$$$

 Stan și Bran: Povestea a Două Genii ale Râsului

În zorii cinematografiei mute, când lumea încă învăța limbajul gesturilor proiectate pe un ecran tremurător și muzica pianului era singura voce a filmului, două figuri aveau să se ridice din anonimatul începuturilor hollywoodiene pentru a deveni simbolurile universale ale comediei, iar aceste două figuri erau Arthur Stanley Jefferson, născut la 16 iunie 1890 în Lancashire, Anglia, care avea să devină Stan Laurel, și Norvell Hardy, născut la 18 ianuarie 1892 în Georgia, Statele Unite, care avea să rămână pentru eternitate Ollie, adică Bran, duo-ul lor reprezentând una dintre cele mai neobișnuite și totodată perfecte alianțe artistice din istoria cinematografiei, conturând un stil atât de simplu în aparență și totuși atât de profund în mecanica sa teatrală, încât publicul din toată lumea avea să râdă decenii la rând fără să știe că în spatele fiecărei farse, fiecărui gest mecanic de uimire și fiecărei căderi intenționate se ascundea o muncă minuțioasă, ore de repetiții și o inteligență comică rafinată.

Stan, provenit din lumea teatrelor englezești, cu o sensibilitate artistică formată sub mentoratul marelui Charlie Chaplin, era arhitectul fiecărei scene, cel care organiza, scria, rafina, rescria și controla fiecare detaliu, fiind deopotrivă creierul tehnic și sufletul creativ al duo-ului, în timp ce Bran, cu statura lui impunătoare și privirea lui care încerca mereu să mențină un soi de falsă demnitate în mijlocul haosului provocat de partenerul său, aducea echilibru, eleganță comică și un tip de reactivitate care transforma fiecare gafă într-un moment antologic, iar întâlnirea lor în anul 1927 a fost mai mult decât o colaborare artistică, a fost începutul unuia dintre cele mai durabile și influente parteneriate din istoria filmului.

În anii ’30, când lumea începea să se prăbușească sub greutatea Marii Crize, Stan și Bran ofereau alinare prin umorul lor fizic, nevinovat și universal, realizând filme ca “Sons of the Desert”, “Way Out West” sau scurtmetraje premiate cu Oscar, iar publicul, indiferent de continent sau limbă, găsea în ei aceeași magie: prietenia imperfectă, dar indestructibilă, dintre două suflete care nu-și puteau imagina scena unul fără celălalt, o prietenie care a continuat și în afara ecranului, fiindcă deși Hardy era pasionat de muzică și viață socială, iar Laurel era perfecționist, retras și obsedat de lucru, legătura lor nu s-a destrămat niciodată, nici măcar atunci când Hollywood-ul le-a redus contractele, nici în fața bolilor, nici în ultimele lor turnee obositoare prin Europa în anii ’50, turnee care au demonstrat încă o dată că publicul îi iubea cu o loialitate rar întâlnită.

Moartea lui Oliver Hardy în 1957 l-a lăsat pe Stan devastat, iar Laurel, deși trăia încă până în 1965, nu a mai urcat niciodată pe scenă și nu a mai făcut niciun film, declarând că nu ar fi putut continua fără Bran, fiindcă duo-ul lor nu fusese niciodată doar o colaborare profesională, ci o identitate comună, iar moștenirea lor, întinsă pe aproape cincizeci de ani de artă comică, arată lumii că râsul nu este doar un act spontan, ci o formă de tandrețe, o limbă universală și o dovadă că prietenia poate deveni o forță care supraviețuiește timpului, uitării și chiar morții.

Morala: Adevărata măreție artistică se naște acolo unde talentul întâlnește loialitatea, iar prietenia devine fundamentul unei creații care traversează generații.

#StanSiBran