*†*

 Suflet și Suflețel...

       ... sunt două personaje: 

           un căluț și o fetiță.

       Le-am întâlnit într-o zi din martie a acestui an, pe o străduță din spatele unor blocuri. De la distanță, mi-a atras atenția mărțișorul unui căluț. De fapt, căluțul avea trei mărțișoare - niște canafi uriași, câte unul de o parte și cealaltă a capului, iar un altul la piept. Erau făcuți fiecare din câte o ,,tonă" de ață, albă și roșie. Parcă dansau când calul mergea țanțoș, tropăind zgomotos pe asfaltul umed.

Mi-era și drag, mi-era și milă de el, bietul căluț. Cam neîngrijit. Trăgea o căruță și ea vai-mama-ei. În căruță... trei copii: doi băieți și o fetiță. Mă uitam la ei și mă gândeam...

       Wow!... Deodată, într-o pantă scurtă, dar cu o înclinație cam mare, s-au amestecat hamurile, calul, căruța și copiii. Adrenalina și instinctul de supraviețuire au făcut din fiecare suflet un resort. Calul a dat să se ridice și a plecat la vale, târâș, pe genunchi, un băiețel a apucat de partea dreaptă a căruței, celălalt de partea stângă, iar fetița a prins frâna cu toată puterea ei. 

       Ce mai frână și aceea!...

Nu funcționa. Frânarea a fost făcută de tălpile și fundulețele copiilor, din care parcă ieșea fum. Au știut Suflețelele astea că forța de frecare micșorează viteza... și-astfel au ajuns tefere la obiectivul lor, adică la containerele de gunoi. 

       Urcat din nou în căruță, băiatul mai măricel ținea biciul ca pe o flamură. Scăpase teafăr. Și el și ai lui.

       ... Mi-am zis eu, în sinea mea, că mărțișoarele acelea, ale căluțului lor, au fost salvatoare. Poate salvator a fost și clopoțelul legat de unul dintre ele.

       ... Am mers să le ofer ceva. Suflet - căluțul - părea obosit, băieții erau preocupați de găsirea unor ,,bunătăți", iar fetița, pe care am botezat-o instant, în gând, Suflețel, mi-a zis zâmbind:

   --- Vreau și eu o ojă ca a matale, tanti!... E tare frumoasă! Îmi place!

   --- Mi-e mi-ar plăcea să îți ofer bucurii nenumărate, draga mea (am gândit)! 

       ... M-a vrăjit inocența din ochii ei ca de cărbune, ochi asemenea cu ai copiilor din picturile lui Nicolae Tonitza. I-aș fi dat și o bucățică din sufletul meu. Mi-ar fi plăcut... și i-aș fi dat un tată, unul așa ca al meu. Tăicuțul nostru ne lua cu căruța - pe mine și pe sora mea - ca la plimbare. El nu ne-ar fi lăsat să circulăm pe străzi ultra aglomerate de mașini, ori prin intersecții complicate. Plus că el iubea animalele. Ele făceau parte din familia noastră. Caii noștri erau țesălați și potcoviți la timp. Și bine hrăniți. Și adăpați cu apă proaspăt scoasă din fântână. Căruța avea o frână zdravănă. Când cailor le era greu, mai ales la urcatul dealului, ei erau îndemnați cu vorba blândă, nicicum cu biciul. Numai ce-l vedeam pe tata proptind cu pieptul și mâinile lui căruța și-i auzeam glasul domol, protector: 

--- Hai, Băiețel! Hai, Puișor! Haide-ți, tată!...

       Eu... mie...

       --- Ce mi-ar mai plăcea să îi ofer Suflețelului-fetiță cu ochi negri și isteți?...

       ... o regină pentru țara noastră, una asemenea Reginei Maria a României. Cu tată duce englez și mamă ducesă rusoaică, ei i-ar plăcea să fie o bună înțelegere între est și vest, iar banii nu ar fi cheltuiți aiurea pentru arme (că astea fac doar rău). Inima ăstei regine, mare și empatică, ar alunga orgoliile și ar pune frână războiului de orice fel.

       ... Și-apoi... nu ar lăsa ea niște copii să trăiască necăjiți. Ar îndrăgi zâmbetul lor și ar admira uriașul mărțișor cu clopoțel al căluțului - un sărman și el. 

                  Ar zice:

       --- Fiți fericite, Suflețelelor! Că viața e doar una, pentru orișicine...