$$$

 

Barajul de la Bicaz, ăla mare care ține în spate ditamai lacul Izvorul Muntelui, e una dintre cele mai mari construcții din România. Un munte de beton care oprește peste un miliard de metri cubi de apă. De zeci de ani stă acolo, tăcut și impunător, dar întrebarea care revine mereu e simplă: dacă vine un cutremur mare, ce se întâmplă? Ține sau se rupe?

Construit între 1950 și 1960, barajul are 127 de metri înălțime, din care vreo 30 de metri sunt îngropați adânc în munte, nu în pământ moale. Betonul nu e turnat la întâmplare, ci în 80 de blocuri uriașe legate între ele cu rosturi și armături. E ca un mozaic din piese uriașe de beton care, împreună, țin presiunea apei. Beton turnat serios, la norme sovietice și românești, nu cu șorici și fân, cum mai vedem pe la unele construcții de azi.

Când l-au făcut, nu exista standardul de azi pentru cutremure, dar au gândit barajul ca să reziste și la vibrații, nu doar la apă. Și s-a dovedit: în 1977, când România a fost zguduită de un cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, barajul n-a avut nimic. A vibrat ușor, s-a mișcat cam cât un fir de păr, apoi s-a liniștit. Niciun bloc nu s-a crăpat, n-a curs apă, n-a fost panică. Iar de atunci și până azi, a trecut prin mai multe cutremure – și toate le-a dus fără să clipească.

După 1977, autoritățile și specialiștii au făcut recalculări. Au luat structura la mână și au zis: hai să vedem dacă ține și la cutremure mai mari. Rezultatul? Conform celor care au făcut aceste reevaluări, barajul ar rezista și la un cutremur de peste 8,5 grade. Ca să fie clar: cel mai mare cutremur din România a avut cam 7,9. Deci barajul are „marjă” – nu e la limită, ci e construit să țină mai mult decât ce poate Vrancea să scoată din pământ.

Mai mult, barajul e monitorizat constant. Are senzori în el care detectează orice mică mișcare sau scurgere. Sunt galerii sub el unde intră echipe tehnice și verifică mereu dacă ceva s-a schimbat. Iar partea de jos, aia îngropată în munte, e ca o ancoră care-l ține pe loc. Nu stă pe pământ moale, nu alunecă, nu plutește. E înfipt zdravăn în stâncă. Dacă-l clatini, clatini și muntele cu el.

Mulți întreabă: dar de ce nu există un document oficial pe site-ul guvernului, să scrie clar „barajul rezistă la X grade”? Simplu: pentru că în România astfel de informații se țin mai degrabă în sertare. Sunt considerate „strategice”, nu pentru public. Dar din toate informațiile pe care le avem, din ce spun seismologii și inginerii care l-au studiat, barajul Bicaz nu e o bombă cu ceas. Din contră – e probabil una dintre cele mai solide construcții făcute vreodată în România.

E un colos care a fost testat deja de timp, de apă și de cutremure, și a trecut toate testele. Nu zicem că e indestructibil, dar dacă vrei să te temi de ceva în caz de cutremur, barajul ăsta nu e primul lucru de pe listă. E mult mai probabil să-ți cadă tencuiala din tavan decât să crape barajul Bicaz.

Ce-ar fi dacă barajul Bicaz s-ar rupe? Scenariul pe care nu vrea nimeni să-l audă, dar toți îl șoptesc

Să presupunem că vine marele cutremur. Nu vorbim de o zgâlțâială obișnuită, ci de un cutremur cum n-a mai fost de când avem seismografe. Un Vrancea brutal, care scutură munții, rupe drumurile și face oamenii să sară din paturi. Ce se întâmplă atunci cu barajul de la Bicaz? Să zicem că nu mai rezistă. Crapă. Se rupe. Cedează. Milioanele de tone de apă pe care le ținea în spate sunt libere. Și atunci începe coșmarul.

În primele minute, viitura se formează brusc. E ca și cum ai turna o mare într-o vale. Apa nu curge. Vine. Aleargă. Calcă totul în picioare. De la Bicaz până la Piatra-Neamț, valea Bistriței devine canal de dezastru. Primele sate de pe traseu si Bicazul sunt spulberate în primele minute.

La Pângărați, primul baraj aflat la vreo 12 km aval, valul ajunge în 15–20 de minute. Înălțimea estimată? Între 10 și 15 metri. Nu e apă ca în inundații – e apă cu forță de zid. Pângărațiul nu are nicio șansă. Barajul de acolo, mult mai mic, e depășit imediat. Fie crapă, fie e luat cu totul. Ce nu distruge valul, termină presiunea.

Apoi vine rândul barajului Vaduri, și imediat după – zona Piatra-Neamț. Viitura ajunge în 35–40 de minute. Zona lacului Bâtca Doamnei e prima lovită. Barajul Reconstrucția rezistă câteva minute, poate. Dar nu e proiectat pentru un asemenea debit. Se rupe și el. Și atunci, orașul Piatra-Neamț intră în scenă.

Zonele joase din oraș – cartierul Văleni, Mărăței, zona Gării, Bistrița, zona Ștrandului, drumul spre Dumbrava Roșie – toate sunt în calea viiturii. Valul, la intrarea în oraș, poate avea 3 până la 7 metri înălțime, poate și mai mult în unele locuri. Casele sunt măturate. Blocurile de la margine se inundă la parter. Mașinile sunt luate de curent ca frunzele. Timpul de reacție? Aproape zero. Chiar dacă sirenele sună, lumea nu are decât câteva minute să fugă spre zonele înalte – dacă știu încotro.

După ce trece de Piatra, valul lovește Roznov, Săvinești, Zănești. Câmpurile devin lacuri. Satele dispar sub apă. Sute de hectare de teren sunt inundate. Șoseaua spre Bacău e ruptă în mai multe locuri. Trenurile se opresc. Podurile dispar. În două ore, viitura poate ajunge până în zona Bacăului, cu un debit fragmentat, dar încă periculos.

Și dacă totuși barajul nu se rupe complet? Atunci vine un scenariu ceva mai blând, dar tot dramatic – „cedare controlată”. Adică barajul crapă, dar nu se prăbușește dintr-o dată. O parte din apă curge prin crăpături, debitul crește brusc, dar nu avem un tsunami pe Valea Bistriței. Avem însă o viitură de zile mari, care tot produce victime și pagube, dar poate fi măcar anunțată din timp. Diferența între un dezastru total și unul parțial se face în minute. Dar în ambele cazuri, lipsa de pregătire face mai mult rău decât apa însăși.

Planuri de evacuare există – pe hârtie. Pe teren, realitatea e alta. Oamenii nu știu unde să fugă, nu au simulat niciodată un astfel de scenariu, iar autoritățile încă tratează tema ca pe un subiect tabu. Nu se discută public, de teamă să nu se creeze panică. Dar între a crea panică și a fi pregătit e o diferență uriașă. Dacă nimeni nu vorbește, lumea rămâne în necunoștință. Și atunci, când vine valul, vine și haosul.

Din fericire, șansa ca barajul să cedeze la un cutremur e extrem de mică. După toate datele, barajul poate ține și un cutremur de peste 8,5 grade, adică mult peste ce poate genera Vrancea. Dar probabilitate zero nu există în seismologie. Iar natura are prostul obicei să ne amintească asta din când în când. De aceea, nu e vorba de frică, ci de luciditate. Un plan, un avertizor, o simulare, o informare – toate astea pot salva vieți.

Barajul de la Bicaz nu e dușmanul nostru. Dar dacă vreodată pământul o va lua razna, s-ar putea să ne dorim să fi fost mai bine pregătiți. Nu e vorba de ce se întâmplă în baraj. E vorba de ce se întâmplă în vale.

Ca să înțelegem mai clar dimensiunea pericolului, trebuie să ne imaginăm traseul pe care îl parcurge apa în aval de baraj. Lacul Izvorul Muntelui adună peste un miliard de metri cubi de apă, adică echivalentul a aproximativ 500.000 de bazine olimpice. Dacă această masă lichidă se eliberează brusc, vorbim de o undă de șoc hidraulic cu o forță uriașă, care străbate în câteva zeci de minute zeci de kilometri.

Timpul de reacție variază de la 15 minute pentru Pângărați, până la aproximativ 60–70 de minute pentru Roznov și Săvinești. Timp puțin, dacă nu există semnal de alarmă automat. Timp imposibil, dacă oamenii nu știu încotro s-o ia.

Iar pentru că tot se vorbește de simulări și planuri, trebuie spus clar: în mod real, în 2025, nu există exerciții de evacuare pe scară largă pentru acest scenariu. Lumea habar n-are unde trebuie să meargă, ce sirenă înseamnă ce, cine conduce evacuarea, dacă se urcă pe deal sau dacă se înghesuie pe un pod care poate fi deja rupt. Barajul e monitorizat, da. Dar ce fac oamenii din aval, asta rămâne o întrebare fără răspuns.

Concluzia e simplă și amară: avem unul dintre cele mai solide baraje din țară, dar dacă, prin absurd, se rupe, suntem complet descoperiți. Și nu pentru că n-am avea specialiști, ci pentru că n-avem curajul să discutăm serios despre cel mai rău scenariu.

I.R.