semitică folosită pe atunci în sudul Arabiei). Greaca era folosită și în unele inscripții. Regatul Axum avea propriul sistem de scriere, cele mai vechi exemple ale acestuia găsindu-se pe foi de lespezi de șist, datând din secolul al II-lea d.Hr. Acest sistem de scriere, numit ge'ez sau etiopian, seamănă cu sabeanul, dar a evoluat treptat într-un sistem de scriere destul de distinct, care includea caractere pentru vocale și consoane și care era citit de la stânga la dreapta. Sistemul de scriere ge'ez este folosit și astăzi în Etiopia modernă.

Un alt exemplu al tendinței orașului Axum de a combina în mod profitabil idei din diferite culturi poate fi observat în moneda regatului, primul regat subsaharian care a avut propria monetărie. Monedele de aur și argint ale orașului Axum, care au apărut începând cu secolul al III-lea d.Hr., au inscripții grecești, simboluri religioase sabeene și au fost bătute respectând standardele de greutate romane . Cel mai comun material dintre miile de monede Axum descoperite este bronzul. Monedele și legendele lor sunt adesea singurele informații pe care le avem despre diverșii regi ai orașului Axum, 20 în total. Un portret al regelui este de obicei însoțit de două spice de porumb și, încă din domnia lui Ezana I, de o cruce creștină. Legendele includ numele regelui, titlul său și o frază înălțătoare, de exemplu, „Pace poporului” și „Sănătate și fericire poporului”.

Artă

În domeniul artelor, olarii din Axum produceau vase simple din teracotă roșie și neagră, dar fără a folosi roata. Cerasele au de obicei un finisaj mat, iar unele sunt acoperite cu o pastă roșie. Formele sunt simple: căni, boluri și ulcioare cu cioc. Decorarea modelelor geometrice se realiza folosind incizii, pictură, ștampile și piese tridimensionale adăugate. De departe, cel mai comun motiv decorativ este crucea creștină. Se pare că nu a existat nici înclinația, nici cunoștințele necesare pentru a produce vase mai fine pe care Axum le importa din culturile mediteraneene.

Nu au fost descoperite statui de mari dimensiuni în regat, dar există baze din piatră. Un exemplu are adâncituri pentru picioare sculptate în el, fiecare spațiu pentru picioare măsurând 90 cm (35 de inci), ceea ce ar face ca figura în picioare să fie de trei ori mai mare decât cea naturală. O inscripție de pe bază indică faptul că pe ea a stat odată o figură mare de metal , probabil a unei divinități. Aceeași inscripție menționează și alte statui din aur și bronz. Tronurile de piatră găsite lângă stele ar fi putut avea, de asemenea, statui metalice așezate pe ele. Figurinele de mici dimensiuni abundă, iar acestea înfățișează femei și animale nud. Din păcate, impresionantele morminte cu cameră din piatră ale regatului au fost toate jefuite în antichitate și doar fragmente sparte de materiale prețioase și bucăți de lăzi și cutii de depozitare indică ceea ce s-a pierdut pentru posteritate.

Declin și istorie ulterioară

Regatul Axum a intrat în declin de la sfârșitul secolului al VI-lea d.Hr., probabil din cauza utilizării excesive a terenurilor agricole sau a incursiunii păstorilor Bedja din vest, care, formându-se în mici regate, au acaparat părți din teritoriul Aksum pentru pășunatul vitelor și au atacat insistent caravanele de cămile ale lui Axum. În plus, politica regilor lui Axum de a acorda șefilor triburilor cuceriți o bună autonomie s-a întors adesea împotriva sa și le-a permis unora dintre ei să aibă mijloacele de a lansa rebeliuni. În cele din urmă, Axum avea să plătească scump lipsa oricărui aparat administrativ de stat real. În cele din urmă, de la începutul secolului al VII-lea d.Hr., a existat o concurență acerbă pentru rețelele comerciale de la Marea Roșie din partea musulmanilor arabi. Inima statului Axum s-a mutat cu 300 km (186 mile) spre sud, în orașele Lalibela și Gondar. Ca o consecință a declinului, până la sfârșitul secolului al VIII-lea d.Hr., vechiul Imperiu Axum încetase să mai existe.

Orașul Axum a avut o evoluție mai bună decât regatul său omonim și nu și-a pierdut niciodată semnificația religioasă. Teritoriul regatului Axum avea să se dezvolte în cele din urmă în regatul medieval al Abisiniei odată cu fondarea dinastiei solomonide în jurul anului 1270 d.Hr., ai cărei regi pretindeau că sunt descendenți direct din regele biblic Solomon și regina din Saba .

$$$

 

STIATI CĂ?

CEA MAI CUNOSCUTĂ MELODIE ROMÂNEASCĂ:CIOCARLIA, a fost compusă cu boabe de fasole și mazăre uscată!

Fiu al lui Costache, lăutarul cu ștaif de la curtea lui Grigore Ghica Vodă, Angheluș Dinicu este cel care a compus faimoasa melodie românească ”Ciocârlia”. „Umplea naiul său cu boabe de fasole ori mazăre uscată iar aplauzele deveneau adevărate ovațiuni”, spuneau istoricii. Participa la conferințe internaționale, cânta la curți imperiale de vază din Europa. Se stinge la 1905 și se odihnește în cimitirul „Pătrunjel”, azi, „Reînvierea”, din cartierul bucureștean Colentina.

Când Costache Dinicu, lăutarul, pornea a mângâia cea chitară a sa plămădită special de un maestru grec, paserile cerului se opreau din zbor. Grigore Ghica-Vodă, la curtea căruia odihnea, era un domnitor cetit, dădător de legi, fondator de Școli Filarmonice, știa cu ce se mănîncă un viers. Angheluș ăsta micu', Angheluș Dinicu, puiul său, veni pe lume pe la 1838, într-un București ce avea atunci 81 de mahalale cu 10.601 case și 63.644 de locuitori. Prinsese timbrul naiului încă de la trei ani. Ședea non stop cu urechile ciulite la maeștrii tarafului Dumitrache, sorbea din priviri gesturile lui Năstase „Ochialbi”.

În 1889, pe la 51 de primăveri, participă la Expozițiunea Universală de la Paris. Se lasă cu concurs puternic, lăutari din toată lumea se bat pe un loc pe podium. Angheluș și taraful lui iau medalia de aur. E 29 iunie. Ziua în care Dinicu la nai dimpreună cu Sava Pădureanu la vioară, cântă ceva ce n-a auzit Parisul: „Ciocârlia!”. Chiar acolo, sub Turnul Eiffel! Unii zic că piesa e venită din Asia Centrală, dar Dinicu e cel care o „așează”, îi dă ritmul. 

„Când scotea Angheluș din buznarul din dreapta al vestei lui boabele de fasole sau mazăre uscată să le împartă în țevile naiului său ca să zică o Ciocârlie, toată lumea adunată în localul unde cânta taraful lui încremenea cu paharul în gură, pentru ca apoi, la trilurile sfârșitului, să izbucnească în aplauze ce deveneau adevărate ovațiuni”, își amintește George Costescu, istoric literar român și scriitor. Parisul plânge! Dinicu și oamenii lui o reiau. De două ori! 

Sunt invitați, apoi, la petrecerea de sărbătorire a ziarului Le Figaro. Cîntă Un „tril” de ciocârlie, în varianta originală.

Sunt invitați, apoi, la petrecerea de sărbătorire a ziarului. Cîntă „Deșteaptă-te române”, „Am un leu și vreau să-l beu”, „Doina” și, la final, atacă „Ciocârlia”. Delir total! 

Redă perfect la nai trilul ciocârliei. E chemat la Poiana Stânei, la vizita oficială a împăratului Franz Josef al Austro-Ungariei. Nu se oprește doar la această capodoperă. Aranjează folclor românesc, îl păstorește. Publică în revista ”Doina”, are trei fii, toți muzicieni: Dimitrie, Gheorghe și Nicolae. De asemenea, nepotul, Grigoraș, avea să devină un virtuoz violonist. Sare în noul secol și moare într-un început de noiembrie 1905. 

E dus, la propriu, între Lizeanu și viitoarea Mașină de Pâine, un loc, la propriu, cu multă verdeață. De aceea i se și spune „La pătrunjel!” 

Toți marii lăutari aveau să vină, pe rând, aici...

Sursa: https://a1.ro