$$$

 Femeia de la casa de bilete de la Gara Ploiești Sud vinde același bilet de tren de șase luni – pentru Constanța, clasa a doua, dus-întors – dar trenul ăla nu mai circulă din 2019.

Doamna Margareta, șaizeci și șapte de ani, singura casieră care încă lucrează manual, fără computer.

— Un bilet Constanța, vă rog.

— Imediat. Dus-întors?

— Doar dus.

Mi-a întins biletul, apoi s-a răzgândit și l-a luat înapoi.

— Scuze, am greșit. Ăsta nu-i pentru dumneavoastră.

L-a pus deoparte și mi-a dat altul. Am observat că biletul „greșit" era îngălbenit, datat 15 iunie.

— Mereu greșiți cu biletul ăla?

A tresărit.

— De unde știți?

— V-am văzut făcând la fel săptămâna trecută. Și acum două săptămâni.

S-a uitat în jur. Gara era aproape goală.

— E biletul Anei. Trebuie să-l am pregătit pentru când vine.

— Cine e Ana?

A scos o poză din sertar. O tânără de vreo douăzeci de ani, zâmbind lângă un tren.

— Fiica mea. În fiecare vară merge la mare cu prietenii. Cu trenul de 5:43.

— Și când vine să-și ia biletul?

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Nu mai vine. Dar eu trebuie să-l am pregătit. Dacă vine și nu-i gata?

Un domn în uniformă CFR s-a apropiat de ghișeu.

— Margareta, iar vorbești despre Ana?

— Șeful de gară, mi-a șoptit ea. Apoi către el: Nu, domnule Petre. Doar fac bilete.

După ce a plecat, mi-a explicat:

— Ana a dispărut pe 15 iunie 2019. Trebuia să ia trenul de Constanța. A plecat de acasă, nu a mai ajuns în gară.

— Și poliția?

— Au căutat. Trei luni. Nimic. Nici urmă, nici corp, nici rămas bun.

— Și credeți că o să vină să-și ia biletul?

— Nu cred. Sper. E diferit. Dacă nu mai sper, înseamnă că o declar moartă. Și nu pot.

Mi-a arătat un registru. Sute de bilete pentru Ana. Toate datate 15 iunie, ore diferite.

— În fiecare zi fac un bilet. Poate vine azi. Poate mâine. Trebuie să fiu pregătită.

Un bărbat tânăr a intrat în gară. Păr negru, ochi verzi. S-a oprit brusc când a văzut-o pe Margareta.

— Bilet pentru...

— Constanța! l-a întrerupt ea. Știu. Dus-întors. Imediat!

I-a întins biletul „greșit". Cel pentru Ana.

Bărbatul l-a privit lung.

— E datat greșit. 15 iunie 2019.

— Scuze, greșeala mea.

I-a dat alt bilet. Bărbatul a plecat grăbit.

— Semăna cu Ana, a șoptit Margareta. Aceiași ochi verzi. Dacă Ana ar fi fost băiat...

Ceva m-a făcut să-l urmăresc pe bărbat. S-a oprit lângă un mormânt din cimitirul de lângă gară. Mormânt fără nume, doar o cruce simplă.

A scos telefonul și a sunat pe cineva.

— Mamă? Sunt la mormântul ei. Da, am fost la gară. Doamna încă face bilete pentru Ana... Nu, nu i-am spus.

M-am apropiat.

— Cine ești?

S-a speriat.

— Nimeni. Plecam.

— Știi ceva despre Ana. Cine ești?

A oftat.

— Sunt Adrian. Fratele Anei. Vitreg. Mama s-a recăsătorit după ce tatăl Anei a murit. Margareta nu știe de mine.

— Unde e Ana?

A arătat spre mormânt.

— Aici. A murit pe 15 iunie 2019. Dar nu cum crede Margareta.

— Cum?

— Salvând un copil de la înec. În Dunăre, la Galați. Nici nu trebuia să fie acolo. Dar a văzut copilul căzând de pe pod și a sărit.

— De ce nu știe Margareta?

— Pentru că Ana fugise de acasă cu o săptămână înainte. Certaseră rău. Ana spusese că nu se mai întoarce niciodată. Că pentru ea, mama e moartă.

Mi-a arătat un articol pe telefon. „Tânără neidentificată salvează copil, se îneacă în Dunăre."

— Corpul a fost găsit după trei zile. Desfigurat. Mama a identificat-o după un tatuaj. Dar nu a spus Margaretei.

— De ce?

— Pentru că Margareta ar fi aflat că Ana fugise de acasă urându-o. Că ultimele cuvinte au fost „Te urăsc, mai bine erai tu moartă." Mai bine să creadă că a dispărut misterios decât să știe adevărul.

— Și tu?

— Eu vin în fiecare lună. Iau bilet de la Margareta cu ochii Anei. Să creadă că Ana e pe undeva, că seamănă cu străini.

— E crud.

— E mai puțin crud decât adevărul. Că Ana a murit urând-o. Că a murit eroic dar străină.

Ne-am întors în gară. Margareta încă făcea bilete pentru Ana.

— Știi, mi-a spus, uneori simt că e aproape. Că mă vede. Că într-o zi o să vină.

Adrian tocmai trecea pe peron. S-a oprit la fereastră, s-a uitat spre ea.

Margareta a zâmbit.

— Vezi? Iar băiatul cu ochii verzi. Vine des. De fiecare dată îmi amintește de Ana.

— Poate e un semn, am spus eu.

— Poate. Sau poate Ana îmi trimite oameni care seamănă cu ea, să știu că e bine.

Adrian a urcat în tren. Înainte să plece, a făcut cu mâna spre ghișeu.

Margareta i-a răspuns.

— Știi, mi-a spus ea, dacă Ana s-ar fi născut băiat, exact așa ar fi arătat. Și tot la mare ar fi mers. Și tot cu trenul.

Biletul pentru Ana e încă acolo, lângă casa de bilete. Îngălbenit, datat 15 iunie 2019.

Margareta încă așteaptă. Adrian încă vine.

Și Ana? Ana e în ochii verzi ai unui frate pe care mama ei nu l-a cunoscut niciodată.

Uneori, minciunile blânde sunt mai suportabile decât adevărurile eroice.