$$$

 Petre Voicu, 69 de ani, mecanic de locomotive de patruzeci și șapte de ani, primește în februarie 2025 notificarea care îi va marca ultimele opt luni de carieră: linia de tren pe care a lucrat întreaga viață - București-Brașov prin Valea Prahovei, ruta veche prin tunel - va fi închisă pe 1 octombrie 2025. Înlocuită complet de autostrada nouă. Ultima cursă: 30 septembrie.

"Petre, știi că poți să te transferi pe altă linie," îi spune șeful de depou. "Mai ai un an până la pensionare obligatorie. Lucrezi pe ruta nouă."

Petre se uită la locomotiva lui - o electrică 060-EA veche din 1967, pe care o întreține de treizeci de ani. Aceeași locomotivă. Aceeași rută. București-Brașov. De patruzeci și șapte de ani.

"Nu. Dacă linia moare, eu mor cu ea. Ultima cursă pe ruta veche să fie cu mine. Am început pe linia asta în 1978. Termin pe ea în 2025."

Pentru că asta înseamnă să fii mecanic adevărat de tren - nu conduci doar o mașină, conduci o istorie. Și când historia se termină, tu trebuie să fii acolo.

Linia București-Brașov prin Valea Prahovei, ruta veche prin tunel, a fost deschisă în 1879. O sută patruzeci și șase de ani de istorie. Generații de mecanici. Milioane de pasageri. Și acum - închidere pentru că autostrada e mai rapidă.

"Opt luni," gândește Petre în februarie. "Opt luni să îmi iau rămas bun de la linia care a fost viața mea."

În martie, Petre începe să documenteze. Fotografiază fiecare stație. Fiecare tunel. Fiecare pod. Fiecare curbă. Pentru că peste opt luni, multe vor fi demolate.

"Tata, de ce faci asta?" întreabă fiul lui, Andrei, 42 de ani, inginer în IT. "E doar o linie de tren. Se închide. Alta se deschide. Așa e progresul."

"Andrei, nu e 'doar o linie'. E o sută patruzeci și șase de ani de istorie. Pe linia asta, străbunicul tău a călătorit în 1920. Bunicul tău a mers la război în 1944. Tatăl tău - eu - am condus trenuri patruzeci și șapte de ani. Trei generații. Nu e 'doar o linie'. E familie."

În aprilie, Petre începe să observe schimbări. Stații mici se închid deja. Personal transferat. Clădiri abandonate. Linia moare încet, nu brusc.

La Câmpina, stația mică unde a oprit mii de ori în patruzeci și șapte de ani, găsește clădirea goală. Personalul plecat. Peroanele pustii.

"Domnule mecanic," îl salută un bătrân de pe peron, "dumneavoastră sunteți Petre Voicu?"

"Da. Mă cunoașteți?"

"Cum să nu! Patruzeci și șapte de ani conduceți trenul ăsta. Eu călătoresc de treizeci de ani. Întotdeauna dumneavoastră. Știu locomotiva, știu mâna dumneavoastră la frână. E trist că se închide."

Petre e emoționat. "Nu știam că mă observați."

"Domnule mecanic, pasagerii observă tot. Când mecanic e bun, trenul e sigur. Când mecanic e rău, trenul e periculos. Dumneavoastră ați fost bun patruzeci și șapte de ani. Mulțumesc."

În mai, Petre începe să vadă semne fizice de închidere. Șinele nu mai sunt întreținute la fel. Vegetație crește pe margini. Unele stații mici nu mai au iluminat.

"E ca și cum linia știe că moare," gândește Petre. "Se lasă încet."

Într-o zi, în iunie, locomotiva lui are problemă tehnică minoră. De obicei, o repară rapid. Dar de data asta, observă - piese de schimb nu mai sunt disponibile. "Pentru ce? Linia se închide în patru luni. Nu mai investim în piese."

Petre repară cu improvizație. Cu piese vechi. Cu experiență de patruzeci și șapte de ani. "Locomotivo, mai rezistă patru luni. Pentru mine. Ultima cursă trebuie să fie cu tine."

În iulie, traficul scade dramatic. Pasageri preferă autostrada nouă - e mai rapidă. Trenurile merg pe jumătate goale.

"Domnule mecanic," îl întreabă un controlor tânăr, 26 de ani, "de ce mai conduceți? Trenul e gol. Linia moare. De ce nu vă transferați?"

"Pentru că cineva trebuie să fie aici până la sfârșit. Linia asta merită mecanic dedicat până în ultima zi."

"Dar e trist. Să conduci tren gol pe linie care moare."

"E trist. Dar e respectuos. Linia asta m-a hrănit patruzeci și șapte de ani. Eu îi datorez să fiu aici până la sfârșit."

În august, CFR anunță oficial - ultimele cursele pe linia veche vor fi în septembrie. Ultima cursă: 30 septembrie, ora 18:00, București-Brașov. Condusă de Petre Voicu, cel mai vechi mecanic activ pe linie.

Petre citește anunțul și plânge. "Oficial acum. Ultima cursă. 30 septembrie."

În septembrie, Petre lucrează ultimele lui curse. Fiecare e emoțională. Fiecare poate fi ultima. Dar știe - cea adevărat ultimă e 30 septembrie.

Pasageri aud de ultima cursă. Rezervări cresc. Oameni vor să fie pe ultimul tren pe linia istorică.

"Vreau să fiu acolo când se închide," spune un călător. "Bunicul meu a mers pe linia asta în 1950. Tata în 1980. Eu acum. Ultima dată."

Pe 30 septembrie 2025, Petre ajunge la depou la ora 14:00. Patru ore înainte de ultima cursă. Verifică locomotiva. Curăță. Pregătește. Ultimă dată.

Colegii vin. "Petre, e ultima ta cursă. E ultima cursă a liniei. Cum te simți?"

"Gol. Patruzeci și șapte de ani am făcut ruta asta. Acum - ultima dată. Nu știu cum să fiu."

La ora 17:00, trenul e pregătit. Opt vagoane. Plin complet - 400 de pasageri. Toți vor să fie pe ultima cursă.

În vagon - generații. Bătrâni care au călătorit pe linie cincizeci de ani. Adulți care au copilărie legate de rută. Tineri care vor să vadă istoria înainte să dispară.

La ora 17:45, Petre urcă în cabina locomotivei. Ultimă dată. Se așază la comenzi. Mâinile tremură - nu de frică, ci de emoție.

Șef de gară vine la cabină. "Petre, semnale sunt verzi. Când ești gata, pleci. Ultima cursă pe linia București-Brașov ruta veche. Condusă de tine. Drum bun."

La ora 18:00 exact, Petre pornește trenul. Ultimă dată. Locomotiva răspunde. Cunoaște mâna lui. Treizeci de ani împreună.

Ieșire din București. Petre cunoaște fiecare metru. Patruzeci și șapte de ani, mii de curse. Fiecare curbă, fiecare pantă, fiecare tunel - le știe perfect.

Dar de data asta, fiecare metru e rămas bun.

"Adio București. Ultimă dată plec de aici pe ruta veche."

La Ploiești, stație plină. Oameni pe peron. Aplaudă trenul trecând. "Ultima cursă! Drum bun!"

Petre zâmbește printre lacrimi. "Vă mulțumesc. Patruzeci și șapte de ani am trecut pe aici. Acum - ultima."

La Câmpina, bătrânul din aprilie e pe peron. Salută. Petre îi răspunde cu fluier. Ultimă dată.

În tunel lung înainte de Sinaia - momentul special. Petre întotdeauna a iubit tunelul ăsta. Întunerec complet, doar zgomot de tren, apoi lumină la capăt.

"Adio tunel. Patruzeci și șapte de ani am trecut prin tine. Mii de ori. Acum - ultima."

La Sinaia, stație mare. Mulțime pe peron. Reporteri. Camere. "Ultimul tren pe ruta istorică!"

Petre oprește. Program - cinci minute pauză. Coboară din cabină. Oameni îl aplaudă.

"Domnule mecanic! Sunteți legendă!"

"Conduceți ultima cursă!"

"Mulțumim pentru patruzeci și șapte de ani!"

Petre e copleșit. "Mulțumesc. Dar nu fac decât meseria. Până la capăt."

După cinci minute, urcă. Pornește. Ultima porțiune - Sinaia-Brașov.

Partea cea mai frumoasă a rutei. Munți. Peisaje. Curbe spectaculoase. Petre a condus-o de mii de ori. Dar niciodată conștient că e ultima.

În cabină, singur, Petre vorbește cu locomotiva. "Bătrâno, ultima cursă. Ai fost fidel ă treizeci de ani. Mulțumesc. Facem ultima cursă frumoasă. Pentru amândoi."

Locomotiva pare să înțeleagă. Merge perfect. Zero probleme. Ca și cum știe - ultima cursă trebuie să fie perfectă.

La Predeal, cea mai înaltă stație. Petre oprește. Ultimă dată. Privește înapoi. Valea Prahovei. Ruta pe care a condus-o patruzeci și șapte de ani.

"Adio. Îți datorez viața mea. Tu m-ai hrănit. Tu mi-ai dat scop. Acum te pierdem. Amândoi."

Ultima porțiune - Predeal-Brașov. Coborâre. Petre lasă trenul să curgă. Experiența lui controlează perfect viteza fără frânare excesivă.

"Ultima coborâre. Patruzeci și șapte de ani am coborât muntele ăsta. Știu fiecare curbă. Acum - ultima."

La ora 20:30, trenul intră în Gara Brașov. Peron plin. Sute de oameni. Aplauze. Camere. Reporteri.

Petre oprește trenul exact la markerul unde a oprit mii de ori în patruzeci și șapte de ani. Ultimă dată. Perfect.

Motorul se oprește. Tăcere. Apoi - aplauze enorme de pe peron.

Petre coboară din cabină. Ultimă dată. Oameni îl înconjoară.

"Domnule Voicu! Ultima cursă!"

"Felicitări! Patruzeci și șapte de ani!"

"Sunteți istorie!"

Șef de gară vine cu certificat oficial. "Petre Voicu - ultima cursă pe linia București-Brașov ruta veche prin tunel. 30 septembrie 2025. O sută patruzeci și șase de ani de istorie, închisă de cel mai dedicat mecanic."

Petre primește certificatul. Dar privește la locomotivă. Ea e adevăratul erou. Treizeci de ani împreună. Acum - separare definitivă.

"Locomotiva merge la muzeu?" întreabă Petre.

"Da. Muzeu Feroviar București. Păstrată ca monument istoric."

"Pot să o vizitez?"

"Oricând. E a ta. Treizeci de ani împreună."

Noaptea, după ce mulțimea pleacă, Petre se întoarce la locomotivă. Singur. O ultimă dată.

Urcă în cabină. Stă la comenzi. Mâinile pe leviere. Nu pornește nimic - e doar amintire.

"Bătrâno, am terminat. Patruzeci și șapte de ani pe linia asta. Treizeci cu tine. Acum gata. Tu la muzeu. Eu la pensie. Ne-am făcut datoria. Ultima cursă a fost perfectă. Mulțumesc."

Coboară. Atinge locomotiva. Ultimă dată. Apoi pleacă.

Nu se uită înapoi. Dacă se uită, plânge.

Pe 1 octombrie 2025, linia e oficial închisă. Bariere montate. "Linie închisă - tranzit interzis."

Petre primește pensionarea anticipată. Nu mai are unde să lucreze - linia lui nu mai există.

"Domnule Voicu, vă putem transfera pe ruta nouă. Încă un an până la pensionare obligatorie."

"Nu. Ruta mea a murit. Eu mor cu ea. Pensionare acum."

În noiembrie 2025, Petre vizitează linia închisă. Merge cu mașina pe lângă șine. Văd vegetație crescând deja. Stații abandonate. Șine ruginite.

"Un an și linia va fi de nerecunoscut. Doi ani și va fi demolată. Trei ani și va fi uitată."

Dar nu de el. Niciodată.

În decembrie 2025, Petre vizitează Muzeul Feroviar. Locomotiva lui e expusă. Plăcuță: "Locomotivă 060-EA 1967. Ultima cursă pe linia București-Brașov ruta veche. Condusă de Petre Voicu, 30 septembrie 2025."

Petre se apropie. O atinge. "Bătrâno, ești aici acum. Oameni te vor vedea. Vor afla povestea. Nu vei fi uitată."

Un copil vine. "Tată, asta e tren adevărat?"

"Da, fiule. A mers pe șine patruzeci de ani."

"Și unde merge acum?"

"Nicăieri. E în muzeu. Linia lui s-a închis."

Copilul e trist. "De ce?"

Tatăl nu știe ce să răspundă. Petre intervine. "Pentru că lumea se schimbă. Trenuri vechi devin muzeu. Trenuri noi le înlocuiesc. Așa e progresul."

"Dar e trist," spune copilul.

"Da," confirmă Petre. "E trist. Dar e și respectuos. Trenul ăsta e păstrat pentru că a fost important. Nu e aruncat. E onorat."

În ianuarie 2026, Petre primește invitație - conferință despre istoria feroviară. Vrea să vorbească despre ultima cursă.

Acceptă. Vine. Sală plină - pasionați de trenuri, istorici, foști colegi.

Petre vorbește. "Ultima cursă pe linia București-Brașov ruta veche nu a fost doar despre închidere. A fost despre respectarea istoriei. O sută patruzeci și șase de ani de serviciu merită închidere demnă. Nu abandon. Demnitate."

"Și locomotiva mea, treizeci de ani împreună, merită muzeu. Nu fier vechi. Respectul pentru ce a fost."

"Și eu, patruzeci și șapte de ani mecanic pe aceeași linie, meritam să fiu acolo la sfârșit. Pentru că așa se închid capitole cu onoare - cu cei care le-au trăit prezent până la capăt."

Aplauze lungi. Oameni înțeleg.

După conferință, tânăr mecanic, 28 de ani, vine. "Domnule Voicu, m-ați inspirat. Lucrez pe ruta nouă. E modernă. E rapidă. Dar ascultându-vă, realizez - nu e despre viteză. E despre legătură. Dumneavoastră ați avut legătură cu linia. Cu locomotiva. Cu pasagerii. Eu nu am. Doar conduc. Cum găsesc legătură?"

Petre îl privește. "Tânăr, legătura vine din atenție. Fii atent la ruta ta. Cunoaște-o. Fii atent la locomotiva ta. Îngrijește-o. Fii atent la pasageri. Respectă-i. Ani de atenție creează legătură. Nu se întâmplă instant. Se construiește."

Petre Voicu, 69 de ani, patruzeci și șapte de ani mecanic, ultima cursă pe linia care a murit, acum pensionar care vizitează locomotiva la muzeu lunar.

Nu pentru nostalgie tristă. Pentru respect continuu.

"Bătrâno, mai ești aici. Eu mai sunt aici. Ne vedem. Amintim. Onorăm ce a fost."

Pentru că asta e moștenirea adevărată - nu kilometrii parcurși, ci legătura păstrată.

Nu trenurile conduse, ci respectul pentru ele.

Nu cursele terminate, ci ultima cursă făcută perfect.

Petre și locomotiva lui sunt în muzeu acum. El vizitator, ea exponat.

Dar amândoi încă împreună. În spirit. În istorie. În respectul pentru ce au făcut patruzeci și șapte de ani.

Ultima cursă. Cea mai emoțională. Cea care a încheiat o sută patruzeci și șase de ani de istorie.

Dar închisă cu demnitate. Cu mecanic dedicat. Cu locomotivă fidelă. Cu pasageri recunoscători.

Asta e tot ce conta.

Sfârșitul demn. Nu abandon. Respect.