$$$

 — Uite-o și pe asta… a șoptit una. Copilul ei se joacă singur, iar ea stă pe telefon. Ce mamă! se auzeau ceilalți părinți din parc vorbind.

Era o după-amiază liniștită de toamnă. Frunzele foșneau sub pașii copiilor, râsete se amestecau cu strigăte de „dă-mi și mie mingea!” și „mami, împinge-mă mai tare!”. Pe o bancă, cu geaca verde și părul prins la întâmplare, stătea ea – o mamă singură, cu ochii în telefon.

Copilul ei, un băiețel de vreo patru ani, alerga fericit spre tobogan. Din când în când se întorcea și striga:

— Mami, mă vezi?

— Te văd, puiule, sunt aici, îi răspundea ea, fără să ridice privirea de pe ecran.

La prima vedere, era „încă o mamă care nu-și bagă copilul în seamă”.

Pe banca din spate, două mame își plimbau privirile peste ea, cu acea superioritate tăcută pe care o simți chiar și când nu o auzi.

— Uite-o și pe asta… a șoptit una. Copilul ei se joacă singur, iar ea stă pe telefon.

— Da, măcar să se prefacă, să-l mai întrebe ceva… a completat cealaltă.

— Dar știi cum e… important e să pui story, nu să fii mamă…

Un tată care își supraveghea fetița a ridicat și el din sprânceană.

— Trist, a zis, plecându-și privirea în altă parte.

Nimeni nu le-a auzit comentariile mai bine decât femeia de pe bancă. Nu pentru că s-ar fi uitat la ei, ci pentru că, de atâta vreme, urechile ei erau obișnuite cu astfel de vorbe.

„Nu face destul… Nu e atentă… Nu e o mamă ca lumea…”

În realitate, nu telefonul o ținea departe de copilul ei, ci grijile.

Pe ecran nu erau poze, jocuri sau rețele sociale. Pe ecran era un formular. O cerere de angajare.

„Completați experiența dumneavoastră… Descrieți de ce doriți acest job…”

Ea dorea jobul acela pentru că altă opțiune nu avea.

După ce tatăl copilului plecase și nu mai întorsese capul vreodată, rămăsese doar ea cu facturile, chiria, grădinița, medicamentele și… nopțile nedormite. Salariul de la primul loc de muncă abia acoperea minimul. Uneori se prefăcea că nu-i e foame, ca să ajungă mâncarea pentru băiețel.

De-asta stătea acum cu telefonul în mână, în parc, în loc să se joace cu el. Pentru că era singura oră din zi în care putea să fie și mamă, și om disperat după un al doilea job.

— Mami, m-ai văzut că am coborât singur pe tobogan? a strigat băiețelul, cu obrajii roșii.

Ea a ridicat privirea imediat.

— Te-am văzut, iubirea mea! Ești cel mai curajos!

A zâmbit larg, i-a făcut cu mâna, apoi s-a întors la ecran.

În spatele ei, comentariile continuau, mai încet, dar la fel de tăioase.

— Eu n-aș putea, sincer. Când ies cu copiii, las telefonul acasă.

— Păi da… dar nu toate sunt făcute să fie mame…

Niciuna nu știa că femeia aceea renunțase la tot ce era ea ca femeie, ca femeie tânără, ca femeie care visează, numai ca să rămână mamă.

Telefonul a vibrat. Inima i-a sărit o bătaie.

„Aplicația dumneavoastră a fost trimisă cu succes.”

A mai completat rapid un câmp, a atașat un CV vechi, pe care îl tot modifica în nopțile în care copilul dormea. Degetele îi tremurau puțin. Nu de frig, ci de emoție și oboseală.

— Mami, mai stăm mult? a venit băiețelul din nou lângă ea, gâfâind.

— Mai stăm puțin, puiule. Încă un pic.

I-a aranjat fesul pe frunte, i-a șters nasul cu o batistă, i-a sărutat creștetul.

Apoi, cu un oftat abia auzit, a apăsat butonul „Trimite”.

În clipa aceea, celelalte mame și tați au început să-și strângă copiii.

— Hai, mergem acasă, că se răcește.

— Hai, gata joaca pe ziua de azi.

Una dintre femei a trecut chiar prin fața ei și, fără să-și dea seama, i s-a uitat peste umăr. Pe ecran scria:

„Cerere angajare – post part-time – program de seară și weekend”.

Și încă o frază, la care femeia de pe bancă se gândise mult:

„Sunt mamă singură și am nevoie de un al doilea job pentru a-mi crește copilul. Sunt dispusă să muncesc ori de câte ori este nevoie.”

Privirea celeilalte mame s-a schimbat. Din aspră, a devenit brusc rușinată. Ai fi zis că cineva i-a pus o oglindă în față.

— Îmi cer scuze… a murmurit ea, mai mult pentru ea însăși, și s-a îndepărtat.

Parcul s-a golit. Frunzele foșniră din nou, dar de data aceasta, parcă mai blând. Rămăseseră doar ea și copilul ei, care desena cu un băț pe pământ.

— Mami, ce faci? a întrebat el, apropiindu-se.

— Încerc să găsesc un job nou, iubire… ca să avem mai mult. Ca să nu-ți lipsească nimic.

Băiețelul a pus palma lui mică peste mâna ei.

— Mie nu-mi lipsește nimic. Te am pe tine.

Cuvintele lui i-au umplut ochii de lacrimi. Și-a cuprins copilul în brațe, strângându-l aproape, ca pe cel mai prețios lucru din lume.

În buzunar, telefonul a vibrat din nou. Un e-mail nou:

„Am primit cererea dumneavoastră. Vă așteptăm mâine la un interviu.”

Era începutul unui final fericit. Unul simplu, nu de poveste cu prinți și palate, ci cu oameni obosiți, bănci de parc, frunze pe jos și o mamă care refuză să renunțe.

Poate că lumea o va judeca mereu când o va vedea cu telefonul în mână.

Dar copilul ei va ști mereu adevărul: că mama aceea nu stătea pe telefon ca să fugă de el…

Ci ca să lupte pentru el.

Și, uneori, între o poză postată pe internet și un formular de angajare, diferența este un copil cu burtica plină și cu viitorul un pic mai sigur.

Dacă ai citit până aici, te rog: nu mai judeca nicio mamă doar pentru că o vezi cu telefonul în mână.

Dă share poveștii ca să ajungă la toți cei care uită cât de greu e să crești singur un copil.