$$$

 Profesorul Nicolae Barbu, 70 de ani, profesor de matematică de patruzeci și opt de ani, primește în septembrie 2024 diagnosticul care îi va marca ultimul an de predare: cancer pancreatic, stadiul IV, prognostic - șase până la nouă luni.

"Domnule profesor Barbu," spune oncologul, "la vârsta dumneavoastră și cu acest diagnostic, pensia medicală imediată e cea mai bună opțiune. Tratamentul va fi greu. Veți avea nevoie de odihnă."

Nicolae se gândește. Patruzeci și opt de ani în aceeași școală. Mii de elevi. Generații care au trecut prin clasa lui. Și acum - ultimul an.

"Doctor, câte luni am dacă nu fac tratament agresiv?"

"Șase. Poate șapte."

"Și dacă fac tratament moderat, care să îmi permită să muncesc?"

"Opt. Poate nouă. Dar cu durere. Cu oboseală. Cu zile proaste."

"Anul școlar se termină în iunie. Sunt nouă luni. Pot să predau încă un an?"

Oncologul îl privește. "Teoretic da. Practic - va fi extrem de greu. Nu recomand."

"Dar pot?"

"Puteți încerca. Dar de ce? La vârsta dumneavoastră, cu acest diagnostic, aveți dreptul la odihnă."

Nicolae zâmbește trist. "Pentru că am o clasă de clasa a XII-a. Treizeci de elevi. Bacalaureat în iunie. Dacă plec acum, primesc alt profesor. Unul care nu îi cunoaște. Eu îi cunosc. I-am pregătit trei ani. Vreau să îi duc până la capăt."

Pentru că asta înseamnă să fii profesor adevărat - nu abandonezi elevii tăi în ultimul lor an, indiferent ce ți se întâmplă ție.

Directoarea școlii află de diagnostic. "Domnule profesor Barbu, vă înțeleg dorința. Dar trebuie să fim realiști. Dumneavoastră sunteți bolnav. Grav. Nu puteți să vă asumați un an întreg."

"Pot. Și vreau. Clasa a XII-a C e a mea. Am început cu ei în clasa a X-a. Trebuie să termin cu ei."

"Dar dacă starea dumneavoastră se înrăutățește?"

"Atunci voi pleca. Dar până atunci, predau."

Directoarea acceptă. Cu condiție - monitorizare lunară, dreptul de a interveni dacă starea se deteriorează critic.

În septembrie 2024, Nicolae începe ultimul său an școlar. Clasa a XII-a C - treizeci de elevi. Majoritatea îl au de trei ani. Îl cunosc. Îl respectă. Dar nu știu de diagnostic.

Nicolae decide să nu le spună. "Nu vreau milă. Vreau să predau normal. Să fiu profesorul lor, nu pacientul lor."

Primele săptămâni sunt acceptabile. Chimioterapie ușoară. Efecte moderate. Poate să predea. Oboseală mai mare, dar gestionabilă.

În octombrie, o elevă, Ana, observă ceva. "Domnule profesor, sunteți bine? Păreți obosit."

"Sunt bine, Ana. Vârsta își spune cuvântul. Dar matematica e la fel de precisă ca întotdeauna."

Ana nu e convinsă. Dar nu insistă.

În noiembrie, efectele chimioterapiei se intensifică. Nicolae pierde în greutate. Părul începe să cadă. Oboseala e mai pronunțată. Dar predă în continuare.

Un elev, Mihai, vine după oră. "Domnule profesor, putem să vorbim?"

"Desigur, Mihai."

"Domnule profesor, sunteți bolnav? Serios bolnav?"

Nicolae îl privește. Mihai e unul dintre cei mai buni elevi. Perceptiv. Nu poate fi mințit.

"Da, Mihai. Sunt bolnav. Dar pot să predau. Și vreau să predau."

"Cât de bolnav?"

Nicolae ezită. Apoi decide - Mihai merită adevărul. "Terminal. Șase până la nouă luni."

Mihai tace. Lacrimi în ochi. "De aceea ați rămas? Pentru noi?"

"Da. Voi sunteți ultima mea clasă. Vreau să vă pregătesc pentru bacalaureat. Să vă văd terminând."

"Domnule profesor, nu trebuia. Puteați să vă odihniți."

"Mihai, eu nu sunt doar profesor. Sunt PROFESORUL VOSTRU. Asta înseamnă responsabilitate până la capăt."

Mihai pleacă și spune colegilor. Clasa află. Toți vin la Nicolae.

"Domnule profesor, de ce nu ne-ați spus?"

"Pentru că nu voiam să schimbe ceva. Vreau să fim clasă normală, cu profesor normal, care predă normal."

"Dar nu sunteți normal! Sunteți bolnav!"

"Da. Dar pot să predau. Și atâta timp cât pot, o fac."

Din noiembrie, clasa se schimbă. Nu milă - respect. Vin pregătiți la oră. Ascultă atent. Învață serios. Nu pentru note. Pentru el.

"Dacă domnul profesor poate să vină bolnav, noi putem măcar să fim atenți," spune Ana.

În decembrie, Nicolae are zi proastă. Durere puternică. Chimioterapie făcută cu o zi înainte. Ar trebui să stea acasă. Dar are oră cu clasa a XII-a C.

Vine. Palid. Tremurând ușor. Dar vine.

"Domnule profesor, puteți să lipsiti astăzi! Înțelegem!" spune Mihai.

"Sunt aici. Haideți să facem matematică."

Predă o oră. Cu pauze. Cu durere vizibilă. Dar predă.

După oră, elevii rămân. "Domnule profesor, vă ajutăm cu ceva?"

"Nu. Dar mulțumesc. Faptul că sunteți aici, atenți, asta mă ajută."

În ianuarie 2025, starea lui Nicolae se deteriorează. Pierdere mare în greutate. Oboseală cronică. Dureri frecvente. Oncologul recomandă oprirea predării.

"Domnule Barbu, corpul dumneavoastră nu mai face față. Trebuie să vă odihniți."

"Mai am cinci luni până în iunie. Pot să rezist."

"Nu puteți. Riscați să colapsați în clasă."

"Risc acceptat. Clasa mea are bacalaureat în iunie. Eu îi pregătesc până atunci."

Directoarea intervine. "Domnule profesor Barbu, trebuie să fim responsabili. Starea dumneavoastră e critică. Nu puteți continua."

Nicolae o privește. "Directoare, cu respect, pot. Poate nu la fel de bine ca înainte. Poate cu mai multe pauze. Dar pot. Și vreau. Elevii mei merită să fiu acolo."

După negocieri, un compromis - Nicolae predă trei zile pe săptămână în loc de cinci. Celelalte două, alt profesor. Dar ore principale cu el.

Clasa protestează. "Nu vrem alt profesor! Vrem pe domnul Barbu!"

"Elevii, înțelegeți. Domnul profesor nu mai poate cinci zile. Dar vine trei. E mult pentru starea lui."

Elevii acceptă. Dar în zilele când Nicolae nu e, învață singuri și își pregătesc întrebări pentru el.

În februarie, Nicolae e spitalizat trei zile. Complicație din chimioterapie. Când se întoarce, clasa l-a așteptat.

"Domnule profesor, ne-a fost dor!"

"Și mie mi-a fost dor de voi. Haideți să recuperăm."

În martie, Nicolae realizează - mai are trei luni. Bacalaureatul e în iunie. Trebuie să îi pregătească pentru tot. Nu doar matematică. Pentru viață.

Într-o zi, după oră, îi adună. "Vreau să vă spun ceva. Nu ca profesor de matematică. Ca om."

Clasa ascultă.

"Viața nu e ecuație cu soluție unică. E problemă cu multiple abordări. Unele funcționează. Altele nu. Important e să nu renunțați la prima greșeală. Să încercați din nou. Diferit. Mai bine. Matematica v-a învățat asta - persistență."

Elevii ascultă în tăcere.

"Și încă ceva. Eu sunt aici, bolnav, pentru că voi contați. Nu pentru că trebuie. Ci pentru că vreau. Găsiți și voi, în viață, ceva care să conteze atât de mult încât să faceți sacrificii pentru asta. Asta e viață trăită cu scop."

În aprilie, Nicolae e foarte slab. Merge cu baston. Vorbește încet. Dar vine. Trei zile pe săptămână. Pregătește clasa pentru bacalaureat.

"Domnule profesor, puteți să stați jos când predați?" întreabă Ana.

"Pot. Mulțumesc."

Predă stând jos. Din scaun. Cu table apropiată. Elevii vin la tablă. El corectează din scaun. Adaptare. Dar predă.

În mai, cu o lună înainte de bacalaureat, Nicolae e spitalizat din nou. De data asta mai serios. O săptămână.

Clasa îl vizitează. Toți treizeci. "Domnule profesor, ne pregătim. Pentru dumneavoastră."

Nicolae plânge. "Voi sunteți cei mai buni elevi. Nu pentru note. Pentru inimi."

Când iese din spital, are două săptămâni până la simulare națională. Vine la școală. Ultima pregătire.

"Copii, aveți tot ce trebuie. Matematica o știți. Acum e doar încredere. Credeți în voi. Eu cred."

Simularea e în 20 mai. Nicolae vine. Vrea să îi vadă intrând. Așteaptă la poartă. Îi încurajează pe fiecare.

"Ana, tu poți!" "Mihai, ai lucrat greu!" "Andrei, concentrare!" "Maria, nu te speria!"

După simulare, așteaptă rezultatele. Media clasei - 8.7. Cea mai bună din ultimii zece ani ai școlii.

"Domnule profesor, am reușit! Pentru dumneavoastră!"

Nicolae plânge. "Nu pentru mine. Pentru voi. Dar mulțumesc."

Pe 31 mai, Nicolae are ultima lui oră. Bacalaureatul real e în 10 iunie. Dar el nu mai poate veni zilnic.

"Copii, aceasta e ultima mea oră cu voi. Bacalaureatul e în zece zile. Sunteți pregătiți. Aveți tot. Matematica, încrederea, curajul. Mergeți și arătați ce puteți."

Clasa tace. Apoi aplaudă. Toți. În picioare. Cinci minute.

Nicolae plânge. "Voi ați fost ultima mea clasă. Cea mai bună. Mulțumesc că m-ați lăsat să fiu profesorul vostru până la capăt."

Ana vine cu flori. "Domnule profesor, dumneavoastră ne-ați învățat nu doar matematică. Ne-ați învățat să nu renunțăm. Să fim acolo când suntem necesari. Să facem sacrificii pentru cei care contează. Asta e mai mult decât orice ecuație."

Pe 10 iunie, bacalaureatul începe. Nicolae e acasă. Prea slab să meargă. Dar trimite mesaj fiecărui elev. "Succes! Cred în voi!"

Clasa scrie bacalaureatul. Matematică în 12 iunie. Toți se gândesc la el. "Pentru domnul profesor!"

Rezultatele apar în 1 iulie. Clasa a XII-a C - promovabilitate 100%. Media la matematică - 9.1. Cea mai bună din județ.

Elevii aleargă la Nicolae. E la pat. Foarte slab. Dar conștient.

"Domnule profesor! Am promovat! Toți! Media 9.1!"

Nicolae zâmbește. "Știam. Voi sunteți cei mai buni. Nu m-ați dezamăgit niciodată."

"Domnule profesor, meritul e al dumneavoastră!"

"Nu. Meritul e al vostru. Eu am predat. Voi ați învățat. Voi ați muncit. Voi ați reușit."

Pe 15 iulie, Nicolae e transferat în îngrijiri paliative. Starea critică. Dar conștient.

Clasa vine zilnic. Câte doi-trei. Stau cu el. Îi povestesc despre facultăți, planuri, vise.

"Domnule profesor, mulțumită dumneavoastră, am intrat la Politehnică!"

"Mulțumită ție, Mihai. Tu ai muncit."

Pe 3 august, Nicolae moare. 70 de ani. Patruzeci și opt de ani profesor. Ultimul an - cel mai greu și cel mai important.

La înmormântare - toți treizeci din clasa a XII-a C. În uniformă de liceu. Cu flori. Cu diplome de bacalaureat.

"Domnule profesor Barbu a murit făcând ce iubea - predând. Ultima lui clasă am fost noi. Ne-a învățat până în ultima zi. A murit două luni după ce ne-a văzut promovând. A așteptat să știe că am reușit. Apoi a plecat liniștit," spune Mihai în discurs.

Pe sicriu, elevii pun treizeci de trandafiri. Câte unul de la fiecare. Și diplomele lor de bacalaureat, copii. "Pentru că fără dumneavoastră, nu le-am fi avut."

După înmormântare, școala face placă comemorativă:

"Profesor Nicolae Barbu

1954-2025

Patruzeci și opt de ani de predare

Ultimul an - cu cancer terminal

Ultima clasă - XII-a C, promovabilitate 100%

A predat până când nu a mai putut respira

Pentru că elevii săi contau mai mult decât viața lui"

În septembrie 2025, clasa a XII-a C, acum studenți, se adună. La un an de la începutul ultimului an cu Nicolae.

"A murit pentru noi," spune Ana.

"Nu," corectează Mihai. "A trăit pentru noi. Diferență mare. A ales să își trăiască ultimele luni făcând ce conta - pregătindu-ne pentru viață. Asta nu e moarte. E viață trăită cu scop."

Toți treizeci fac pact. Să fie în fiecare an, în septembrie, să își amintească. Profesorul care nu i-a abandonat când putea. Profesorul care a rămas când era aproape imposibil. Profesorul care le-a arătat ce înseamnă devotament adevărat.

Nicolae Barbu a predat matematică patruzeci și opt de ani.

Dar ultima lui lecție nu a fost despre ecuații.

A fost despre a fi prezent când ești necesar. Despre a face sacrificii pentru cei care contează. Despre a nu renunța chiar când totul te îndeamnă să o faci.

Lecția pe care nicio ecuație nu o poate învăța. Dar pe care viața lui a demonstrat-o perfect.

Ultima clasă. Ultimul an. Ultima lecție.

Cea care rămâne pentru totdeauna.