***

 POVEȘTI DE IUBIRE:

LEV TOLSTOI ȘI SOFIA BERG

La Iasnaia Poliana, alături de Lev Tolstoi, a trăit şi a muncit soţia sa, Sofia Andreevna Tolstaia. Viaţa i-a fost presărată de multe supărări; a fost geloasă, a visat că atât ea, cât si copiii ei se vor dedica literaturii, a sperat că va reveni tinereţea şi dragostea lui Lev Nikolaevici. Singura vină a acestei femei era că se născuse la 1844, în casa medicului de curte Andrei Evstafievici Bers şi a soţiei sale Liubov Aleksandrovna, din familia Islavin, că se căsătorise cu Tolstoi, în 1862, că făcuse mulţi copii cu el, că visase şi se străduise să-i facă fericiţi, că năzuise şi pe Lev Nikolaevici să-l facă fericit în felul în care erau fericiţi alţi oameni, că nu putuse fi fericită alături de el.

În casa din Iasnaia Poliana, ea fusese ambasadorul realităţii cotidiene, ea amintea mereu de bani, spunea că şi copiii lor trebuie să trăiască aşa cum trăieşte toată lumea, că fetele trebuie să se mărite, iar băieţii trebuie să termine liceul şi universitatea, că nu e bine să te cerți cu statul pentru că poţi fi surghiunit, că trebuie să-ţi păstrezi renumele de mare scriitor şi pentru aceasta să mai scrii încă o carte ca Anna Karenina. Îşi zicea că ea trebuie să editeze singură cărţile soţului ei, aşa cum făcea soţia lui Dostoievski. În afară de aceasta, spunea că trebuie să trăieşti în „lumea bună” şi nu printre nişte oameni ciudaţi şi, după părerea ei, înapoiaţi. Era reprezentanta bunului simţ şi sintetiza toate prejudecătile vremii.

În acelaşi timp, era şi creaţia lui Tolstoi, mai în vârstă decât ea cu şaisprezece ani. Îl iubea şi, în această iubire, era chin, gelozie şi vanitate. Tolstoi cultivase în soţia sa multe din propriile sale defecte, trecându-i-le, aşa cum predai o ştafetă.

Sofia Andreevna nutrea visuri măreţe. Voia să scrie şi ea cărţi, să primească oaspeţi, să cânte la pian. Dar şi la pian Lev Nikolaevici cânta mai bine decât ea.

Lev Nikolaevici, unul din oamenii cei mai de seamă pe care i-a dat istoria omenirii, s-a schimbat de multe ori în timpul îndelungatei sale existenţe. Nu o dată, s-a depărtat de soţia lui pentru a se îndrăgosti din nou de ea. O descria cu entuziasm, cum stă pe divanul vechi de piele, într-o rochie liliachie, aceeaşi pe care o purtase în primele zile ale căsătoriei lor. I se părea că reuşise să cunoască fericirea. Pentru ca altă dată să fie chinuit de suferinţa că nici nu-şi poate schimba viaţa din temelii, nici nu-şi poate transforma soţia.

„Nu are nimic din ceea ce au avut pentru mine totdeauna celelalte, ceva convențional poetic și fermecător, dar mă atrage inevitabil”, așa își descria Lev Tolstoi în jurnalul său sentimentele pe care le încercase la vederea Sofiei Berg în anul 1944.

Tolstoi se îndrăgostise de-adevăratelea. În vârstă de 37 de ani, scriitorul deja consacrat, s-a îndrăgostit de studenta din anul I de la Universitatea din Moscova care avea doar 18 ani, dar care-i păruse contelui Tolstoi atât de „inteligentă și sinceră” și care avea un neîndoios talent scriitoricesc și muzical. 

Fără să stea mult pe gânduri, Tolstoi o cere în căsătorie pe Berg, iar aceasta, care la acea vreme era curtată insistent de câțiva bărbați, cât se poate de potriviți pentru o căsătorie convenabilă, din anumite motive, neînțelese încă, acceptă. Diferența de vârstă poate este explicația unui viitor mariaj cuprins de îndoieli, tristeți și nemulțumiri.

Era Sofia la fel de îndrăgostită de Lev Tolstoi precum era acesta de ea ? Greu de spus. În acea perioadă a secolului XIX căsătoriile, în special în pătura aristocratică, se încheiau mai degrabă din varii calcule economice și sociale sau din viziuni idealiste ale protagoniștilor decât din dragoste. Cert rămâne că tânăra Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din Moscova, tânjea, în chip idealist, după imaginea unei relații de iubire adevărată, profunde și de durată alături de cel care avea să-i fie soț. „Iubesc aceste vise”, scria viitoarea Tolstaia în Jurnalul său, iar Tolstoi urma să fie întruchiparea și prelungirea acestor vise nespus de romantice. Dar nu a fost să fie așa! Aproape jumătate de secol de mariaj a fost permanent și turbulent marcat de frământări, căutări, șovăieli și contradicții. Certurile, reproșurile, plânsetele Sofiei și plecările de acasă ale lui Tolstoi sau autoizolarea erau constante în casa de la moșia Iasnaia Poleana. Gelozia și neîncrederea aproape viscerale ale lui Tolstoi, posesivitatea și tendința de a-l controla ale Sofiei Tolstaia au dus treptat la dstrugerea iubirii dintre cei doi.

La câteva luni după căsătorie, Tolstoi, din marea lui aplecare către sinceritate, deschidere și din dorința de a trece la un stil „mai moral” decât cel anterior căsătoriei sale, îi dă Sofiei să citească jurnalele sale din tinerețe. (ulterior, în romanul „Anna Karenina”, Tolstoi se autodescrie în personajul Konstantin Levin, care la fel, mai în vîrstă decât Kitty cu 19 ani, îi dă acesteia jurnalele sale pentru a-l cunoaște mai bine). Faptele tipice pentru tinerii din familile bune, la chefuri deșănțate încheiate cu orgii, jocuri de noroc, beții, bătăi și relații ocazionale cu numeroase femei deocheate au îngrozit-o pe tânăra Tolstaia care, pe tot parcursul vieții sale a rămas la ideea că trecutul „destrăbălat” al lui Tolstoi a dat naștere răului din el. „Nu pot să-l iert nici pe Dumnezeu că a făcut așa încât toți să-și facă de cap, înainte de a deveni oameni serioși”. 

Dezvăluirea acestui jurnal va aduce toate neajunsurile din mariajul celor doi. Acesta este momentul în care se declanșează îndoiala în mintea și inima tinerei soții.

Sofia Andreevna, un caracter puternic și hotărât a fost mereu terorizată de frica aceea cum că „nu poate să făurească fericire nici pentru el nici pentru ea însăși”. Ea, care trăia doar cu dorința de a-i dărui lui Tolstoi „tot ce încă mai păstrează în ea”, în afară de copilărie, a fost răpusă nemilos de atitudinea lui Tolstoi, care, la numai o lună de la căsătorie, „cu lacrimi în ochi” și cu „o privire sfioașă, dar tristă”, îi spunea: „Nu, nu m-ai iubit ș nu mă iubești !” Tânăra soție a avut un șoc și a fost cuprinsă de groază, o groază permanentizantă pe tot parcursul mariajului: groaza de a-i fi respinsă iubirea. „L-aș sufoca cu dragostea mea în clipa aceea, dar mă tot urmărește gândul: nu mă crede, nu mă crede”.

Și totuși, Tolstoi era convins că el o iubește, la fel cum și Sofia îl iubește. În jurnalul său, în special în notările din 1863, găsim numeroase gânduri despre sentimentele sale față de ea. „O iubesc atunci când noaptea sau dimineața mă trezesc și o văd că se uită la mine și că mă iubește. Și nimeni și eu în special nu o împiedică să mă iubească așa cum știe ea, în felul ei”. Copleșită de treburile gospodăriei pe care o administra singură, din dorința de a-l ajuta pe Tolstoi în transcrierea numeroaselor sale manuscrise („Război și pace” a fost transcris de Tolstaia de nu mai puțin de șapte ori !), grija pe care trebuia să o poarte numeroșilor săi copii (13) pe care Tolstoi îi neglija în cel mai cras mod, Sofia părea disperată că „nu poate să-l iubească mai mult, pentru că-l iubește până la ultima limită”. Par a fi două firi care își caută temător și frenetic apropierea, atingerea, contopirea și binecuvântarea trăirii prin celălalt, dar odată ce se ating, se resping grăbit și furios, atingerea fiind mai curând o împietate decât o dorință izvorâtă din iubire. Înfrânți de nebunia geloziilor acerbe și a neîncrederii totale, soții Tolstoi s-au lăsat „în voia sorții”, „la voia întâmplării”. Mamă a 13 copii, din care doar 7 supraviețuiesc, Sofia își va petrece această căsnicie într-o continuă nemulțumire. Își va asuma cu pricepere rolul de cap de familie și îl va iubi pe Tolstoi în ciuda geloziilor și ideilor fanatice ale acestuia.

Eu, scria Tolstaia, încep să-mi creez lumea mea, iar el pe a lui - una plină de neîncredere. La rândul lui, scriitorul, a cărui preocupare pentru reformele morale și sociale devine tot mai accentuată, consemna: „Mă tot minunez de faptul că nu am nevoie de nimeni; singurătatea mă asaltează, dar nu mă deranjează”. Nimic umitor în această aserțiune, autorul căruia era convins că în viață temelia la tot și toate este munca.

„Ne-am certat”, „Ieri a fost scandal”, „Ultima ceartă a lăsat urme adânci”, „Nu mă iubește”, „Ea este ca o piatră legată de gâtul meu” etc. Sunt gânduri mult prea des întâlnite în Jurnalul lui Tolstoi. Sofia Tolstaia, dimpotrivă, în Jurnalul ei consemnează groaza și neputința de a-l face pe Tolstoi să înțeleagă că el „este bun, iubitor, inteligent, poetic și activ”, perfecțiunea întruchipată, altfel spus, iar ea nu face decât „să-i otrăvească viața cu toanele ei, că e nesuferită, plină de neliniști și teamă, torturată de pusee de melancolie și gânduri suicidale. Și, mai presus de toate, este o proastă și o „banală” care nu știe ce trebuie să facă pentru a-i putea oferi mai multe motive de fericire.

De unde atât de multă dorință de autonegare, autodispreț ?! Să fie oare în crezul ferm al contesei Tolstaia în îndeplinirea „așa cum se cuvine” a „datoriei de soție” ?

Aș vrea ca soțul meu, scrie ea, să aibă asupra mea mai multă influență. Tot timpul a fost axată pe grija cum să facă ca atât soțul cât și ea să fie mulțumit de ea, pentru că: „ce e rău vine numai de la mine”. Totuși Sofia Tolstaia nu era într-atât de naivă încât să continue, ca în tinerețe, să viseze la o idilă conjugală alături de omul, crezul de viață al căruia era „că este o crimă până să și trăiești alături de familie”, care ajungea uneori să facă paralela între „cotidianul familiei și grijile unui soi de cârciumă” și care zi după zi, „reia viața aceasta corectă, egoistă, fără iubire, fără implicare în viața de familie, în scopurile, bucuriile, tristețile oamenilor apropiați lui”. Vreau un singur lucru, scria resemnată Tolstaia în anul 1903, ca toți să fie fericiți.

Mila și ura, tandrețea și iubirea, prețuirea armoniei și realitatea dezarmoniei tot mai prezente în familia Tolstoi, veneau din ambele părți al cuplului. Aproape de finele vieții sale, în 1908, Tolstaia, al cărei dicton preferat era: „Fă ceea ce trebuie să faci !”, consemnează resemnată: „Azi, amintindu-mi de căsătoria mea, m-am gândit că a fost ceva fatal”. Tolstaia, care tot mai des era acuzată de către Tolstoi că-l spionează și controlează, rămâne însă fidelă datoriei ei de soție: „Ce liniștită e viața mea, ce credincios îmi este soțul...și totuși de ce nu mă simt pe deplin fericită ?”

La final, sufletul lui Tolstoi este obosit și trebuie să se elibereze. O părăsește, a câta oară, pe Tolstaia și se refugiază în Astapovo, unde moare asistat doar de doctorul său Dușan Mikovitki. Tolstaia, care în disperarea singurătății și melancoliei încearcă să se sinucidă, dar este salvată, nu are acces la patul muribundului. Copiii i-au interzis. În ziua de 7 noiembrie, la ora 6 dimineața, Lev Nicolaievici s-a stins. 48 de ani de cruntă gelozie și neîncredere, suspiciune și respingere, tandrețe și dragoste trupească dar și loialitate, devotament și susținere au luat sfârșit.

Ioan Gherghina - Povești de iubire, Vol. 1, Ed. PIM Iși, 2023