$$$

 Alexandru Arșinel – Ultimul mare boem al scenei românești și omul care a transformat râsul într-un legământ cu publicul

Într-o dimineață de iunie, în anul 1939, într-un colț liniștit al Moldovei, la Dolhasca, s-a născut un copil care avea să umple generații întregi de români cu lumină, cu veselie, cu speranță, cu o energie aparte, inconfundabilă, imposibil de prins în cuvinte obișnuite, pentru că venea dintr-un alt loc – din dragoste sinceră pentru oameni și pentru scenă.

Alexandru Arșinel, fiul unei familii modeste, a crescut într-o Românie încă frământată, unde bucuria era un dar rar, iar teatrul – o formă de supraviețuire spirituală. Încă din copilărie, Arșinel învățase ce înseamnă munca, responsabilitatea, respectul, dar și nevoia profundă de a fugi din realitatea grea printr-un zâmbet, printr-o glumă, printr-o poveste care să mângâie sufletul.

Și poate tocmai de aceea, atunci când a pășit în București pentru a studia la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, purta cu el un singur vis, greu și frumos deopotrivă: să nu lase niciun om din sală să plece trist. Să aline, să ofere, să dăruiască. Să fie pentru alții ce nu avusese el în copilărie: o sursă de lumină.

Destinul l-a așezat acolo unde îi era locul – în teatrul de revistă, spațiul în care se întâlnesc muzica, umorul, improvizația, eleganța, ironia fină, bucuria și lacrima ascunsă, câteodată, sub fard. Constantin Tănase devenise deja simbolul acestui univers, iar Arșinel avea să fie unul dintre cei care îl duceau mai departe, fără să copieze pe nimeni, fără să împrumute stilul altora, ci construindu-și propriul mod de a fi: curat, direct, cald, exploziv prin simplitate.

Cu timpul, scena teatrului „Constantin Tănase” i-a devenit casă. Acolo și-a trăit tinerețea, maturitatea, gloria, acolo și-a lăsat sufletul. Acolo a cunoscut-o și pe Stela Popescu, partenera cu care a format unul dintre cele mai longevive, iubite și respectate cupluri artistice din România – un duet pentru care publicul nu a contenit să se ridice în picioare vreme de zeci de ani.

Arșinel și Stela au fost mai mult decât doi actori – au fost un fenomen, o formă de echilibru cosmic, o potrivire scenică ce sfida vremea, vârsta, vremurile politice și schimbările sociale. Ei nu spuneau doar replici: construiau lumi, vindecau suflete, ridicau barierele dintre oameni și le așezau în față o realitate în care greutățile puteau fi depășite prin râs.

Arșinel nu era doar actorul care făcea oamenii să râdă. Era omul care înțelegea durerea, care vedea dincolo de aparențe, care știa că umorul este, de multe ori, ultimul refugiu al celor obosiți de viață.

În spatele oricărei glume bine țintite, în spatele oricărei căderi intenționate, în spatele oricărei pauze, exista un Arșinel serios, responsabil, un om pentru care teatrul însemna luptă, devotament, sacrificiu. Ani de zile, boala i-a încercat trupul, dar niciodată nu i-a învins voința. Niciodată nu s-a văitat public, niciodată nu a cerut compasiune. A mers înainte pe scenă chiar și atunci când mersul îi era greoi, chiar și atunci când respirația îl trăda. Pentru el, publicul era sfânt.

Când Stela Popescu s-a stins în 2017, o parte din el s-a stins odată cu ea, pentru că despărțirea lor nu a fost doar profesională, ci aproape metafizică. Ei nu jucaseră împreună: ei trăiseră împreună, în aceeași lumină.

Pe 29 septembrie 2022, Alexandru Arșinel a plecat, în sfârșit, să se odihnească. Bucureștiul, România, lumea artistică și generații întregi de spectatori au simțit golul lăsat în urmă ca pe o rană. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, locul în care se odihnesc marile conștiințe ale artei românești, iar numele lui a rămas înscris în istoria culturii române ca ultimul mare boem al revistei, ultimul titan al unui gen artistic aproape dispărut, dar fără de care România nu ar fi avut aceeași culoare.

Astăzi, când îi ascultăm vocea, când îl vedem înregistrat alături de Stela, când îi simțim replicile calde, parcă improvizate, dar perfect controlate, ne dăm seama că nu se va mai naște un alt Arșinel, așa cum nu se vor mai naște nici perechi artistice precum cea pe care a construit-o cu Stela Popescu.

A fost un om mare, într-o lume care uită uneori să fie recunoscătoare.

Morala

O viață dăruită oamenilor nu se stinge niciodată. Când aduci lumină în sufletele altora, chiar și clipa în care pleci devine o amintire care încălzește, nu una care doare. Râsul vindecă, iar cei care știu să îl dăruiască sunt uneori îngeri care au ales să poarte frac în loc de aripi.

#AlexandruArșinel #LegendaRevistei #TeatrulRomanesc #GenerațiaDeAur #StelaSiArsinel #GlorieNemuritoare #Respect #AmintiriCareNuMor