**$

 MATEIU I. CARAGIALE, MEȘTERUL EPISTOLELOR CU IZ AMOROS

Fiul cel mare al lui nenea Iancu - despre Mateiu e vorba, evident - a fost chemat pe lume într-o zi de martie (25) a anului 1885 și s-a prăpădit (AVC fulgerător), într-una de ianuarie, 17, a anului 1936. Ce-ar mai fi de povestit despre acest pezevenghi uns cu toate alifiile? Ia, să vedem…

În ce fel ne (mai) exprimă Mateiu Caragiale? În ce fel e, adică, „reprezentativ” pentru specificul autohton (orice ar însemna asta)? „Iată o întrebare incitantă… Eu cred că Mateiu e, înainte de orice, reprezentativ pentru fantasmele/complexele unei părți semnificative a elitelor noastre de periferie sau, mă rog, de frontieră, de la Porțile Orientului, unde totul e luat la mișto. Fantasme și complexe pe care, altfel, le-a exprimat cu strălucire, le-a căftănit artistic, vorba lui Ion Barbu. Tot așa cum Cioran e reprezentativ pentru ceea ce Luca Pițu numea sentimentul românesc al urii de sine (și al invidiei față de alții): un fel de complex identitar sadomasochist, vecin cu al lui Caragiale jr. Diferența e că Mateiu tânjea la o identitate aristocratică inaccesibilă, iar Cioran - la una imperială, pe a cărei scenă să evolueze. De ideile lor putem râde, le putem respinge sau, după caz, le putem studia la rece (sau la cald), încercând să le înțelegem mai bine. Arta însă le răscumpără”, aprecia criticul și istoricul literar Paul Cernat în pragul aniversării lui Mateiu I. Caragiale.

Mathieu Jean Caragiale, Comte de Karabey…

„Arta le răscumpără…”. Nimic mai adevărat. Dovadă scrisorelele pe care Mateiu le-a expediat, în junețe, amicului N.N. Boicescu. De reținut că fiul ăl mare al lui nenea Iancu adăsta pe Dâmbovița, în târgul Bucurescilor, pe când beizadeaua Boicescu lenevea pe Sena, într-un Paris în care automobilele luaseră locul caleștilor, metroul fusese deja proiectat (iar lucrările demarate), Turnul Eiffel domina deja bulevardele cu verticalele lui de fier etc. „Corespondenţa este, în sine, o operă remarcabilă prin pitorescul şi personajul pe care îl profilează, direct sau indirect”, constata, la rândul lui, regretatul profesor Eugen Simion. Dar să-i luăm la bani mărunți argumentele: „S-au păstrat 27 de scrisori, din perioada 1901-1908, şi încă una (31 august), strict comunicativă, fără implicaţii subiective. La 11 iulie 1901, când Mathieu Jean Caragiale, Comte de Karabey, transmite amicului Boicescu, aflat la Paris, veşti din viaţa mondenă a Bucureştilor, el abia împlinise 16 ani şi este deja în căutarea unei partide”.

Sârboaica-statuie (de ceară) și foca cea urâtă

V-am prins curiozitățile? Ia, amușinați savoarea: „A descoperit, deocamdată, o sârboaică - M-lle Constantinescu - cu părul blond şi ochii albaştri, frumoasă ca o statuie de ceară, lentă în mişcări, cu un râs splendid. Dar, după cât se pare, sârboaica nu-i un pont favorabil (termen ce revine în discursul epistolar al acestui mic Rastignac valah), aşa că el nu insistă. Dă amicului, cu o filosofie de existenţă asemănătoare, alte puncte de reper. D-ra Lahovary - urâtă ca o focă - este, totuşi, graţioasă şi joueuse, un oarecare Philidis este înconjurat de 12 domnişoare care de care mai strâmbe şi mai pocite. Costa Balş comandă 25 de prăjituri şi sârboaica înghite, lacomă, câte una deodată... O M-me Robescu, persoană funebră se întâlneşte mereu cu două fete etc. Spune ceva şi despre el (şi ceea ce spune se potriveşte cu ceea ce ştim despre el din alte surse): eu dezvolt o mare morgă acasă, beau cafea în vieux Saxe cu o linguriţă aurită”. 

Babalâci borțoși pe cai splendizi (la Berlin)

V-a(m) picat cu tronc, așa-i? Să continuăm, atunci, răvașele lui Mateiu (comentate de Eugen Simion), sunt pur și simplu delicioase: „Scrisorile sunt redactate într-o limbă împestriţată la tot pasul cu franţuzisme, dar şi cu termeni luaţi din limbajul colorat al străzii bucureştene. La 4 dec. 1904, Mateiu este la Berlin şi este încântat de semnele de nobleţe ale oraşului, mai puţin de babalâcii borţoşi, călări pe cai splendizi, care fac figuri de manej în Tiergarten. Remarcă pe o Prisca, sora Contesei Larich, frumoasă şi nemăritată. Nu are acces însă la ea, aşa că nu poate imagina niciun pont. Schimbă, în consecinţă, vorba. Berlinul nu-i, în genere, un subiect bogat de bârfă. Bucureştiul este o sursă mai sigură. În iulie 1906 este în conflict mare cu tatăl său (conduita ignobilă a tatei [...] m-a eceurat atât de mult), ceea ce nu-l împiedică să facă o serie de chefuri monstru cu un amic, Costakel Stoika”. Conflictul cu babacul fusese iscodit din decizia lui Caragiale de a-și priva primul fiu de partea din moștenirea lăsată de mătușa Momuloaia…

Arhiducesa-liană

Revenim la epistole: „Are, apoi, o afacere galantă şi vrea să grille-eze o cocotă blondă - foy de prince: e fină ca o arhiducesă şi simplă ca o liană. Îi trimite o jerbă de roze printr-un bugomil (alt termen din jargonul matein). Cum n-are bani, contele Mathieu limitează ambiţiile lui erotice la acest gest de curtoazie. Se plictiseşte, de regulă, este trist (vegetez oribil) şi caută parale. Apare noaptea, la 11h, la Capşa, poartă un monoclu sclipitor şi toisează cu belferii. Solicită cărţi poştale porcoase (dar numai în plic). Vede, într-o zi pe Hortense P., o tipesă arhifină cu o toaletă princiară şi cu o pălărie cu 24 de pene albe, dar îi este teamă s-o abordeze (substanţa necesară vieţii ei cocodettă nu e măduva mea arzătoare). Se resemnează cu ideea că viaţa e scurtă şi o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul suprem al morţii”.

Zinguța (bizantină subtilă) și corsicanele (perfide ca apa)

Aflat într-o continuă și disperată căutare a unei „partide” care să-l aranjeze pe viață, Mateiu i se plângea amicului Boicescu: „Filonul, filonul unde e!”. „Boicescu, aflat în oraşul lumină, are aventuri cosmopolite. Rămas aici, nobil exilat în patria capsomanilor Mathieu-Jean penseur subtil et romancier distingue - cum îşi zice - dă asaltul asupra Zinguţei, bizantină subtilă, căsătorită cu un administrator francez. Duce bătălia din primăvară se pare fără succes din moment ce în ianuarie 1907, când relatează cazul, asaltul continuă. Are, în dezolările sale, idei suverane (de instalaţie şi de proceduri) şi dă amicului, pontagiu ca şi el, ceva însă mai norocos, îndemnuri de măreţie şi curaj voievodal: Luptă ca un adevărat Basaraba. Şi cum amicul în chestiune a ajuns la Ajaccio, îl avertizează: Corsicanele sunt perfide ca unda”, mai reținea Eugen Simion.

Sânge bizantino-slavo-latino-scit

De-am mai fi avut loc… „Mateiu se dă mare, cum se zice în limbajul acestor tineri boemi nord-dunăreni, se consideră printre ultimii boieri şi principi orientali (numai noi am rămas 1 şi 1, cel mai pur sânge bizantino-slavo-latino-scit), este lenevos, doarme mult şi, din când în când (26 ianuarie 1907), scrie câte o pagină la un roman (este vorba, desigur, de Craii de Curtea veche). Am o credinţă oarbă într-un succes - zice el”. Și n-a greșit.

Vis finlandez

La final, o „floricică” rară. Primul ambasador finlandez la București a fost Vanno Tainer, în 1920, când „debutează” relațiile diplomatice dintre cele două țări. Șase ani mai târziu Vanno Tainer devenea prim-ministru al Finlandei. „Interesant e că Mateiu Caragiale îl frecventa asiduu după Primul Război Mondial, se credea chiar intim cu el și spera, în perspectivă, să-i pună o pilă în vederea primirii unui post de șef de legație la Helsinki și, colateral, acordării unui înalt ordin al Rozei-albe (pe care-l primiseră primii doi diplomați români acreditați în Finlanda). Era, oricum, genul care frecventa ambasadele, într-o epocă în care se deschideau multe legații în tot felul de țări, iar vânătorii de sinecuri cu ștaif erau mulți. O scrisoare - neexpediată - din 1929 către Tainer, foarte caragialescă pe alocuri, arată cum s-a ales praful de eforturile sale, pentru care nu catadicsise să meargă cu jalba-n proțap și la San-Remo, la Titulescu... Mateiu Caragiale șef de legație în Finlanda: suna bine, dar n-a fost să fie. Măcar de l-ar traduce cineva în finlandeză”, cocheta, într-un spic de „momente și schițe cu Mateiu”, criticul literar Paul Cernat

89 de ani s-au împlinit în 17 ianuarie 2025 de la moartea scriitorului Mateiu I. Caragiale.

„Viaţa e scurtă şi o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul suprem al morţii”, Mateiu I. Caragiale

„Eu cred că Mateiu e, înainte de orice, reprezentativ pentru fantasmele/complexele unei părți semnificative a elitelor noastre de periferie sau, mă rog, de frontieră, de la Porțile Orientului, unde totul e luat la mișto”, Paul Cernat, critic literar

„Mateiu era, oricum, genul care frecventa ambasadele, într-o epocă în care se deschideau multe legații în tot felul de țări, iar vânătorii de sinecuri cu ștaif erau mulți”, Paul Cernat

„Mateiu tânjea la o identitate aristocratică inaccesibilă, iar Cioran - la una imperială, pe a cărei scenă să evolueze”. Paul Cernat