$¢$

 La noi în familie se știa: tata era responsabilul oficial cu cumpărăturile. Nu exista „du-te tu”, era clar cine merge. De ce? Pentru că el aducea întotdeauna tot ce era mai proaspăt, mai bun și mai de calitate. Orice îi cerea mama, el găsea, chiar dacă produsul dispăruse de pe raft de trei zile. Rupea norii și tot făcea rost, de parcă avea intrare în culisele magazinelor. Mama îi făcea lista, iar el o aducea completă, ca un elev premiant care nu acceptă altceva decât „foarte bine”.

  Pe vremea aia locuiam lângă Drumețul, centrul nostru alimentar. Un complex mare, cu aprozar, alimentară, măcelărie, tutungherie, toate la un loc. Acolo era regatul lui tata. Și cum să nu fie, când era un bărbat extrem de frumos, care trezea furori peste tot, brunet, ochii verzi, un zâmbet din ăla care lumina tejghelele. Nu putea să treacă neobservat nici dacă încerca să se ascundă după un sac de cartofi. Femeile îl observau înainte să apuce ca el să deschidă gura.

  Când intra în alimentară, vânzătoarele îl recunoșteau din prima. „Mihăiță, uite ce ți-am oprit”, „Mihăiță, ce-ți dau azi?”, de parcă omul avea abonament VIP la marfa bună. La aprozar, la fel. La tutungerie, la fel. Dacă ar fi existat magazin de nasturi la colț, și acolo l-ar fi știut pe nume. Stătea la șuetă cu toate: râsete, glume, chicoteli, ca și cum ar fi fost o mică petrecere improvizată.

   Într-o zi m-a trimis mama cu el la benzină. Era coadă, normal, că așa era atunci. Tata m-a lăsat în mașină. S-a uitat la mine serios, cu degetul ridicat,mi-a spus:

-Stai aici și să nu te miști.

-De ce?

-Vorbesc un pic cu doamna despre serviciu, probleme, treburi. Și să nu spui acasă. Dacă sufli o vorbă, rămâi fără bomboane și fără desene.

  M-am simțit ca un martor protejat, pus pe „pauză” în mașină. Și, ca de obicei, doamna care apăruse absolut „accidental”, o roșcată înaltă, frumoasă, ondulată, modelul ăla pe care îl întâlnea tata fix când era coadă la benzină, se tot uita chiorâș la mine, prin geamul mașini. Ei doi la șuetă, la „ha ha ha”, „ho ho ho”, iar eu mă uitam pe geam ca un agent undercover și o priveam foarte urât. 

  Azi așa, mâine așa, până când într-o zi m-am supărat pe tata și i-am spus mamei: „Vezi că tata, de câte ori îl trimiți la cumpărături, stă cu femeile de vorbă și are o grămadă de gagici.” Mama nimic: „Hai, mă, taci cu glumele tale, că nu cred.” Eu zic o dată, zic de două ori, ea nimic.

  Dar într-o zi, când ieșea de la serviciu, l-a văzut cu ochii ei: hohote, glume, bătai pe umăr. S-a întors la mine ca o vijelie:

-Dar bine, mă, copilă, de ce nu mi-ai spus?

 Perfect. Tata mă certa că am zis, mama mă certa că n-am zis. Eu la mijloc, vinovatul universal. După ce m-au certat, au hotărât amândoi că sunt „vinovatul de serviciu” și m-au pedepsit. De parcă eu aveam programări la admiratoarele lui.

  Și culmea, când am ajuns la 16-17 ani și ieșeam cu el pe stradă, lumea credea că e fratele meu. Femeile îl abordau cu zâmbete cât luna plină, iar eu eram lângă el, liniștită, fiica lui,dar habar n-aveau.

Autor:Angelica Alexe