$$$

 A fost odată, într-o margine uitată de lume, o fată îmbrăcată în roșu, care mergea necontenit printr-o pădure fără sfârșit. Pașii ei nu se opreau niciodată. Zi de zi, trecea pe lângă stejari tăcuți, flori ofilite și izvoare care nu mai cântau. Nu mai avea nici scop, nici bucurie — doar o nevoie arzătoare de a merge, de a face, de a nu se opri.

Haina ei roșie, odinioară aprinsă ca focul inimii, era acum ternă, murdară de praf și frunze. Dar ea continua. "Trebuie să ajung", își spunea, deși nu mai știa unde.

Într-o zi, când soarele era prea obosit ca să mai lumineze fata s-a prăbușit lângă un trunchi. Nu mai putea. Nu mai simțea nimic. Nici durere, nici teamă. Doar un gol adânc, ca o toamnă eternă.

Atunci a apărut lupul. Avea blana cenușie și ochii blânzi, ca o amintire de pace dintr-o altă viață. S-a apropiat tăcut, și s-a așezat lângă ea, fără să spună nimic.

— De ce nu mă mănânci? 

Lupul a înclinat capul și a răspuns:

— Pentru că tu te-ai mâncat singură. Eu am venit doar să veghez la odihna ta.

Fata l-a privit mirată.

— Cum adică m-am mâncat?

— Ți-ai consumat sufletul alergând după scopuri pe care nici tu nu le mai cunoști. Ți-ai uitat propria inimă undeva pe drum, iar acum umbli cu pieptul gol, sperând că vei regăsi sensul doar dacă nu te oprești. Dar uneori, singura cale de a merge mai departe... este să te oprești.

Fata a tăcut. O lacrimă i-a coborât pe obraz. În cuvintele lupului era un adevăr pe care îl simțise mereu, dar pe care nu avusese curajul să-l rostească.

— Și ce fac acum? a întrebat ea în șoaptă.

Lupul s-a ridicat și s-a întins lângă ea, sprijinindu-i capul cu blana lui caldă.

— Acum... te odihnești. Înveți să primești. Să fii, nu doar să faci. Să te îmbrățișezi pe tine însăți cu aceeași grijă cu care ai îmbrățișat lumea.

Și fata a adormit. În vis, și-a regăsit inima — mică, dar vie, încă bătând. Și atunci, roșul hainei ei a început din nou să strălucească.

🗨️Simți și tu că galopezi într-un "trebuie" continuu?

Suada Agachi - via internet