$$$

 Părintele Vasile Moldovan, 72 de ani, preot de patruzeci și șapte de ani în biserica din satul Poiana Mărului, primește în dimineața de 18 martie 2025 vestea care îi va marca ultimele săptămâni de slujire: biserica va fi demolată pentru construirea unui baraj hidroelectric. Satul întreg va fi evacuat și inundat. Data finală: 15 aprilie 2025.

"Părintele Vasile, avem preot tânăr pentru comunitatea relocată în orașul vecin," îi spune reprezentantul episcopiei. "Dumneavoastră puteți să vă pensionați acum. La vârsta dumneavoastră, ar fi normal."

Părintele Vasile se uită la biserica construită în 1823. Douăsute doi ani de istorie. Șapte generații de credincioși. El însuși a slujit aici patruzeci și șapte de ani - botezuri, cununii, înmormântări pentru același oameni, copiii lor, nepoții lor.

"Dacă biserica moare în aprilie, eu slujesc până atunci. Ultima liturghie trebuie să fie cu mine. Am început aici tânăr de douăzeci și cinci de ani. Termin aici bătrân de șaptezeci și doi."

Pentru că asta înseamnă să fii preot adevărat - nu părăsești biserica ta în ultimele ei zile, indiferent cât de dureros e.

Satul are o sută douăzeci de locuitori. Majoritatea bătrâni. Au primit compensații pentru case, terenuri. Vor fi relocați în blocuri în oraș. Dar pentru ei, asta nu e relocare. E moarte a comunității.

Părintele Vasile începe să pregătească biserica pentru sfârșitul ei. Documentează tot. Fotografiază fiecare icoană, fiecare obiect, fiecare colț. Pentru că cineva trebuie să păstreze memoria a ceea ce va dispărea sub apă.

În prima săptămână, vine familia Gheorghe. "Părinte, puteți să ne botezați nepoțelul aici? Știm că biserica se închide, dar toată familia noastră - șapte generații - am fost botezați aici. Vrem ca și el să fie ultimul."

Părintele Vasile acceptă. Botează copilul. Dar în timpul slujbei, realizează ceva dureros: acesta e ultimul botez în biserica care a văzut sute de botezuri în douăsute doi ani. Plânge în altar după ce familia pleacă.

În a doua săptămână, vine cuplu tânăr. "Părinte, putem să ne cununăm aici? Știm că e neobișnuit - biserica se închide - dar bunicii noștri s-au căsătorit aici. Părinții noștri la fel. Vrem să fim ultimii."

Părintele Vasile face cununie. Dar în timpul slujbei, vocea îi tremură. Pentru că aceasta e ultima cununie într-o biserică care a văzut sute de cununii, sute de începuturi de familie. Și acum totul se termină.

În a treia săptămână, moare bătrâna Maria, nouăzeci și patru de ani. A fost cea mai în vârstă enoriașă. "Părinte," îi spune pe patul de moarte, "mulțumesc că am trăit destul să mor înainte ca biserica să moară. Nu aș fi putut să văd cum dispare sub apă."

Părintele Vasile o înmormântează în cimitirul satului. Dar în timpul slujbei funerare, realizează: și cimitirul va fi inundat. Toate mormintele - șapte generații - vor fi relocate sau lăsate sub apă. Istoria întreagă a satului, ștearsă.

În a patra săptămână, Părintele Vasile primește vizită de la episcop. "Părinte Vasile, situația e foarte grea pentru dumneavoastră. Nimeni nu ar judeca dacă plecați acum. Lăsați preotul tânăr să facă ultimele slujbe."

"Prea Sfințite, cu respect, nu. Eu am slujit aici patruzeci și șapte de ani. Am botezat copiii care acum sunt bunici. Am cununat cupluri care acum sunt văduvi. Am îngropat oameni care au trăit toată viața în satul ăsta. Dacă biserica trebuie să moară, eu trebuie să fiu lângă ea până la sfârșit. E datoria mea. E iubirea mea."

Episcopul înțelege. "Atunci Dumnezeu să vă dea putere. Pentru că ceea ce faceți e sacrificiu rar."

În primele zile de aprilie, satul începe evacuarea. Familii pleacă. Case se golesc. Străzi devin pustii. Dar biserica rămâne deschisă. Și Părintele Vasile rămâne.

La 5 aprilie, mai sunt doar treizeci de oameni în sat. Toți bătrâni. Toți care vor să rămână până la sfârșit, ca Părintele Vasile.

"Părinte, cât timp mai slujim?" întreabă Ion, bărbat de optzeci de ani.

"Până în ultima zi. Până când ne interzic să intrăm."

La 10 aprilie, compania constructoare de baraj trimite echipe să verifice clădirile înainte de demolare. Vin la biserică. "Părinte, aveți până pe 15 aprilie să scoateți obiectele de valoare. După aceea, demolăm."

"Nu demolați. Lăsați-o să se înece sub apă. Biserica construită de credincioși nu merită demolată de buldozere."

"Părinte, regulamentul spune demolare controlată pentru siguranță."

"Atunci faceți ce trebuie. Dar eu slujesc până pe 15. Asta e negociabil."

La 12 aprilie, mai sunt doar cincisprezece oameni. Toți vin la liturghie. Părintele Vasile slujește cu lacrimi. Fiecare rugăciune e ultima. Fiecare cântare e ultima. Fiecare clipă e ultima.

După liturghie, bătrâna Ana, optzeci și șase de ani, îl întreabă: "Părinte, e păcat că plâng în biserică?"

"Nu, Ana. E omenesc. Dumnezeu înțelege. Și eu plâng cu voi."

La 13 aprilie, compania trimite ultimatum. "Părinte, trebuie să plecați mâine. Pe 14 aprilie începe demolarea. Nu puteți rămâne."

Părintele Vasile negociază. "Dați-mi până pe 15 dimineața. O ultimă liturghie. Pentru cei care vor să se roage ultima dată în biserica lor."

După discuții, acceptă. "15 aprilie, ora șase dimineața. Ultima liturghie. La ora opt, demolăm."

Pe 14 aprilie seara, Părintele Vasile stă singur în biserică. Toată noaptea. Se roagă. Plânge. Își amintește.

Își amintește prima lui liturghie aici, în 1978. Avea douăzeci și cinci de ani. Enoriași îl priveau cu încredere. "Părinte tânăr, binecuvântați-ne."

Își amintește botezul primului copil. Mihai, acum bărbat de patruzeci și cinci de ani, cu copii proprii.

Își amintește prima cununie. Gheorghe și Maria, acum bunici, relocați deja în oraș.

Își amintește prima înmormântare. Bătrânul Ioan, decedat în 1979. Părintele Vasile avea douăzeci și șase de ani și era speriat. "Ce spun la înmormântare?" Un preot bătrân l-a sfătuit: "Spui adevărul cu dragoste. Restul vine de la Dumnezeu."

Își amintește furtuna din 1985 când acoperișul bisericii a fost distrus. Satul întreg a venit să îl repare. Au lucrat două luni. "Biserica e a noastră. O refacem."

Își amintește anul 1989, schimbările, temeri, speranțe. Biserica a fost refugiu pentru toți.

Își amintește Crăciunul 2000. Biserica plină. Copii, părinți, bunici. Trei generații cântând colinde. "Părinte, e cea mai frumoasă slujbă!"

Patruzeci și șapte de ani. Mii de liturghii. Sute de botezuri, cununii, înmormântări. Fiecare amintire înscrisă în pereții acestei biserici care mâine va fi demolată.

La ora cinci dimineața, 15 aprilie, Părintele Vasile bate clopotul. Ultima dată. Sunetul răsună în satul aproape gol. Doar unsprezece oameni mai sunt. Toți vin.

"Dragii mei," spune Părintele Vasile, "aceasta e ultima noastră liturghie în biserica noastră. În două ore, ea nu va mai exista. Dar ceea ce am trăit aici - credința, iubirea, comunitatea - asta rămâne. Nu în ziduri, ci în noi."

Slujește ultima liturghie. Vocea tremură. Lacrimile curg. Dar continuă. Pentru că asta e datoria lui. Să fie acolo până la sfârșit.

Când termină, la ora șapte și patruzeci și cinci, îmbrățișează fiecare enoriaș. "Dumnezeu să vă păzească. Ne revedem la biserica nouă din oraș. Dar aceasta, biserica noastră, o ținem în inimi."

La ora opt, echipele de demolare intră. "Părinte, trebuie să plecați acum."

Părintele Vasile scoate ultima icoană - icoana Maicii Domnului din 1823, când biserica a fost construită. Douăsute doi ani. A supraviețuit războaie, furtuni, regimuri. Dar nu supraviețuiește progresului.

"Plec. Dar să știți - demolați ziduri. Nu demolați credință."

Se retrage la cincizeci de metri. Cu cei unsprezece enoriași. Privesc.

Buldozerul începe. Primul perete cade. Apoi al doilea. Apoi turnul cu clopotul. În treizeci de minute, biserica din 1823, care a stat douăsute doi ani, e doar morman de moloz.

Părintele Vasile cade în genunchi. Plânge. Enoriașii plâng. Nu există cuvinte.

După o oră, reprezentantul companiei vine. "Părinte, îmi pare rău. Știu că e greu."

Părintele Vasile se ridică. "Nu vă pare rău. Ați făcut ce v-a cerut treaba. Dar noi am pierdut ce nu se poate reconstrui - locul unde șapte generații s-au rugat."

Pleacă ultimii din sat. Bariera se închide. "Zona interzisă - construcție baraj."

În următoarele zile, apa începe să urce. Satul Poiana Mărului dispare treptat. Case, străzi, cimitirul, locul unde a fost biserica - toate sub apă.

Părintele Vasile se mută în orașul vecin. Comunitatea relocată are biserică nouă, modernă, frumoasă. Dar nu e aceea.

Prima liturghie în biserica nouă, Părintele Vasile privește enoriașii. Sunt acolo. Dar ceva lipsește. Legătura cu locul. Memoria generațiilor. Spiritul vechii biserici.

"Dragii mei," spune el, "suntem aici. E diferit. E greu. Dar suntem împreună. Și asta contează."

După liturghie, bătrânul Ion vine. "Părinte, mulțumesc că ați rămas până la sfârșit. Mulți ar fi plecat mai devreme. Dar dumneavoastră ați fost acolo. Pentru ultima liturghie. Pentru ultima zi. Pentru ultimul clopot. Asta înseamnă mult."

În mai 2025, Părintele Vasile se pensionează oficial. Preotul tânăr preia comunitatea. "Părinte Vasile a slujit patruzeci și șapte de ani. Ultimele săptămâni au fost cele mai grele. A stat lângă biserica lui până când a dispărut. Asta e devotament."

Părintele Vasile nu vorbește mult despre asta. Dar păstrează două lucruri în casa lui:

- Icoana Maicii Domnului din 1823, salvată din biserica demolată

- Fotografie cu biserica Poiana Mărului, făcută pe 14 aprilie 2025, ultima zi

Sub fotografie, scrie: "Biserica noastră. 1823-2025. Douăsute doi ani. Slujit de mine ultimii patruzeci și șapte. Demolată pentru progres. Păstrată în inimi pentru totdeauna."

În iunie 2025, Părintele Vasile merge cu mașina la fostul sat. Acum e lac. Apă liniștită. Frumoasă, în mod ironic. Sub apă - casele, străzile, cimitirul, biserica. Toată istoria unui sat de șapte generații.

Stă la mal. Se roagă. Pentru cei care au trăit acolo. Pentru cei înmormântați acolo. Pentru biserica care a stat acolo douăsute doi ani.

Un turist vine. "Ce loc frumos! Lac nou?"

"Da," răspunde Părintele Vasile. "Lac nou. Sub el - sat vechi. Biserica veche. Viață veche. Dispărută pentru electricitate."

"Progress," spune turistul.

"Progress," repetă Părintele Vasile trist.

Când se întoarce acasă, știe: ultima lui misiune a fost să stea lângă biserica lui până când a murit. N-a salvat-o. Nimeni nu putea. Dar a fost acolo. Până la sfârșit.

Asta e tot ce conta. Prezența în momente imposibile. Credința când totul se destramă. Dragostea când pierderea e inevitabilă.

Părintele Vasile Moldovan, 72 de ani, patruzeci și șapte de ani preot, pensionat după ce biserica lui a fost demolată.

Dar pensionat știind: a rămas credincios. Nu bisericii ca ziduri. Ci bisericii ca oameni. Ca legătură. Ca memorie.

Ultima liturghie. Ultimul clopot. Ultima zi în biserica care nu mai există.

Dar în inimi, ea va fi mereu. Pentru că bisericile adevărate nu sunt clădite din piatră. Sunt clădite din credință. Și aia nu se poate demola. Niciodată.