@@@

 Când l-am găsit pe Andrei cu ochii injectați și pupilele dilatate a cincea oară în baie, mi-am dat seama că poate era prea târziu să mai salvez ceva din fiul meu. Dar soția mea continua să-i ofere aliburi și bani de buzunar, orbit de o dragoste care ne distrugea pe toți.

La cincisprezece ani, Andrei devenise de nerecunoscut. Băiatul care odată construia machete de avioane și citea enciclopedii se transformase într-un străin furios care ne evita privirile și revenea acasă doar pentru a se încuia în camera lui sau pentru a lua ce avea nevoie. Camera lui din apartamentul nostru de la etajul trei al unui bloc din Drumul Taberei devenise teritoriu interzis - "Intri, te omor!" scria pe un bilet lipit pe ușă. Mirela, soția mea, spunea că e doar o fază, că toți adolescenții trec prin asta.

Prima dată când am descoperit că lipseau bani din portofel, m-am îndoit de propria memorie. A doua oară, am avut certitudinea. A treia oară, l-am confruntat.

"Ce faci, mă, furi din casă acum?" l-am întrebat, încercând să-mi controlez vocea care tremura de furie și dezamăgire.

"Lasă-l în pace, e doar un copil!" a intervenit imediat Mirela din bucătărie, unde pregătea sarmalele lui preferate, deși el nu mai mâncase cu noi la masă de luni întregi.

"Un copil care ia 200 de lei din portofelul meu nu e 'doar un copil', e un hoț," am răspuns, simțind cum tensiunea creștea.

"Îmi trebuiau pentru un proiect la școală," a mormăit Andrei, evitându-mi privirea, cu ochii fixați pe telefonul din mână.

Am aflat mai târziu de la dirigintă că nu mai făcuse niciun proiect de șase luni și că prezența lui la ore era sporadică în cel mai bun caz.

Doar cei care au crescut un copil în România ultimului deceniu pot înțelege cu adevărat cât de greu e să navighezi între dorința de a fi un părinte modern și nevoia disperată de a impune limite. Între timp, tehnologia a creat prăpăstii între generații pe care părinții noștri nici nu și le puteau imagina.

"Are nevoie de mai multă înțelegere, nu de restricții," insista Mirela de fiecare dată când propuneam măsuri mai ferme. "Tatăl meu m-a ținut din scurt și știi cât de rău m-a afectat."

Poate avea dreptate. Socrul meu era într-adevăr un om dur, crescut la rândul lui sub tăvălugul anilor '50, când disciplina se impunea cu cureaua. Dar între a fi tiran și a renunța complet la autoritate exista o cale de mijloc pe care eu o căutam disperată, iar Mirela o sabota constant.

Într-o seară, am descoperit că dispăruse verigheta bunicii, o relicvă de familie cu valoare mai mult sentimentală decât materială. Am găsit-o lipsă când mă pregăteam să o ofer Mirelei de ziua ei, cum făceam în fiecare an - un ritual al nostru. Când l-am confruntat pe Andrei, s-a încuiat în baie. Mirela a bătut la ușă, implorându-l să iasă, promițându-i că "tata nu-ți face nimic".

"De ce îi promiți asta?" am întrebat-o șoptit, simțindu-mă trădat din nou. "De ce presupui automat că eu sunt problema?"

Ne-am întrebat vreodată ce s-a întâmplat cu autoritatea tatălui în familia românească modernă? Când a devenit bărbatul capul familiei doar pe hârtie, dar nu și în practică? Când am început să confundăm disciplina cu abuzul și libertatea cu neglijența?

După incidentul cu verigheta, am stabilit reguli clare: fără telefon după ora 22:00, fără ieșit din casă fără să știm unde și cu cine, și verificarea periodică a ghiozdanului și a camerei. Andrei a urlat, a trântit uși, iar când a văzut că sunt ferm, s-a întors spre Mirela cu privirea aceea de cățeluș pe care o exersase de mic.

"Mama, tu chiar îl lași să-mi facă asta? E abuz! Nimeni dintre prietenii mei nu trăiește așa!"

Mirela a cedat după doar patru zile. I-a returnat telefonul pe ascuns, i-a dat bani extra "să aibă și el ca ceilalți copii", și a început să-i acopere absențele cu scutiri medicale false.

Într-o duminică, am descoperit întâmplător un mesaj pe telefonul soției: "Mami, mai am nevoie de 500 de lei. Urgent. Nu-i spune lui tata." Mi s-a frânt inima citind răspunsul ei: "Îți trimit imediat. Ai grijă de tine, îngerașul meu."

Îngerașul care fura sistematic din casă. Îngerașul prins de două ori de vecini spărgând mașini în parcare. Îngerașul pe care îl găsisem vomitând de la băutură la paisprezece ani.

Criza a explodat când Andrei a dispărut pentru trei zile. Trei zile în care Mirela a plâns neîncetat și a refuzat să anunțăm poliția "să nu-i facem dosar". Când s-a întors, mirosind a alcool și cu un ochi vânăt, m-am pus în fața ușii.

"Dacă intri în casa asta, intri după regulile mele. Altfel, ești liber să pleci."

Mirela a sărit între noi ca arsă.

"Cum poți să-i spui așa ceva copilului tău? E doar un băiat confuzat!"

"Un băiat confuzat de șaisprezece ani care ne fură, care dispare zile întregi, și care probabil se droghează," am răspuns, simțind cum îmi pierd și ultima fărâmă de răbdare. "Și tu îl ajuți să se distrugă!"

"Ieși din casa mea!" a urlat Andrei la mine, împingându-mă. "E și casa mamei, nu doar a ta!"

Acea noapte am petrecut-o la un hotel ieftin, cu inima frântă și cu zeci de apeluri pierdute de la Mirela. Când m-am întors a doua zi, hotărât să avem o discuție matură toți trei, casa era goală. Pe masă, un bilet scris de mâna Mirelei: "Am plecat cu Andrei la mama pentru o vreme. Are nevoie să fie înțeles, nu judecat."

Două luni am trăit separat, în care Mirela a refuzat orice discuție despre reguli sau limite. "Îl vindec eu cu dragoste," îmi spunea când o sunam. "Nu cu dictatura ta."

Nu e ușor să recunoști momentul în care dragostea pentru copilul tău devine otravă, iar dorința de a-l proteja se transformă în complicitate la autodistrugerea lui. Nu e ușor mai ales în România, unde mentalitățile despre creșterea copiilor sunt prinse între vechile tradiții autoritare și noile tendințe ultra-permisive importate.

Finalul a venit într-o noapte ploioasă de noiembrie, când am fost trezit de soneria telefonului. Era Mirela, cu o voce pe care n-am recunoscut-o inițial.

"Vino la Spitalul de Urgență," a spus mecanic. "Andrei a avut... un accident."

Am aflat la spital adevărul pe care Mirela refuza să-l accepte, chiar și atunci. Andrei și doi prieteni spărseseră o farmacie pentru medicamente cu potențial psihoactiv. În fuga lor, Andrei sărise un gard și căzuse de la înălțime. Coloana vertebrală fracturată, traumatism cranian sever. Medicii nu ne ofereau multe speranțe.

Mirela stătea lângă patul lui, ținându-i mâna, șoptindu-i: "Mami e aici, îngerașul meu." M-a privit cu ochi goi când m-am apropiat.

"Ți-am spus să nu fii așa dur cu el," a șoptit, ca și cum asprimea mea, nu permisivitatea ei, l-ar fi adus aici. "Dacă ar fi rămas acasă cu noi..."

"Dacă ar fi rămas acasă cu reguli clare, acum ar fi dormit în patul lui," am răspuns, dar cuvintele mele au căzut în gol.

Andrei a supraviețuit, dar va rămâne într-un scaun cu rotile pentru tot restul vieții. Mirela a renunțat la serviciu pentru a-l îngriji, iar eu plătesc facturile și tratamentele de recuperare, locuind separat. Când îl vizitez, uneori văd în ochii lui o licărire de recunoaștere, poate chiar de regret, dar Mirela încă se așază între noi, protejându-l instinctiv.

"Nu-l stresa, a trecut prin destule," îmi spune de fiecare dată când încerc să discut serios cu el.

În unele nopți mă întreb cine poartă adevărata vină pentru ce s-a întâmplat. Eu, că am fost prea rigid? Mirela, că a fost prea permisivă? Societatea românească prinsă între extreme? Sau poate toți, într-un dans grotesc al iubirii greșit înțelese, în care nimeni nu știe pașii corecți.

Privind înapoi, îmi dau seama că în încercarea noastră de a nu repeta greșelile părinților noștri, am creat unele noi, poate și mai devastatoare. În timp ce generația bunicilor noștri suferea de prea multă autoritate, a noastră suferă de prea puțină - sau de conflicte constante în aplicarea ei.

"Iubirea nu înseamnă să-i dai copilului tot ce-ți cere," i-am spus odată Mirelei, "ci tot ce are nevoie."

Dar ce știam noi despre nevoile reale ale unui adolescent în România de azi? Ce știe cineva cu adevărat?