$$$

 Bine v-am regăsit la o nouă povestire de miercuri. În mod normal expun cazuri medicale recente, dar unele dintre cele mai vechi tind să rămână gravate în memorie, în special cele încărcate cu umor și de ce nu, cu ironie a sorții.

Așa cum v-am mai spus, în chirurgie se lucrează cu “materialul clientului”, iar fiziologia, starea mentală și particularitățile fiecăruia influențează în mod clar rezultatul… ceea ce ne aduce la cazul de astăzi.

În urmă cu ceva ani, numărul cazurilor de pacienți cu ulcere gastrice perforate crescuse îngrijorător de mult. Numărul mare de intervenții chirurgicale majore, recuperarea îndelungată, precum și trauma datorată rezecției stomacului erau un chin, atât pentru pacienți cât și pentru chirurgii care operau în medie cam două ulcere perforate în fiecare gardă. O astfel de operație dura cam două ore, dar avansurile făcute de industria farma prin descoperirea de medicamente noi au rărit semnificativ frecvența acestui flagel. 

De la două ulcere perforate operate pe gardă, în acest moment mai apare câte un caz la două, trei luni, dar să revenim la povestire, zic.

Unul dintre pacienții operați de mine în perioada respectivă, un domn în vârstă și din cale afară de… scorțos, în lipsa unui termen mai bun, a necesitat o intervenție pentru un ulcer gastric neperforat, dar în cazul dânsului, am reușit să aplic o procedură destul de des întâlnită pe atunci și anume o vagotomie cu piloroplastie. Această intervenție viza direct secreția gastrică acidă în exces, principala cauză a apariției ulcerelor.

Totul a decurs bine, fără complicații, pacientul se recupera foarte rapid și revenirea la normal, adică la un peristaltism corespunzător (mișcare intestinală), era de așteptat în maxim 48 de ore.

Am vorbit cu domnul în cauză, i-am explicat tot ce s-a întâmplat și l-am rugat să facă mici plimbări, măcar pe coridorul secției, cu scopul de a stimula mișcarea intestinală.

I-am explicat că în mod normal această activitate benefică pentru organism va genera… flatulențe, un semn bun care va indica buna funcționare a intestinului, practic.

Eiiii, ce să vezi… pacientul în cauză nici nu a conceput să facă o minimă activitate fizică și a decis să nu se miște din pat. Motivul? Păi cum să aibă el flatulențe de față cu asistentele, inimaginabil!

Prin urmare, nu s-a mișcat nici un metru, spre marea mea “bucurie”.

După 48 de ore și nici o urmă de îmbunătățire, i-am spus încă o dată că trebuie să se dea jos din pat și să meargă.

“Da, dom’ doctor, sigur. După vizită ies și fac câțiva pași, sigur că da!”, mă asigura el cu toată seriozitatea.

După patru zile deja nu mai era de glumă, i-am spus că trebuie să se miște sau va face ocluzie intestinală… i-am spus că îl iau pe sus și-l duc la plimbare, dar tot ce am obținut de la el și de la familia lui a foat doar scandal și “aprecieri” la adresa profesionalismului meu.

“Mergem la București, mergem la Cluj, nu mai stă tata în mizeria voastră de spital!”, mă apostrofa unul dintre membrii familiei.

“Stimate domn, puteți să-l duceți oriunde doriți, dar eu insist că trebuie să se miște pentru a stimula mișcarea intestinului…”, am mai apucat să spun, dar de acum, rudele indignate îmi adresau injurii într-un mod agresiv.

“Cum doriți.”, le-am spus, nemaidorind să mă contrazic, fiind în mod clar o pierdere de timp. “Dacă nici dumneavoastră și nici pacientul nu aveți încredere în noi și în calitatea îngrijirilor oferite de noi, atunci chiar recomand transferul la un spital care să corespundă nevoilor acestui caz.”.

Nu avea rost să mai încerc să explic. Dacă nu există încredere în medicul care te tratează, poate el să fie cel mai bun profesionist din lume… psihicul pacientului va lucra doar împotriva vindecării. 

Operația fusese un succes, organismul era în stare bună, poate că transferul va aduce și liniștea mentală necesară procesului de vindecare fizică, m-am gândit în timp ce făceam recomandarea de transfer la Cluj.

Zis și făcut… a doua zi, la prima oră, ambulanța era pregătită pentru transfer, iar pacientul a fost urcat în ea, gemând și ținându-se cu mâinile de abdomen.

Nu au trecut nici trei sferturi de oră și mă pomenesc cu una dintre asistente care zâmbea larg: 

“S-a întors pacientul, nu mai ajunge la Cluj! A venit din nou cu toată familia!”.

“Adică?”, am răspuns eu intrigat de motivul zâmbetului. 

“Iar scandal?”, am oftat în timp ce ieșeam din camera de gardă.

Din câteva vorbe am aflat tot ce se întâmplase și era de-a dreptul comic. Pacientul fusese urcat în ambulanță și plecase într-adevăr spre Cluj, dar nu au făcut nici douăzeci de kilometri și au dat de o porțiune de drum în lucru. 

Evident, ambulanța a intrat ușor prin zonele decopertate, a mai dat cu roțile în câteva gropi și… pacientul a început să strige disperat la echipaj că are nevoie să tragă pe dreapta.

De îndată ce ambulanța a reușit să oprească în siguranță, omul nostru a țâșnit din mașină direct într-un tufiș… mișcarea fizică a ambulanței îi declanșase peristaltismul intestinal și se scăpa pe el.

După ce și-a terminat treaba, și-a dat seama că nu mai are nevoie să călătorească prin toată țara, problema se rezolvase.

“Îmi pare rău că nu v-am ascultat și că nu m-am mișcat din pat. Trebuia să merg, dar mi-a fost rușine că mă aud asistentele și… am ținut în mine.”, au fost primele cuvinte cu care m-a întâmpinat pacientul.

“Eu v-am spus, dar bine că s-a rezolvat și așa”, i-am răspuns.

“De curiozitate, câți oameni v-au… hmmm… fost prezenți, să zic așa, după ce ați coborât din ambulanță, pe traseu mă refer?”, l-am întrebat zâmbind.

“Păi în afară de asistenta de pe ambulanță, cred că se mai uitau la mine vreo zece muncitori, cu gura căscată… au trecut și câteva mașini pe lângă… asta este, nu puteam să mă mai țin până la Cluj!”, mi-a răspuns pacientul pe un ton șugubăț, dar foarte “mândru” de toată pățania.

“Totul este bine”, i-am spus după ce l-am consultat. “Mai stați la noi 24 de ore, vă rog și mâine vă externez. Intestinul funcționează optim, aș zice!” 

Am plecat amuzat din salon și am dat nas în nas cu ruda care mă înjurase de toate cele. S-a prefăcut că nu mă vede… probabil că îi era rușine de comportamentul pe care-l manifestase cu o zi în urmă, dar asta nu mai era treaba mea.

În încheiere, dragi cititori, aș vrea să reiterez importanța mișcării, a simplului mers pe jos. Rezervați 30 de minute zilnic pentru mișcare, fie ea și simplul mers pe distanțe scurte, vă garantez că ajută enorm organismul și… vă poate feri de disconfort fizic și de certuri cu medicii 🙂.

Multă sănătate vă doresc!