$$$

 – Ia uite-o, iar pleacă la „treabă”, chicoti o vecină, suficient de încet să pară șoaptă, dar suficient de tare să se audă.

Ia uite-o și pe asta a lu’ Petrescu… toată ziua iese elegantă, cu rochii, cu tocuri, parcă-i scoasă din reviste. Sigur are vreunul care o întreține…”

Vorbele se rostogoleau pe scara blocului ca niște pietre. Lovind, murdărind, fără să se gândească nimeni peste ce suflet cad.

Femeile de la parter, cu halatele lor de casă și papucii veșnic prăfuiți, își făceau de lucru la cutia poștală doar ca să o poată vedea mai bine când ieșea. Se sprijineau de balustradă, își strângeau brațele la piept și își ascuțeau privirile ca niște cuțite.

– Ai văzut-o? Iar pleacă pe tocurile alea…

– Mda… alea nu-s tocuri de una care trăiește din salariu.

– Lasă, că știm noi… Sigur e vreun „domn” în spate. Așa-s astea tinerele, nu mai știu ce-i rușinea…

Și apoi râdeau. Și clătinau din cap în semn de „înțelepciune”.

Ea, Andreea, auzea. Odată, de două ori, de zece ori. De la un punct încolo, cuvintele nici nu mai trebuiau să fie rostite tare. Le vedea în priviri, în felul în care i se măsurau pantofii, geanta, peruca, zâmbetul.

Peruca…

Singurul ei „lux” pe care ar fi dat oricând să nu fi fost nevoită să îl aibă.

Cu doar câteva luni în urmă, viața ei se măsura în proiecte, întâlniri și vise. Avea 29 de ani, lucra într-un birou mic, dar îi plăcea ceea ce făcea. Visa să-și deschidă cândva propria ei firmă. Avea o viață simplă, dar a ei.

Și apoi, într-o zi, telefonul a sunat.

„Analizele nu arată bine, ar trebui să veniți să discutăm.”

Cuvântul acela – cancer – a căzut peste ea ca o stâncă. I-a crăpat liniștea, planurile, viitorul.

În câteva săptămâni, părul ei lung, de care fusese mereu mândră, a început să cadă șuvițe-șuvițe în chiuvetă. Îl strângea în palme și plângea în tăcere, ca și cum ar fi pierdut bucăți din ea însăși.

Într-o dimineață, s-a uitat în oglindă și și-a bărbierit singură restul de păr, ca să nu mai vadă cum se duce treptat. A plâns. Și apoi s-a ridicat.

Mama ei, cu ochii umflați de plâns, i-a cumpărat peruca.

– Să nu te simți goală, mamă… să nu te doară așa tare când te uiți în oglindă…

Andreea a pus peruca pe cap, cu mâinile tremurând. S-a privit lung. Nu mai era „ea” de dinainte, dar nici nu mai era doar o bolnavă. Era o femeie care încerca, disperată, să se agațe de normal.

Și atunci a decis:

Dacă tot duce războiul ăsta, măcar să se îmbrace frumos la fiecare bătălie.

Nu pentru vecini. Nu pentru un „el” misterios.

Pentru ea.

Și-a scos rochiile din șifonier, tocurile pe care le purta „doar la ocazii” și a hotărât ca fiecare ieșire din casă – fie că mergea la tratament, fie că mergea la o simplă plimbare – să fie momentul ei de demnitate.

„Dacă trupul meu se luptă, sufletul nu trebuie să stea în pijama”, își spunea.

În ziua aceea, când vecinele fredonau bârfe pe scara blocului, ea cobora încet, cu pași siguri. Rochie neagră, simplă. Tocuri. Geantă. Peruca aranjată impecabil. Ruj discret, dar prezent – semn că nu se lăsa doborâtă.

Când a trecut pe lângă ele, a simțit privirile. Le simțea ca pe niște ace în ceafă.

– Ia uite-o, iar pleacă la „treabă”, chicoti una, suficient de încet să pară șoaptă, dar suficient de tare să se audă.

Andreea s-a oprit pe treaptă. Putea să tacă, așa cum făcuse de atâtea ori. Putea să zâmbească fals și să meargă mai departe. Dar boala o învățase că viața e prea scurtă ca să lași nedreptatea să te calce în picioare.

S-a întors spre ele, cu un zâmbet obosit, dar ferm.

– Știți… aveți dreptate. Am un „sponsor”. De fapt, am mai mulți.

Femeile au ridicat din sprâncene.

– Bolile, chimioterapia, nopțile nedormite… ele mă „sponsorizează”. M-au învățat că fiecare zi în care pot să mai pun rimel, să-mi pun tocuri și să ies din casă este o victorie. Nu ies ca să mă vadă cineva. Ies ca să mă văd eu, să nu mă uit pe mine.

Se făcu liniște.

– Peruca asta, de exemplu, zise ea, atingându-și ușor părul. Nu e fiță. E scut. Ca să pot merge pe stradă fără să vadă toată lumea boala înainte să mă vadă pe mine.

Înghiți în sec.

– Și, da… poate par „prea aranjată” pentru gustul cuiva. Dar știți ce e interesant? Când stai ore întregi în spitale, începi să apreciezi lucruri mărunte: un ruj, o rochie, un pantof. Asta îmi aduce aminte că sunt vie. Nu întreținută. Vie.

Vecinele își coborâră privirile.

Culmea, acum se uitau la podea de parcă gresia ar fi fost brusc foarte importantă.

Una dintre ele, cea mai vârstnică, își drese glasul.

– Mamă… noi… nu știam…

– Știu, spuse Andreea simplu. De asta vă și zic. Nu știți niciodată ce poveste are omul pe care-l judecați la prima vedere. Poate data viitoare întrebați „Ești bine?” înainte de „Oare cu cine umblă?”. Că uneori nu umblăm cu nimeni… umblăm doar cu moartea de mână și încercăm s-o mai păcălim o zi.

A zâmbit, nu victorios, ci trist.

– O zi bună să aveți. Să fiți sănătoase. Din tot sufletul vă doresc asta.

Și a continuat să coboare scările, fiecare pas sunând a demnitate, nu a sfidare.

Când a ieșit în fața blocului, a ridicat capul sus. Aerul i s-a părut mai rece, dar mai curat. A deschis telefonul. Un mesaj de la medic: „Analizele de azi arată puțin mai bine. Continuăm.”

Pe buzele ei a apărut un zâmbet mic, dar adevărat.

Nu știa ce va fi mâine, peste o lună sau peste un an. Știa doar atât: atâta timp cât mai poate să iasă pe ușă elegantă, înseamnă că încă luptă.

Și poate, într-o zi, vecinele vor înțelege că nu toate femeile aranjate sunt întreținute. Unele sunt doar întreținute în viață de curajul lor.

Iar până atunci, Andreea a ales să-și poarte peruca, rochiile și tocurile ca pe o coroană invizibilă:

nu de regină, ci de supraviețuitoare.

Data viitoare când ești gata să arăți cu degetul, pune-ți palma pe inimă și întreabă-te: dacă ar fi povestea mea, aș vrea să fiu judecat așa? Distribuie mai departe această poveste!