marți, 22 aprilie 2025

$$$

 LEGENDA PRINTULUI DIN PEȘTERI 


Sandu CATINEAN 


În munţii-ntunecaţi, 

din Ţara lui Zamolxis

Prin peşteri abisale, 

îmbalsămate-n ceţuri

Un tânăr cu ochi negri 

şi aură de prinţ

Sfidează-a lumii soartă, 

înconjurat de gheţuri


Cu blănuri se-nveleşte 

şi bea din ape sacre

Scăldându-se-n şuvoiae, 

prin albiile reci

Iar prieteni îi sunt brazii, 

cu cetină înaltă

Ce tremur umbre negre, 

pe tainice poteci


Se-nvăluie-n miresme, 

ce le strecoară vântul

Din soarele timid, 

înmărmurit pe stânci

La soartă meditează 

şi rosturile vieţii

Clipind din ochii-i negri, 

cu irizări adânci

……………………………………

Erau zăpezi pe munte 

şi se topeau, pe când

I-a răsărit în cale, 

lipsit de griji lumeşti

Un pustnic de prin peşteri, 

ce l-a luat cu el

Ca să-i arate Lumea 

şi mistere Cereşti


“Hai, vino să-ţi descopăr 

ce se ascunde-n peşteri

Misterele de veacuri 

ce ţin a noastră viaţă

Secrete ce doar pustnici, 

de mii de ani le ştiu

Şi patimi care-aceştia, 

ca să zdrobim ne-nvaţă”


“Eu ştiu şi care drumuri 

urmeazi a le străbate

Şi care disperare 

ţi-aduce-n suflet teamă

Tu numai mă urmează, 

prin peşterile sacre

Şi-o să te iau cu mine, 

copil din neam de seamă”

………………………………………………………………….

Copilul lung clipeşte, 

din ochii mari şi trişti

Călcând cu grijă ape, 

ce se spumau în cale

Şi-n freamătul cel dulce, 

al codrilor alpini

Pe pustnic îl urmează, 

spre peşteri abisale


O stare ne-nţeleasă 

îi năucea trăirea

Din timpuri departate, 

uitate, ancestrale

Şi tulburat la gândul 

că moşul i-e destinul

Urmă tot mai năvalnic, 

pe pustnic şi-a lui cale


Înfiorat de umbre, 

ce cad din stânci albastre

Călca pe pietre dure, 

din spume-nvolburate

Privind tăcut pe pustnic, 

cum se lupta cu neguri

Se năpustea pe urme-i, 

prin apele curate


Pluteau pe piscuri reci, 

umbrite cu-ntuneric

Părând s-atingă cerul, 

ce se-oglindea pe ape

Şi în tăcerea amplă, 

ce le-nsoţea urcuşul

Luptau tăcuţi ca somnul 

să fugă de pe pleoape


Treceau cărări prin vaduri, 

de ceţuri înecate

Prin trecători cu bolte, 

de stânci nemărginite

Şi fără ca vreun sunet, 

să curgă de pe buze

Se-nţelegeau din gânduri, 

nespuse, infinite


Iar brazii-i petreceau 

prin văile albastre

Mişcându-şi cetini grele, 

cu picaturi de roua

Părând că-s catedrale, 

din lumi necunoscute

De neguri argintate, 

cu flori de lună nouă


Când dimineaţa-aduse 

lumina peste umbre

La peştera din munte 

ascunsă printre stanci

Moşneagul şi copilul, 

ce-şi împleteau destinul

Trecură pragul sacru, 

cu plecăciuni adânci


A timpului clepsidră 

se unduia prin spaţii

Iar pustnicul de mână 

cu copilaşul blând

În peştera adâncă 

ce mirosea a smirnă

Se-ncovoie de spate, 

pe pietre-ngenunchind


„La tine Sfânt Părinte 

mă-nchin cu plecăciune

Şi în umila-mi rugă, 

aş vrea să te implor

Acestui prinţ să-i dai 

mai multă-nţelepciune

Iar de-mi asculţi Tu ruga, 

atuncia pot să mor”


Şi-n peştera cu vise 

şi gânduri ne-nţelese

Ce crudul timp le poartă 

şi-apoi le risipeşte

Îşi puse prinţul patimi, 

cu greu, la încercare

Simţind cum răul negru, 

din piept i se topeşte…

…………………………………

Dar iată, azi e ziua, 

ce răsuflări opreşte

Când pustnicu-nţelept, 

cu barbă argintată

Îngenuncheat pe pietre, 

şoptind o rugăciune

Îl cheamă pe Zamolxis, 

ce se-ntrupă pe dată


„Ah, Sfântule Părinte, 

ce lumea-o ţii în taină

Acuma munţii-aceştia 

îşi au din nou Stăpân

Mă-nchin smerit la tine 

şi-ţi mulţumesc Părinte

Că îmi asculţi iar ruga 

şi îmi topeşti un chin”


Din brazi se-aude-un vuiet, 

uşor, ca o părere

Moşneagu-închise ochii 

scăpând un scurt oftat

Pe cetini-ntins e trupu-i, 

cu aură de sfânt

Iar sufletu-i se-nalţă 

spre ceru-nseninat…


Şuvoi de lacrimi negre 

îl tulburau pe prinţ

Şi cu-un sărut pe frunte 

atinse pe moşneag

Prin codri păsărele 

cântau încet şi trist

Iar cerbi şi căprioare 

stăteau tăcuţi în prag


Străluminând din nalturi, 

lumini se învârteau

Şi vuiete de cornuri 

se risipeau cu sunet

Din piscurile nalte 

ce străjuiesc poiene

O voce glăsuieşte, 

căzând pe stânci, cu tunet:


„Acesta e urmaşul 

Preotului cel Sacru

Zamolxis, care-n veacuri 

i-a plămădit pe sfinţi

E cel ce ţine drumul, 

ce-l veţi urma prin veacuri

Voi cei ce sunteţi fiii, 

iubiţilor Părinţi”…


Iar vântul, vocea stinse, 

pe vârfuri reci, de brazi

Şi din străfund de-adâncuri, 

izvoare cristaline

Îl preamăreau pe prinţul, 

ce le era stăpânul

Urmaşul celor sacri, 

ce ne croiesc destine


Prin codri sună cornul, 

ce ne striga străbunii

Şi-un cânt uitat de veacuri, 

răsună întristat

Vibrând în taina nopţii, 

a bunilor nădejde

Se adâncea prin peşteri, 

plângând neâncetat


Iar Timpul, cu-ale sale, 

întinse, aripi surde

Îşi etala prin spaţii 

nemărginirea-i vastă

În timp ce prinţul, singur, 

îşi întregea ursita

Cu-a lui menire sacră, 

printr-o trăire castă…

……………………………………

În nopţi, prin cetini negre, 

se strecura o rază

Pe prinţul cel de seamă, 

să-l ducă în lumină

Îl atingea mai tandru, 

în dulce-mbrăţişare

Împodobindu-i chipul, 

cu-o dragoste divina…


Privind îndurerat 

la steaua ce-l mângâie

Şi-un dor nemărginit 

simţea că-l întristează

Căci în mesajul tainic, 

ce mult prea tare-l arde

Se luptă cu-o nălucă, 

firavă, dar vitează…


Iar steaua îl priveşte 

pe prinţul întristat

Cutremurând prin spaţii, 

albastra ei lumină

El simte că lumina, 

de timpuri l-a urmat

Şi că steluţa-albastră, 

nu-i este o straină…


Şi-n fiecare seară, 

cand norii-s risipiţi

Prea tristul prinţ priveşte, 

la draga lui steluţă

Şi-ntunecat de dorul, 

ce tainic îl străbate

Se-ascunde trist în neguri, 

ca după-o perdeluţă


“Ah, Zâna mea din stele 

cu irizări albastre

Ce mult aş vrea o clipă, 

la mine să cobori

Să ne iubim o noapte, 

în dragoste nebună

Să ne-mbătăm de patimi, 

din noapte până-n zori”….

…………………………………

A nopţii dulce geamăt, 

se-ntinde tot mai tare

Iar brazii-ncet vibreaza, 

a schismă şi durere

Şoptind un cântec tainic, 

din cetini, tremurând

Se-mbrăţişează-n noapte, 

uşor, ca o părere


Apoi, un cârd de ciute, 

mugesc încetişor

Un huhurez tomnatec, 

la draga lui visează

Din Cer, lumina albă, 

mai amplu se avântă

Şi prin fiorul nopţii, 

înspre pământ dansează


Pe prinţ, în jocu-i tainic, 

încearcă a-l cuprinde

Iar din scântei de-argint, 

deodată se iveşte

O zână fără seamăn, 

ce-n-trup se-nfiripează

Şi atingând pământul, 

în faţa-i se opreşte


Zâmbind, întinse mâna, 

vroind să îl mângâie

Apoi i-atinse părul, 

nestăpânit, candid

Îmbrăţişându-l iute, 

cu scânteieri divine

Sărută fruntea-naltă, 

a prinţului timid


Ce melancolic trece, 

a palmelor atingeri 

Şi cum mai arde focul, 

din inimile-ncinse

Oftând în spuma nopţii, 

de teama depărtării

Cu-a braţelor putere, 

cutremurat, o strânse…


„În nopţile arzânde, 

când te vedeam cum plângi

Cu razele-mi albastre, 

te-am mângâiat mereu

În nemurirea-mi rece, 

te-am îndrăgit pe tine

Dar eu sunt doar lumină, 

şi-n zori pieri-voi eu…”


Un geamăt lung şi tragic, 

se năruie pe munte

Iar stâncile se-ncruntă, 

de tragicul răspuns

În feeria nopţii, 

se-ncolăcesc suspine

Ce năvălesc din pieptul, 

de dragoste străpuns…

…………………………………………………………………

De-atuncia, brazii cântă, 

mereu mai stins, mai rece

De parcă vreo năpastă 

i-a dezgolit de viaţă

Iar stelele, prin hăuri, 

se logodesc cu Timpul

Şi mor, când raza lunii, 

se pierde-n dimineaţă…


Doar Prinţul mai oftează, 

prin peşteri abisale

Purtând a lumii soartă, 

pe umerii săi goi

Din Cer, prin veac, noi stele, 

ne luminează-n noapte

Dar prinţul cel din peşteri, 

ne va veghea pe noi…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

$$$

 POEZIA LUI VALERIU ANANIA Scriitor și poet, teolog și preot, cu talent nativ, Mitropolitul Bartolomeu rămâne modelul de muncă stăruitoare. ...