$$$

 Vecina noastră îndură de patru decenii același bărbat. A băut, a trădat, n-a adus niciun leu în casă, iar ea umbla prin lume ca și cum purta o medalie nevăzută a „jertfei”, lăudându-se că familia a rămas întreagă doar datorită răbdării ei fără margini.

Într-o zi a luat copiii în pădure la cules de ciuperci. Toamna era aspră. O ploaie măruntă se strecura pe sub guler și transforma puloverele călduroase în zdrențe ude. Pământul clipocea sub tălpi, păsările se certau între ele, copiii scânceau și implorau să se întoarcă acasă, ascunzându-și mâinile în mânecile subțiri ale gecilor. S-au chinuit, au înghețat, abia își târau picioarele — dar au strâns un sac întreg de hribi aleși.

Se bucurau: aveau să fie suficienți pentru iarnă — pentru supă, pentru cartofi, pentru plăcinte. Dar de îndată ce au intrat în casă, bărbatul a pornit un scandal monstruos fiindcă masa nu era gata. Ea, abia ținându-se pe picioare, a pus tigaia pe foc, iar el, înnebunit de furie, a călcat cu încălțările pline în cada burdușită cu ciuperci și a început să le zdrobească.

Copiii țipau, îl apucau de pantaloni, iar el ridica, cu o plăcere bolnăvicioasă, bocancii lui grei și sfărâma pălăriile ciupercilor, prefăcând totul într-o mocirlă.

Astfel de istorii la ei — nici cu carul nu le-ai duce. Acum ea plânge că n-a avut nicio bucurie adevărată în viață: nici măcar o plăcintă proaspătă n-a mâncat în liniște, nici un cojoc adevărat nu a purtat vreodată.

Fiicele au crescut și au zburat din cuib. Sună rar, mai des îi reproșează rănile din copilărie și nesfârșitele drumuri la psihologi. Spun că nu pot clădi o viață personală, fiindcă în fiecare bărbat văd un tiran. Ea, printre lacrimi, se apără: cică a vrut să le păstreze tatăl. Iar ele răspund tăios: „Dar a fost el vreodată tată pentru noi?”

Ea închide conversația și fuge la bărbatul ei. Acum e imobilizat. Trebuie să-l hrănească cu lingura, să-l întoarcă de pe o parte pe alta și își caută alinare în vorba: „Dacă Dumnezeu a răbdat, ni s-a poruncit și nouă”, fără să mai poată deosebi când răbdarea e un bine și când devine…

Răbdarea se cuvine pentru naștere și pentru durerea sufletului. Pentru nopțile albe în care pruncul se zvârcolește de colici. Pentru furtunile adolescenței și patosul tinereții. Pentru o iarnă lungă, o vreme potrivnică, capriciile părinților bătrâni. Pentru blocajul în trafic, dacă tot ai nimerit în el.

Merită să suporți exercițiile de trigonometrie când nu-ți ies, sau frigul și foamea la vânătoare. Pe scurt — ceea ce nu stă în puterea noastră să schimbăm. Dar tot ce poate fi schimbat, trebuie schimbat.

De pildă: comportamentul nedemn al unui soț, un serviciu detestat, orice fel de durere, minciuna, trădarea, umilința. Trebuie schimbat bărbatul, locuința, slujba, gândurile, obiceiurile și chiar perspectiva asupra vieții.

Cum spunea un jurnalist: „A îndura este împotriva firii. Omul s-a născut ca să trăiască bine, nu rău.”

Irina Hovorukha