$$$

 OMUL PROST...

Gheorghe VĂDUVA 

Bazat doar pe vorba goală, care sună-a plinătate,

omul prost se crede geniu ancorat în veșnicie,

lui nu-i pasă de ridicol, el nu știe că nu știe, 

ci trăiește, ca nimicul, în deplină libertate.

N-are lacrimă pe suflet, nici constrângeri, nici speranță, 

n-are noapte, n-are ziuă, n-are clipă, nici durată, 

lumea lui nu-i, ca la alții, bună, rea sau complicată, 

el trăiește totdeauna în deplină siguranță. 

Nu se teme, nu se plânge, nu se roagă, nu insistă,

lui nu-i trebuie-îndoială, fiindcă nu se îndoiește, 

vrea mereu să se audă, doar de-aceea tot vorbește,

este sigur de ce știe, ce nu știe nu există.

N-are limite, nici garduri, nici regrete, nici ispită, 

niciodată nu se-întreabă dacă verbele-s corecte,  

dacă trebuie să-învețe, de-i perfect sau cu defecte,

Universul n-are margini, iar prostia-i infinită. 

Verva-i pare prea-înțeleaptă, mintea lui îi e destulă,

el se crede arc voltaic într-o stea strălucitoare,  

creier supra-plin de toate, Făt frumos cu ochi de soare, 

cel mai falnic, cel mai sexi, căci prostia-i și fudulă. 

Prostul n-are cum să știe că e prost de-îngheață gheața,

gheața-i pentru el o formă de epuizare-a mării, 

este cel mai cel în toate, demn de demnitatea țării,

vede tot și tot ce vede este-un ghem ce-și neagă ața. 

Prostul nu are complexe, el, lui însuși, își ajunge,

dar e bun de președinte, de savant și de vedetă, 

melodia care-i place este cea de la flașnetă,

boul scrie-o simfonie, leul latră, viespea-împunge… 

Nasul lui e-un rât bontonic, ochii-i văd ce nu se vede, 

în mocirla fără margini, el e-un râmător de frunte,

gândul lui e ca nisipul care suie-n vârf de munte, 

el e cel ce totdeauna brav și demn de el se crede. 

Nu contează ce zic alții, vocea lui e cea mai tare,

la tribună-n parlamente, în budoare sau acasă,

e-încântat de cum se-aude, iar de alte voci nu-i pasă, 

viața lui e ca glazura cu piper, dar fără sare. 

Lui nu-i pasă de angoasă, nici de vremea care trece,

omul prost e ca o noapte exprimată printr-o farsă,

sau ca piatra ruginită, care-și spune piatră arsă,

ca oceanul fără țărmuri, ca un ceai cu apă rece. 

Nu e stâlp de cafenele, nu-i nici lord, nici viclenie,

n-are gânduri fără zare și nici planuri complicate, 

nu e templu pentru alții, nici vreun club de-abilitate,

el e doar un plin de sine, prins c-un bold de-o gămălie. 

Iar prostia-i nu-i ca vremea, nici ca ursul de cavernă,

Nu-i fosilă, nu-i nici clipă; e doar mare și eternă.

Gheorghe Văduva,

Se mai întâmplă câteodată

Să te lovești de câte-un prost

Ce-n mintea lui, infatuată,

Le știe toate pe de rost.

Vorbește de nu-l mai oprești,

Din laude și din povețe..

Nu vede că te plictisești

Și îl asculți din politețe.

Când ai scăpat, mergând alene,

Te-apuca râsul fără rost

Și te mândrești, umflat in pene,

Că tu nu ești așa de prost.