$$

 – Ai văzut și pe ăsta? începu mătușa Ana, strâmbând din nas. Se tot plânge, dar numai prin crâșme stă, să fim serioși.

După ce se ridicase de la masă, toți au început să-și dea cu părerea despre viața lui, dar fetița le-a spus ceva oamenilor mari de le-a făcut obrajii să ardă de rușine.

Duminica aceea mirosea a sarmale, a cozonac și a cafea tare, așa cum miroase mereu casa unchiului Vasile când are musafiri. Era ziua lui și, ca în fiecare an, toată familia se strânsese în mica sufragerie văruită în albastru.

Masa era plină: farfurii cu salată de boeuf, platouri cu friptură, murături, prăjituri puse pe tăvi de metal zgâriate de timp. Pe pereți, câteva fotografii vechi cu oameni tineri, zâmbind spre un viitor care acum deja trecuse.

Unchiul Vasile, cu cămașa lui în carouri și cu obrajii ușor roșii de la emoție și de la un pahar de vin, își plimba privirea peste toți cei dragi.

– Hai, luați, nu vă sfiiți, că doar nu v-am chemat la muzeu, râse el, turnând vin în pahare.

Lumea vorbea peste lume. Fiecare avea ceva de spus, ceva de arătat, ceva cu care să se laude.

– Noi ne-am apucat de construit etaj la casă, zise unchiul Mihai, îndreptându-se în scaun. Anul ăsta îl terminăm, o să vedeți. Și am schimbat și mașina, gata cu fierătania aia veche.

– Aaa, bravo, să o stăpâniți sănătoși, îl aprobă mătușa Ana, ridicând din sprânceană. Noi ne-am luat teren. Lângă pădure. O să facem o cabană de vis, să venim la aer curat, nu ca aici, în oraș, între blocuri.

– Și noi vrem să cumpărăm un apartament mai mare, interveni vărul Lucian. Ăsta e deja mic, copiii cresc…

Lăudăroșenia se revărsa peste masă ca vinul dintr-un pahar răsturnat. Fiecare încerca, cu zâmbetele largi și cu vorbe mari, să arate că o duce bine, că viața lui merge înainte, că nu se lasă.

Ioana, nepoțica de șapte ani a unchiului Vasile, stătea cuminte pe scăunelul ei mic, cu coatele la marginea mesei, jucându-se cu marginea feței de masă cu flori. Asculta tot. Ochii ei mari treceau de la un chip la altul, parcă încercând să înțeleagă ce e cu toată competiția asta a oamenilor mari.

La un moment dat, a venit și Georgică. Puțin stingher, cu o geacă veche, dar curată. A intrat zâmbind, cu un cadou mic în mână – o sticlă de vin și o ciocolată.

– La mulți ani, Vasile! Să fii sănătos! zise el, întinzând cadoul.

– Mulțumesc, măi, Georgică! Hai, ia loc, că tocmai ne lăudăm pe aici cu ce mai construim, râse unchiul Vasile.

Georgică se așeză la colțul mesei și-și strânse palmele, puțin jenat.

– Eu n-am cu ce să mă laud, zise el încet, dar totuși zâmbind. Mă bucur că sunt aici cu voi. Atât.

Mătușa Ana îl întrebă din politețe:

– Și… tu ce mai faci, măi, Georgică?

El oftă ușor, dar încercă să păstreze tonul vesel:

– Eh, ce să fac… Mă descurc. Caut de lucru, mai prind câte o zi cu ziua… E greu, da’ mergem înainte. Băiatul e la maică-sa, n-am prea avut bani să-i mai iau ceva. Da’ o să fie bine.

Se făcu o liniște ciudată. Toți clătinară din cap dând din gură lucruri de complezență: „Las’ că o să fie, o să vezi”, „Cu Dumnezeu înainte”, „Important e că ești sănătos”. Apoi discuția se mută la altceva, ca și cum cuvintele lui Georgică ar fi fost un fir incomod de care nimeni nu voia să tragă.

După un timp, Georgică se ridică.

– Gata, că v-am reținut destul. Mai am niște treburi. Să fiți sănătoși și să vă bucurați de ce aveți. La mulți ani, încă o dată, Vasile!

– Stai măi, să-ți mai pun niște prăjituri la pachet, zise unchiul, ridicându-se grăbit. Să duci și tu acasă.

– Nu, lasă, că… E bine așa. Să aveți voi. Mersi, oricum.

Și a plecat, cu același zâmbet blând, dar cu umerii ușor căzuți. Ioana l-a urmărit cu privirea până s-a închis ușa. A simțit un nod în gât, fără să știe de ce.

Abia se așeză unchiul Vasile la masă, că discuțiile începură să freamăte din nou, de data asta cu alt ton.

– Ai văzut și pe ăsta? începu mătușa Ana, strâmbând din nas. Se tot plânge, dar numai prin crâșme stă, să fim serioși.

– Da, măi, zise vărul Lucian, ridicând paharul. Se laudă el că „merge înainte”, dar n-are nici după ce bea apă, cum s-ar zice.

– L-a lăsat nevasta, e vai de capul lui, completă unchiul Mihai. Dar la vorbe îi merge gura, nu glumă. Și să vezi ce mai umblă cu povești pe la lume…

Toți râdeau. Unii clătinau din cap „înțelepți”, alții aruncau glume mușcătoare. Vorbe grele se rostogoleau peste masă, mai tăioase decât cuțitele care tăiaseră friptura.

Ioana simți cum îi înroșesc obrajii de rușine, deși nu înțelegea de ce ar trebui ea să se rușineze. Îi privea pe rând: pe unchiul Mihai, pe mătușa Ana, pe vărul Lucian. Se gândeau că nu îi aude nimeni, că doar sunt „între ai lor”.

În urmă cu doar câteva minute, aceiași oameni îl primiseră pe Georgică cu zâmbete largi, îl bătuseră pe umăr, îi spuseseră „Lasă, măi, că o să fie bine!”. Iar acum…

Ioana își strânse degetele mici în jurul linguriței. Simțea că ceva nu e corect. Că ceva nu e frumos. Că ceva o doare, chiar dacă nu știa exact ce.

– De ce faceți așa? întrebă ea, dintr-odată, cu o voce subțire, dar clară.

Toți tăcură. Păreau că abia acum își aminteau că la masă mai era și un copil.

– Ce e, puiule? o întrebă mama ei, încercând să schimbe subiectul. Vrei suc?

– De ce vorbiți urât de nenea Georgică, după ce a plecat? continuă Ioana, fără să clipească. Când era aici, zâmbeați la el. Acum râdeți de el…

Se lăsă o liniște grea. Cineva își drese glasul. Un altul își puse servieta la gură, prefăcându-se că tușește.

– Eh, Ioana, așa mai glumim și noi, spuse vărul Lucian, încercând să dea tonul ușor.

– Nu pare glumă, zise fetița. Dacă ar fi aici, nu i-ați spune asta. Și dacă ar auzi, ar plânge. De ce să facă oamenii mari pe cineva să plângă, chiar dacă nu vede?

Unchiul Vasile își lăsă furculița jos. O privi lung pe nepoata lui. În ochii ei nu era răutate, nu era judecată. Era doar o tristețe limpede, ca apele unui pârâu de munte.

– Păi… lumea mai vorbește, Ioana, spuse mătușa Ana, simțind pentru prima oară că nu găsește cuvintele potrivite. Așa e de când lumea…

– Dar dacă toți fac așa, e bine? îi tăie fetița vorba. Și pe voi vă vorbesc alții când plecați. Și pe mine, poate, la școală. Și nu-mi place. Eu vreau să știu că atunci când zâmbesc la cineva, chiar îl plac. Nu să zâmbesc și apoi să spun urât de el.

Cuvintele ei căzură pe masă mai greu decât toate glumele de până atunci.

Unchiul Mihai își frecă fruntea.

– Ai dreptate, măi copilo… mormăi el, mai mult pentru sine. Da’ oamenii mai scapă…

– Atunci să nu mai scape, zise Ioana serios. Că poate așa se simte singur. El a zis că e greu. Poate chiar îi e greu. De ce nu i-ați spus ce ați zis după ce a plecat? „Hai, Georgică, dacă ai nevoie de ajutor, spune-ne. Hai să-ți găsim de lucru.” Sau să-i dați prăjituri la pachet, așa cum a vrut unchiul Vasile. Eu așa aș fi vrut să-i spuneți.

Unchiul Vasile simți cum îl înțeapă lacrimile în colțul ochilor. Se uită la farfuria lui, apoi la ușă, acolo unde dispăruse Georgică.

– Știți ceva? zise el, ridicându-se încet. Copila are dreptate. Noi stăm aici și ne dăm mari cu ce avem, cu ce-am construit, cu ce-am cumpărat… și nu ne dăm seama că omul ăla n-are nici măcar cu cine să vorbească. Și noi, în loc să fim familie pentru el, îl punem pe masă ca pe o friptură, să-l „tăiem” în vorbe.

Nimeni nu zise nimic. Fiecare simțea, în felul lui, că s-a despuiat de o haină frumoasă, și dedesubt se vede ceva ce nu le place.

Mama Ioanei își trecu mâna prin părul fetei.

– Iartă-ne, Ioana, spuse ea încet. Ne-ai dat o lecție. Poate că noi, oamenii mari, uităm uneori că și spatele celor care nu sunt de față tot inimă are.

Fetița zâmbi ușor, rușinată.

– Eu nu vreau să vă cert, zise ea. Doar… nu vreau să fiu ca voi când o să fiu mare, dacă voi vorbiți așa. Eu vreau să fiu prietenă cu oamenii și când sunt la masă, și când nu sunt.

Unchiul Vasile se apropie de ea și o sărută pe frunte.

– Dacă o să fim și noi ca tine, o să fim mai buni, copilă, spuse el. Și asta valorează mai mult decât toate casele și mașinile despre care ne tot lăudăm noi aici.

Și, în după-amiaza aceea de duminică, în casa modestă din sat, ceva s-a schimbat. Nu s-a auzit niciun clopțel, n-a venit nicio lumină magică pe fereastră. Doar câteva inimi de oameni mari s-au rușinat în fața unei fetițe de șapte ani.

Mai târziu, când strângeau masa, nimeni nu mai râdea de Georgică. Ba chiar unchiul Vasile spuse:

– Să știți că de mâine mă duc la fabrica aia de la marginea orașului. Am auzit că angajează. O să întreb și de Georgică. Dacă pot să-l ajut, o fac. Că de vorbit e ușor. Gura nu costă nimic. Faptele costă.

Ioana îl privi cu mândrie.

În seara aceea, când s-a culcat, și-a lipit palmele mici una de alta și a șoptit:

„Doamne, fă-i pe oamenii mari să nu se mai prefacă. Să fie buni și când nu îi vede nimeni. Ca să nu-i doară pe alții.”

Și, dacă te gândești bine, poate că în fiecare familie există o Ioana mică care vede mai clar decât toți adulții: că adevărata „avere” nu e casa, nici mașina, nici câte etaje ai construit, ci felul în care vorbești despre cei care nu sunt la masă.

Data viitoare când cineva pleacă de la masă, ai grijă ce lași în urma  lui: cuvinte sau cuțite? Alege conștient. Dacă și ție ți-a plăcut această poveste, distribuie mai departe. Tu ai fi făcut la fel?