$$$

 INVINCIBILA ARMADA

Armada Spaniolă, numită și Armada Invincibilă ( infra ) și, mai corect spus, La Armada Grande , a fost o flotă (I) destinată să invadeze Anglia și să pună capăt lungii serii de agresiuni engleze împotriva coloniilor și posesiunilor Coroanei Spaniole ; (II) a fost însă aproape distrusă de o săptămână de lupte și o croazieră dezastruoasă; (III) acest lucru a dus la decadența treptată a puterii maritime a Spaniei ; (IV) catolicii, în general, au susținut Armada, dar cu unele excepții notabile.

Provocarea engleză

La începutul domniei Elisabetei (1558), Filip fusese cel mai bun prieten al ei. Mijlocirea sa a ajutat-o să-și salveze viața după rebeliunea lui Wycliffe (1554). El i-a facilitat urcarea pe tron, a sprijinit-o împotriva pretențiilor Mariei Stuart și a intervenit puternic în favoarea ei pentru a împiedica trimiterea de ajutor francez în Scoția . Când Anglia a ieșit triumfătoare la tratatul de la Edinburgh (1560), Elisabeta i-a trimis o misiune specială de mulțumire, condusă de catolicul Lord Montague, căruia i-a acordat o dispensă de la legile Angliei pentru ca acesta să poată practica catolicismul în timpul ambasadei.

Victoria protestantismului fiind acum completă, s-a manifestat o mai mare calm. Pe măsură ce timpul trecea, ambasadorul spaniol a fost tratat cu lipsă de respect, casa sa fiind asediată, vizitatorii capelei sale închiși ; navele spaniole au fost jefuite cu impunitate în Canalul Mânecii. În 1562, Hawkins și-a forțat drumul prin violență în piețele interzise din Indiile de Vest, comerțul său constând în principal în sclavi , pe care îi capturase în Africa de Vest . În 1564 și 1567, aceleași măsuri violente au fost repetate, dar ultima s-a încheiat cu un dezastru pentru el. Între timp, partidul protestant din Țările de Jos a început să se revolte în 1566 și a fost subvenționat de Anglia .

În 1568, o navă spaniolă a ajuns în Plymouth cu plata întregii armate spaniole din Flandra , banii au fost confiscați de guvernul englez . Au urmat represalii de ambele părți, comerțul a fost paralizat, iar războiul era pe punctul de a izbucni, atât cu ocazia Revoltei Nordului (1569), cât și în timpul conspirației Ridolfi din 1571. Imprudentul ambasador spaniol , Don Gerau Despes, a fost apoi expulzat din Anglia , Filip îl concediase anterior din Spania pe ambasadorul spaniol , Dr. Mann, un preot apostat , a cărui alegere a fost considerată, firește, o insultă. În timp ce flota spaniolă lupta cauza creștinismului împotriva turcilor la Lepanto (1572), Drake a jefuit de trei ori coloniile aproape lipsite de apărare de pe Marea Spaniei , de unde s-a întors cu o pradă enormă (1570, 1571, 1572-73).

Relațiile dintre cele două țări s-au îmbunătățit puțin spre sfârșitul acestui deceniu, când Elisabeta se temea că, odată cu decăderea puterii spaniole în Olanda , Franța ar putea cuceri țara pentru ea însăși. Așadar, în 1578, un ambasador spaniol a fost primit la Londra , deși, în același timp, lui Drake i s-a permis să navigheze în marea sa călătorie piraterească în jurul lumii. La întoarcerea sa, opinia publică a început să-l condamne cu voce tare pe „maestrul tâlhar al Lumii Noi ”, dar Elisabeta s-a străduit călduros în favoarea lui, i-a acordat onoarea titlului de cavaler , iar trei ani mai târziu, chiar înainte de a-și trimite armata să lupte împotriva spaniolilor în Olanda , l-a trimis încă o dată să distrugă Indiile de Vest. Atunci Drake „a convins Spania că, în autoapărare, trebuie să zdrobească Anglia ” (JR Seeley, Creșterea politicii britanice ).

Domnul Froude și panegiriștii mai vechi ai reginei Elisabeta justifică frecvent pirateria engleză ca acte de represalii împotriva cruzimilor Inchiziției și susțin că Filip a dat motive de război încurajând comploturile împotriva tronului și a vieții Elisabetei . Motivul principal al Armadei, spun ei, a fost răsturnarea protestantismului . Dar aceste afirmații nu pot fi susținute și sunt înșelătoare (vezi Laughton, p. xxii; Pollen, The Month, februarie, martie, aprilie, 1902). Este adevărat că încercările ineficiente ale Spaniei de a bloca restul Europei de traficul cu coloniile sale au fost neînțelepte, poate nedrepte , și au acționat ca un stimulent pentru traficul secret și nejustificat. Dar trebuie să ne amintim și că monopolurile comerciale au înflorit în Anglia într-o asemenea măsură încât pirații ei s-ar fi putut dedica acestei profesii deoarece comerțul onorabil era atât de mult împiedicat (Dascent, Actele Consiliului Privat, VII, p. xviii). Pe de altă parte, trebuie să dăm vina fără rezerve pe cruzimile lui Alva și ale inchizitorilor spanioli , care au înrăutățit mult lupta odată ce aceasta a început.

Conflictul

Încă din iulie 1580, Filip începuse să-i privească pe jefuitorii englezi într-o lumină nouă. Își confirmase apoi prin forța armelor pretenția la coroana Portugaliei , prin care devenise stăpân peste bogatele și întinsele colonii portugheze . Dacă nu se pregătea curând să le apere, acestea ar fi fost pierdute și jefuite . Mai mult, era acum stăpânul unei flote considerabile. Pericolul reprezentat de turci fusese mult diminuat. Războaiele religioase secătuiseră puterile Franței . Iacob al Scoției rupsese legăturile cu care Elisabeta îl legase în copilărie și arăta o oarecare dorință de a-și ajuta mama, regina Maria , iar ea i-ar putea convinge pe catolicii englezi să sprijine armata care ar fi trebuit trimisă pentru a o elibera. Dar Filip a ajuns la concluzia sa atât de încet și în tăcere, încât este greu de spus când a trecut de la aprobarea speculativă a războiului la hotărârea efectivă de a lupta.

În aprilie, mai și iunie 1587, Drake a navigat în largul coastei Spaniei și, contrar dorinței Elisabetei, a atacat navele spaniole , a ars navele neterminate și fără echipaj la Cadiz și a provocat pagube enorme marinei spaniole . Filip , convins în sfârșit că trebuie să lupte, a început să se străduiască la maximum. Dar ineficiența sa ca organizator nu a fost niciodată mai evidentă. Lent, inactiv și nu numai ignorant în ceea ce privește secretul puterii maritime, dar și nevrând să admită că era nevoie de sfaturi și îndrumări speciale, a irosit luni întregi făcând planuri de campanie, în timp ce construirea și reamenajarea flotei erau neglijate.

Spaniolii din acea vreme erau considerați cei mai buni soldați din lume, dar în manevrele navale și în utilizarea artileriei grele erau mult în urma rivalilor lor. Cea mai mare gafă dintre toate a fost comisă după moartea marchizului de Santa Cruz, Don Alvaro de Bazan cel Bătrân, un marinar veteran, singurul comandant naval de renume pe care îl avea Spania . Filip , după îndelungi deliberări, l-a numit pe ducele de Medina Sidonia să-i succeadă. În zadar și-a exprimat ducele lipsa de abilități și lipsa de experiență în probleme navale. Regele a insistat, iar marele nobil și-a părăsit cu loialitate splendidul castel pentru a încerca imposibilul și a face cu bună-credință cele mai dezastruoase erori de conducere.

Un comentariu frapant asupra ineficienței vastelor pregătiri este oferit de scrisorile nunțiului papal de la curtea lui Filip . El relatează la sfârșitul lunii februarie 1588 că a discutat cu ceilalți trimiși din Germania , Franța și Veneția și că niciunul dintre ei nu a putut stabili cu certitudine că flota intenționa, până la urmă, să atace Anglia , pentru care toți o considerau mult prea slabă. Luna următoare a fost liniștit de unul dintre consilierii lui Filip - erau siguri că totul va merge bine, dacă vor avea odată un punct de sprijin în Anglia (Arhivele Vaticanului, Germania, CX sq., 58, 60).

Armada a plecat din Lisabona pe 20 mai 1588. Era formată din aproximativ 130 de nave și 30.493 de oameni ; dar cel puțin jumătate dintre nave erau de transport, iar două treimi dintre oameni erau soldați. Se îndrepta spre Flandra , unde urma să se alăture Prințului de Parma , care construise o serie de pontoane și transporturi pentru a-și transporta armata. Dar flota a considerat necesar să se întoarcă aproape imediat în portul Coruña, pentru a se reînnoi. Amiralul sugera deja că expediția ar trebui abandonată, dar Filip a continuat să insiste, iar aceasta a plecat pe 12 iulie, conform stilului vechi observat atunci în Anglia . De data aceasta, călătoria a prosperat, iar o săptămână mai târziu Armada s-a reunit la Lizard și a pornit a doua zi, sâmbătă, 20 iulie, spre est, spre Flandra .

Luminile de baliză au anunțat sosirea lor englezilor , care au plecat în grabă din Plymouth și au reușit să-i treacă pe spanioli în timpul nopții, obținând astfel avioanele meteorologice, un avantaj pe care nu l-au pierdut niciodată ulterior. Navele de luptă ale Armadei erau acum aranjate în formă de semilună, navele de transport rămânând între corne și, în această formațiune, au avansat încet pe canal, englezii tunând ultimele nave și provocând pierderea a trei dintre navele principale. Tot sâmbătă după-amiaza, 27 iulie, spaniolii erau ancorați în drumurile din Calais, având nevoie urgentă de recondiționare, dar cu efective încă aproape intacte.

Conform celor mai bune autorități moderne, aceste cifre, care la început fuseseră ușor în favoarea Spaniei , acum că englezii primiseră întăriri, iar spaniolii suferiseră pierderi, erau în favoarea englezilor . Existau aproximativ șaizeci de nave de război în fiecare flotă, dar în ceea ce privește numărul și greutatea tunurilor, englezii erau în avantaj , iar în ceea ce privește artileria și tactica navală nu exista nicio comparație.

Howard nu i-a lăsat inamicului său timp să se rearanjeze. În noaptea următoare, câteva nave incendiare au fost atrase în plutire în Armada pe măsură ce mareea creștea. Spaniolii , pregătiți pentru acest pericol, și-au scăpat cablurile, dar au suferit totuși unele pierderi din cauza coliziunilor. Lunea următoare, a avut loc marea bătălie în largul coastei Gravelines, în care spaniolii au fost complet depășiți și învinși. Faptul că o singură navă a fost capturată spune multe despre eroismul lor; dar trei s-au scufundat, patru sau cinci au eșuat, iar Ducele de Medina Sidonia a luat hotărârea de a conduce rămășițele mult avariate în jurul nordului Scoției și Irlandei , și astfel înapoi în Spania . Dar pentru acea călătorie foarte dificilă nu aveau nici o hartă, nici un pilot în întreaga flotă. Tot mai multe nave se pierdeau acum în fiecare furtună și în fiecare punct de pericol. În cele din urmă, pe 13 septembrie, ducele s-a întors la Santander , pierzând aproximativ jumătate din flota sa și aproximativ trei sferturi din oamenii săi .

Continuarea

Oricât de mari au fost efectele eșecului Armadei, acestea sunt totuși adesea exagerate. Înfrângerea a pus, fără îndoială, limite expansiunii Spaniei și a asigurat puterea rivalei sale. Totuși, este o greșeală să presupunem că această schimbare a fost imediată, evidentă sau uniformă. Războaiele religioase din Franța , promovate de Elisabeta, au sfârșit prin a slăbi acea țară într-o asemenea măsură încât, în doi ani de la Armada , Spania părea mai aproape de dominația universală decât oricând, iar această desăvârșire a fost evitată prin reconcilierea lui Henric al IV-lea cu catolicismul , care, prin reunirea Franței , a restabilit echilibrul puterii în Europa , așa cum a fost recunoscut de Spania la pacea de la Vervius din 1598.

Chiar și schimbarea puterii maritime nu a fost imediată sau evidentă. În realitate, Anglia fusese întotdeauna superioară pe mare, așa cum arată clar istoria lui Drake și a colegilor săi. Slăbiciunea ei consta în dimensiunile mici ale marinei sale permanente și în lipsa de muniție adecvată. Spaniei i-a luat atât de mult timp să încerce o reajustare a puterii maritime, încât Anglia a avut suficient timp pentru a organiza și înarma o flotă superioară. Dar Spania , deși a eșuat pe mare, a rămas principala putere pe uscat și, recunoscându-și inferioritatea navală, și-a întărit apărarea terestră cu atât de mult succes încât devastările Angliei în coloniile sale după înfrângere au fost incomparabil mai mici decât cele care avuseseră loc înainte. Declinul ei a urmat pentru că nu au fost remediate cauzele înfrângerii . Munca sclavilor , cu corupțiile aferente, în colonii, lipsa de organizare și guvernare liberă pe plan intern, s-au alăturat dorinței de a obține putere în străinătate - acestea, și nu o singură înfrângere, oricât de mare, au fost cauzele declinului marii puteri mondiale din secolul al XVI-lea.

Cooperarea catolică

Printre numeroasele probleme secundare care întâlnesc cercetătorul istoriei Armadei, cea a cooperării sau favorului Papei și a partidului catolic în rândul englezilor este, în mod firesc, importantă pentru catolici . Nu există, așadar, nicio îndoială că, deși predominanța spaniolă nu a fost deloc dorită de catolicii din Anglia , Franța și Germania sau din Roma , totuși suferința și iritarea pe scară largă cauzate de războaiele religioase instigate de Elisabeta și indignarea provocată de persecuția ei religioasă și de execuția Mariei Stuart i-au determinat pe catolicii de pretutindeni să simpatizeze cu Spania și să considere Armada ca o cruciadă împotriva celui mai periculos dușman al Credinței .

Papa Sixt al V-lea a fost de acord să reînnoiască excomunicarea reginei și să acorde o subvenție substanțială Armadei, dar, cunoscând lentoarea Spaniei , nu a vrut să dea nimic până când expediția nu ar fi debarcat efectiv în Anglia . În acest fel, și-a economisit milionul de coroane și a fost scutit de reproșul că ar fi întreprins proceduri inutile împotriva reginei eretice . Această excomunicare fusese, desigur, pe deplin meritată și există o proclamație care o justifică, care urma să fie publicată în Anglia dacă invazia ar fi avut succes. A fost semnată de cardinalul Allen și este intitulată „O avertizare către nobilime și laicii Angliei ”. Era menită să cuprindă tot ce se putea spune împotriva reginei și, prin urmare, rechizitoriul este mai complet și mai puternic decât oricare altul înaintat de exilații religioși , care erau în general foarte reticenți în plângerile lor. Allen și-a aruncat cu grijă publicația în foc, iar noi știm despre asta doar prin intermediul unuia dintre spionii omniprezenti ai Elisabetei, care furase anterior un exemplar.

Nu există nicio îndoială că toți exilații din motive religioase din acea vreme împărtășeau sentimentele lui Allen , dar nu și catolicii din Anglia . Aceștia fuseseră întotdeauna cel mai conservator dintre partidele engleze . Resentimentul pe care îl simțeau față de persecuție i-a determinat să-i învinovățească pe miniștrii reginei, dar nu să-i pună la îndoială dreptul de a domni. Pentru ei, marea putere a Elisabetei era evidentă, forțele și intențiile Spaniei erau necunoscute. Puteau, trebuiau și chiar au rezistat până când li se prezenta o justificare completă, iar acest lucru, de fapt, nu s-a încercat niciodată. De exemplu, din câte știm despre clerul catolic care lucra atunci în Anglia , nu putem găsi că vreunul dintre ei a folosit religia pentru a promova cauza Armadei. Contemporanii protestanți și catolici sunt de acord că catolicii englezi au fost energici în pregătirile lor împotriva acesteia.

În aceste condiții, era inevitabil ca liderii catolicilor din străinătate să-și piardă influența, prin faptul că se alăturaseră Spaniei . Pe de altă parte, întrucât papa și toți cei printre care trăiau fuseseră de aceeași părere, era evident nedrept să se învinovățească prea aspru lipsa lor de perspicacitate politică. De fapt, schimbarea nu a venit decât spre sfârșitul domniei Elisabetei, când, în timpul apelurilor împotriva protopreotului , vechii lideri, în special părintele iezuit Robert Persons , au fost învinovățiți pe larg pentru alianța spaniolă . Termenii învinovățirii au fost exagerați, dar motivul plângerii nu poate fi negat.

Surse

Literatura adunată în jurul Armadei este voluminoasă și, bineînțeles, a fost influențată în mare măsură de prejudecățile naționale și religioase ale națiunilor aflate în conflict. Un mic lucru ar putea fi suficient pentru a arăta cum a suflat vântul. Aproape toți scriitorii de până acum au scris despre Armada „Invincibilă”, crezând că foloseau un epitet aplicat flotei lor chiar de spanioli și unul care, în mod mărturisit, trăda mândria spaniolă. Acum se pare că a fost doar una dintre insultele pe care pamfletarii englezi contemporani le-au adus și nu se regăsește la niciun scriitor spaniol contemporan (Laughton, p. xix). De partea engleză, cei mai reprezentativi ai școlii vechi sunt J.L. Motley, în „Ascensiunea Republicii Olandeze”, și J.A. Froude, în „Istoria Angliei”, XII, și „Marinari englezi ai secolului al XVI-lea”. Ultimul scriitor este notoriu de inexact, dar cel mai mare defect al ambilor este bazarea lor pe dovezi colorate și chiar extrem de prejudecățioase. Viziunea spaniolă mai veche este prezentată de F. Strada, De Bello Belico și L. Carrera de Cordoba, Felipe Segudo, 1619. Însă toți acești scriitori au fost înlocuiți de publicarea documentelor de stat engleze și spaniole, în special de J.K. Laughton și J.S. Corbett, în publicațiile Navy Record Society (Londra, 1892-93), I, II, și în colecțiile spaniole ale căpitanului C. Fernandez Duro, La Armada Invencible (Madrid, 1884) și Armada Espanola, II, III (Madrid, 1896); și Martin Hume, Spanish Calendars. Totuși, principalul deziderat în prezent este o colecție mai amplă de documente spaniole care să ilustreze întregul război naval de la început. D. de Alcedo y Herrera, Piraterias y aggressiones de los Ingleses en la America espanola (Madrid, 1882) conține puține informații despre perioada analizată. Cea mai erudită relatare despre lupte publicată până acum este cea a unui student american, WF Tilton, Die Katastrophe der spanischen Armada (Freiburg, 1894). JS Corbett, Drake and the Tudor Navy, se străduiește să reconcilieze vechile tradiții engleze cu descoperirile moderne, și nu întotdeauna științific. Pentru opiniile papale și catolice, vezi JA v. Hubner, Sixte Quint (Paris, 1870, cea mai bună ediție); TF Knox, Letters of Cardinal Allen (Londra 1882).

$$$

 MAREA SCHISMĂ

Poate că cele mai ciudate aspecte ale creștinismului de astăzi sunt diviziunile din interiorul acestuia. De exemplu, sute de ramuri diferite ale protestantismului au luat naștere în urma Reformei protestante din secolul al XVI-lea.

Dar puțini ar contesta faptul că luteranismul, calvinismul, presbiterianismul, anabaptismul sau una dintre celelalte ramuri majore ale protestantismului împărtășesc efectiv aceleași origini cu romano-catolicismul.

Cu toate acestea, nu același lucru se poate spune despre creștinismul ortodox grecesc, care este foarte distinct de formele occidentale de creștinism, aproape ca și cum cele două religii nu provin de la urmașii lui Hristos din lumea antică târzie.

Cum au ajuns Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Greacă să fie atât de divizate?

Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Greacă

Pentru a înțelege cum s-au divizat Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Greacă în Marea Schismă din 1054, trebuie să ne întoarcem în lumea antichității târzii. În timp ce Imperiul Roman se prăbușea, credința creștină s-a răspândit treptat în Levant, Africa de Nord și în toate părțile romane ale Europei.

Această perioadă a fost una de mare succes pentru creștinism, deoarece a înlocuit religiile politeiste ale Romei și Greciei în lumea mediteraneană. Cu toate acestea, a fost, de asemenea, o perioadă de dezbateri și controverse între creștini.

În secolul al IV-lea, figurile de frunte din cadrul bisericii creștine erau divizate în privința mai multor probleme.

Una dintre cele mai importante dintre acestea a fost natura Trinității: Dumnezeu, Iisus și Duhul Sfânt. În secolele al IV-lea și al V-lea, au apărut diviziuni cu privire la natura Duhului Sfânt, cei care erau personalități religioase de frunte din Imperiul Roman de Răsărit susținând că Duhul Sfânt a fost creat doar de Dumnezeu, dar părinții bisericii din Roma și din unele părți ale Europei de Vest susținând că Duhul Sfânt provenea atât de la Dumnezeu, cât și de la Iisus.

Alte probleme se refereau la utilizarea icoanelor sau a imaginilor religioase, pe care Biserica Greacă le favoriza mai mult decât Biserica Romană, dar care, potrivit teologilor creștini, au fost strict interzise de Dumnezeu în cele Zece Porunci pe care i le-a dat lui Moise. În cele din urmă, și poate cel mai important, cele două biserici erau deja divizate în secolul al V-lea cu privire la problema cine era conducătorul credinței creștine pe pământ.

Liderii bisericii au contribuit la apariția Marii Schisme

În Biserica Romano-Catolică occidentală, se susținea că Episcopul Romei, o figură care avea să devină ulterior cunoscută sub numele de Papă, era liderul uns al Bisericii.

Cei care susțineau acest lucru susțineau că Iisus îl numise pe apostolul Petru ca succesor al său, iar Petru a devenit ulterior primul episcop al Romei.

Prin urmare, succesorii lui Petru în această poziție erau conducătorii de facto ai tuturor creștinilor.

Cu toate acestea, în est, mulți credeau că episcopul din Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit, unde astăzi se află Istanbul, o figură care avea să devină cunoscută sub numele de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Grecești, era conducătorul suprem al adepților lui Hristos pe pământ. Acest lucru se datora faptului că primul împărat roman care a adoptat creștinismul ca religie de stat, Constantin, a construit orașul Constantinopol și l-a transformat în centrul puterii politice și religioase din imperiu.

Astfel, în centrul divizării dintre ceea ce a devenit Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Greacă se afla o luptă pentru putere între Episcopul Romei sau Papa și Episcopul Constantinopolului sau Patriarhul. Unele diviziuni culturale au sporit și mai mult această situație. De exemplu, latina a devenit limba Bisericii Romano-Catolice, în timp ce greaca era limba și cuvântul scris al Bisericii Ortodoxe Grecești.

Dispute teologice în Evul Mediu timpuriu

Aceste diviziuni între ramurile occidentale și orientale ale creștinismului au continuat timp de sute de ani, adesea cu crize semnificative.

De exemplu, în secolul al șaptelea, au apărut noi puncte de dispută în jurul folosirii azimelor în Euharistie. Având în vedere aceste dispute continue între Roma și Constantinopol, nu este surprinzător faptul că ambele biserici au fost rivale în convertirea popoarelor păgâne din alte părți ale Europei în timpul Evului Mediu timpuriu.

Roma s-a concentrat asupra unor regiuni precum Marea Britanie, Germania, Danemarca și Polonia de vest.

În același timp, Constantinopolul era preocupat în primul rând de extinderea Bisericii Ortodoxe Grecești peste Balcani și în Ucraina și mai târziu în Rusia.

Cu toate acestea, în ciuda acestei rivalități aprinse și a numeroaselor dispute dintre bisericile occidentale și cele orientale, acestea au menținut relațiile și comunicarea pe tot parcursul Evului Mediu timpuriu.

Totul s-a schimbat odată cu Marea Schismă din 1054.

Marea Schismă din 1054

La suprafață, Marea Schismă din 1054 nu a fost cu greu o nouă abatere de la ceea ce se întâmplase înainte. Ea a fost cauzată efectiv de numeroasele puncte de diferență în interpretarea teologică și practica religioasă dintre bisericile romană și greacă timp de secole.

Cu toate acestea, acestea au ajuns la un punct culminant la mijlocul secolului al XI-lea. Punctul culminant a avut loc în sudul Italiei, unde cavalerii normanzi din nordul Franței făcuseră campanie pentru a-și crea un nou regat în sudul peninsulei.

În anii 1040 și la începutul anilor 1050, aceștia au înlăturat Imperiul Bizantin grec condus de la Constantinopol din posesiunile sale din sudul Italiei.

Apoi, Papa Leon al IX-lea a început să forțeze bisericile din sudul Italiei care practicau creștinismul ortodox grecesc să înceapă să se conformeze riturilor latine ale Bisericii Romano-Catolice.

Acest lucru l-a înfuriat profund pe patriarhul Bisericii Răsăritene din Constantinopol, Mihail I. Au urmat eforturi diplomatice. Totuși, când o ambasadă pe care papa Leon a trimis-o la Constantinopol în 1054 a cerut ca patriarhul să recunoască supremația papei asupra bisericilor creștine, aceasta a fost refuzată, iar relațiile diplomatice au luat sfârșit.

Biserica răsăriteană l-a excomunicat pe Papă, iar Biserica apuseană l-a excomunicat pe Patriarh.

La vremea respectivă, nu s-a apreciat pe deplin cât de semnificativă a fost această rupere a relațiilor sau „schismă”, dar pe măsură ce deceniile și apoi secolele au trecut și comunicarea și cooperarea dintre Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Greacă nu au fost restabilite, oamenii au început să se refere la aceste evenimente din 1054 ca fiind „Marea Schismă”.

Încercări de reconciliere după Marea Schismă

În anii care au urmat au fost depuse multe eforturi pentru a pune capăt Marii Schisme. De exemplu, în 1272, a fost convocată o conferință majoră în orașul Lyon din sudul Franței cu acest scop specific.

Bisericile occidentale și orientale erau nerăbdătoare să stabilească o mai mare cooperare pentru a înfrunta amenințarea expansiunii musulmane în Levant și Turcia cu forța lor religioasă și politică.

Imperiul Bizantin era deosebit de nerăbdător să asigure acest lucru, deoarece era ținta expansiunii musulmane. În plus, imperiul său din Mediterana de Est era în declin pronunțat.

De fapt, avea nevoie de ajutorul Romei și susținea că este dispusă să facă concesii în chestiuni teologice pentru a-l obține.

Cu toate acestea, Conciliul de la Lyon nu a reușit să pună capăt Marii Schisme, iar aceasta a continuat până în secolul al XIV-lea. La începutul secolului al XV-lea, situația era disperată.

O nouă putere, turcii otomani, cuceriseră ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin în Grecia și în vestul Turciei.

În cele din urmă, bizantinii și patriarhul Bisericii Ortodoxe Grecești au fost îngrădiți în orașul Constantinopol.

Astfel, un ultim efort de reconciliere a fost încercat în 1439, când reprezentanți ai ambelor biserici s-au reunit la un consiliu în orașul Florența din Italia.

Acesta nu a reușit să realizeze o apropiere, iar în 1453 Constantinopolul a căzut în mâinile otomanilor, punând capăt Imperiului Bizantin.

Marea catedrală Hagia Sophia din oraș, casa spirituală a patriarhilor, a fost transformată în moschee.

Biserica Ortodoxă Greacă avea să trăiască mai departe și să-și găsească un nou cămin politic în orașe precum Kiev și Moscova, dar la fel și Marea Schismă, care nu s-a încheiat niciodată și continuă până în prezent.

$$$

 MARGOT FONTEYN - BIOGRAFIE

Biografia dansatoarei britanice Margot Fonteyn, probabil cea mai bună din toate timpurile. 

Liniile sale elegante și stilul rafinat au făcut-o simbolul prin excelență al dansului clasic.

Cuplul artistic Margot Fonteyn și Rudolf Nureyev i-a încântat pe toată lumea de mulți ani. A fost cel mai faimos cuplu de dans din istoria baletului clasic.

Margot Fonteyn și-a dezvoltat întreaga carieră artistică la Royal Ballet din Londra, în mare parte fiind ca primă balerina absolută.

Copilăria și familia lui Margot Fonteyn

Margot Fonteyn s-a născut în Reigate, Anglia, pe 18 mai 1919. Numele real era era Margaret Hookham Fontes.

Părinții ei erau un inginer irlandez pe nume Hookham și o braziliancă pe nume Hilda Fontes. (De aici provine numele de scenă Fonteyn.)

De la o vârstă foarte fragedă, Margot Fonteyn și-a început studiile de dans clasic în Hong Kong și Shanghai, în timp ce părinții ei locuiau temporar în China. Apoi le-a continuat la Londra.

În 1934, când avea doar 14 ani, și-a făcut debutul dansând cu „Vic-Wells Ballet”, ca unul dintre fulgii de zăpadă din baletul „Spărgătorul de nuci”.

Începuturile triumfale ale Margot Fonteyn ca dansatoare

Îndemânarea, grația și eleganța ei erau atât de remarcabile încât până la 20 de ani, în 1939, jucase deja roluri principale în balete clasice:

În 1940, celebrul dansator Nureyev a format un parteneriat artistic cu Robert Helpmann. Mulți ani au avut un renume meritat.

În 1935, coregraful englez Frederick Ashton (1904-1988), se alăturase lui Ninette de Valois, ca coregraf. A avut întotdeauna o relație minunată cu directorul muzical al lui Ninette, Constant Lambert. Cei trei au ajuns la faimă și au transformat compania în Baletul Regal din Londra.

Frederick Ashton a creat mai multe balete special pentru Margot Fonteyn. A considerat-o una dintre muzele sale și relația lor artistică a durat 25 de ani.

În anii 1940, Margot Fonteyn a avut o relație lungă cu compozitorul britanic Constant Lambert, cu care nu s-a căsătorit niciodată.

Cea mai importantă realizare a lui Constant Lambert a fost să contribuie la înființarea, alături de Ninette de Valois și Frederick Ashton, a baletului clasic englez, căruia i-a dedicat cea mai mare parte a vieții.

Constant Lambert a împărțit viața cu două femei: foarte tânăra dansatoare Margot Fonteyn și, la sfârșitul vieții, cu modelul și pictorița Isabel Delmer.

Reputația „Royal Ballet” ca una dintre cele mai importante companii de balet clasic din lume se bazează pe două figuri proeminente ale dansului din secolul XX, balerina Margot Fonteyn și coregraful Frederick Ashton.

Cariera lui Margot Fonteyn în anii 1950

În 1950, Margot Fonteyn l-a avut ca partener artistic pe Michael Somes. Ambii au fost protagoniștii primului balet televizat la televiziunea britanică: „Frumoasa adormită.”

Cariera lui Margot Fonteyn a continuat să crească și până la sfârșitul anilor 1950 a jucat aproape toate rolurile majore din baletele clasice.

În 1956, la vârsta de 37 de ani, Margot Fonteyn s-a căsătorit cu diplomatul și playboy-ul panamez Roberto Arias. Margot a știut să echilibreze foarte bine activitatea sa artistică cu îndeplinirea rolurilor de soție de ambasador.

Margot Fonteyn l-a cunoscut pe Rudolf Nureyev în 1961

Era deja anul 1961 când Margot Fonteyn, 43 de ani, soția unui diplomat bogat și care atinsese apogeul profesiei, intenționa să se retragă definitiv din balet.

Cu toate acestea, în acel an, Rudolf Nureyev a evadat din URSS. Imediat, coregrafa Ninette de Valois l-a invitat să danseze la Londra în calitate de partener cu Margot Fonteyn, marea vedetă a „Baletului Regal al Londrei”.

Virtuozitatea pasională a lui Nureyev s-a dovedit a fi completarea perfectă pentru maturitatea și eleganța lui Fonteyn. Cariera lui Margot Fonteyn a fost întinerită, iar vitalitatea lui Rudolf Nureyev a fost consolidată.

Acesta a fost începutul a câțiva ani de cele mai frumoase spectacole ale unui cuplu de dans din istoria baletului clasic. Publicul a vibrat de entuziasm în timp ce le privea.

Margot Fonteyn și Rudolf Nureyev au dansat împreună timp de 18 ani. În 1967 și-au făcut numărul de neuitat la Teatro Colón din Buenos Aires.

Pasiunea pe care spectacolele minunate ale cuplului format din Fonteyn și Nureyev au stârnit-o în public a fost mare. În timpul unui spectacol la Viena au fost chemați de 89 de ori pe scenă pentru a saluta publicul din sală.

Margot Fonteyn se retrage de pe scenă

Soțul lui Margot Fonteyn, Roberto Arias, a fost un bărbat cu caracter dificil, dar nu a împiedicat cariera elegantei sale soții.

Roberto Arias a demisionat din funcția de ambasador al Panama în Marea Britanie pentru a organiza o revoluție în Panama. A avut lipsa de înțelepciune să o implice pe Margot Fonteyn în cumpărarea și contrabanda de arme.

Margot Fonteyn a trebuit să îndure privațiunile unei perioade de închisoare. Roberto Arias, a fugit la Miami. Dar în 1964, a suferit un atac care l-a lăsat tetraplegic și aproape fără cuvinte.

Margot, care urma să divorțeze, a decis să rămână alături de el și sa dedica acestuia până când Roberto Arias a murit în 1989.

După moartea soțului ei, Margot Fonteyn s-a stabilit definitiv la o fermă pe care o cumpăraseră în Panama pentru a crește vite.

Când Margot s-a îmbolnăvit de cancer, Nureyev s-a îngtijit de tratamentele ei până la capăt.

Margot Fonteyn a murit în Panama, în 1991, la vârsta de 71 de ani, din cauza consecințelor cancerului.

Premii și onoruri

-În 1954, Margot Fonteyn a fost numită președinte al Academiei Regale de Dans.

-Regina-mamă a Angliei a numit-o „Dame Kommander” a Imperiului Britanic în 1956.

-În 1996, la cinci ani de la moartea ei, a fost una dintre cele 5 femei selectate după merite, pentru a apărea pe timbrele britanice.

-Între 1981 și 1990, a fost rector al Universității din Durham.

-Reigate, orașul ei natal, a ridicat o statuie în memoria ei.

$$$

 KATHARINA HENOT, ARSĂ CA VRĂJITOARE

Astăzi aș dori să o cunoașteți pe Katharina Henot, prima femeie director de poștă din Germania care a fost arsă ca vrăjitoare din motive economice și politice.

Dar să începem cu începutul. S-a născut în jurul anilor 1570/80 într-o familie bogată din Köln, mama ei provenind din nobilimea olandeză. Familia prețuia educația și astfel majoritatea fraților ei au ajuns să lucreze intelectual, adesea în biserică, iar una dintre surorile ei s-a alăturat mănăstirii locale. Inițial fiind un negustor de mătase, părintele Henot a reușit să-și asigure slujba de reorganizare a sistemului poștal al țării, Katharina și soțul ei (este singura dată când soțul ei este menționat pe undeva) asistându-l. Datorită caracterului ambițios al părintelui Henot, „supraveghetorul” său a scăpat rapid de el de îndată ce treaba a fost terminată în 1603.

Dar Henoții au luptat. Au luptat mai bine de 20 de ani.

Și în cele din urmă, în 1623, au reușit. Părintele Henot a fost reinstalat ca maestru de poștă al orașului Köln. A ajuns la vârsta de 91 de ani, așa că Katharina i-a preluat funcția (cred că soțul ei murise până atunci). Când a murit doi ani mai târziu, familia a fost îngrozită să-și piardă din nou funcția. Și așa i-au ascuns moartea, mergând până la falsificarea semnăturilor la nevoie. Timp de trei luni s-au descurcat, apoi au fost descoperiți. Iar adversarul tatălui ei de mai înainte a profitat de ocazie. Cu planuri de a înființa un sistem poștal central, care să-i facă învechiți pe directorii de poștă din fiecare oraș, el a încercat să-i ia postul Katharinei. Dar ea nu voia să audă nimic despre asta. Și a mers în instanță. Din nou.

Și atunci au început zvonurile. Călugărițele de la mănăstirea din apropiere (unde nu locuia doar sora ei, ci și fiica ei) au raportat că au fost posedate, Katharina fiind cea care le vrăjise. Și, deși dăruise mereu cu generozitate bisericii, faptul că ea era vrăjitoare a ajuns curând de bârfă în oraș. (Acest lucru mi se pare deosebit de ciudat pentru că cu siguranță călugărițele au cunoscut-o, fiind religioasă și având membri ai familiei în mănăstire, dar mai departe cu povestea...)

Poate ai ghicit, Katharina nu a tăcut. Ea a scris o scrisoare arhiepiscopului, respingând acuzațiile și îndemnându-l să verifice împrejurările de la mănăstire. Dacă nu ar face asta, ea spera că măcar îi va permite să fie judecată de înalta instanță clericală în loc de cea lumească, ceea ce, cel mai probabil, ar avea ca rezultat o pedeapsă ușoară dacă ea își arăta regretul. Aceste speranțe nu aveau să se împlinească. În ciuda faptului că ea îl cunoștea personal pe arhiepiscop și îi împrumutase o sumă mare de bani în urmă cu ceva timp, el a decis că cazul ei era unul pentru tribunalul lumesc – astfel practic pecetluind deja soarta ei.

Katharina tot nu a renunțat. În consultare cu avocatul ei apărător și sprijiniți de fratele ei, au planificat un proces de epurare, care să-i permită practic să se elibereze de acuzații. Formalitățile au durat însă o veșnicie – se pare că nimeni nu a vrut să rezolve situația rapid și, mai ales, pozitiv.

În timp ce încă aștepta purgația, Katharina a fost acuzată oficial de vrăjitorie la începutul anului 1627. Două zile mai târziu, a fost arestată. Împotriva reglementărilor, i s-a refuzat asistență medicală, vizitatori și o apărare adecvată în instanță. Cunoștințele ei despre drept au fost respinse, nici măcar nu i s-au spus acuzațiile exacte. Fratele ei a încercat să o elibereze pe cauțiune, dar a fost refuzat.

Dar nici atunci Katharina nu a cedat. În ciuda faptului că era infirmă de la tortură și bolnavă din cauza condițiilor din închisoare, ea nu a mărturisit. Ea a reușit să-i trimită chiar și două scrisori fratelui ei, scrise cu mâna stângă, întrucât dreapta îi fusese paralizată din cauza torturii. Aceste scrisori au relatat experiențele ei din închisoare și și-a declarat încă o dată nevinovăția, numind martori care ar putea-o atesta. Nu a existat niciun răspuns.

La 19 mai 1627 Katharina Henot a fost condamnată la moarte.

Acuzațiile au fost „magie dăunătoare, care a dus la moartea a cinci persoane, magie dăunătoare în natură, dispute de hrănire, practici magice, divinație (în special cu un toiag de divinație) și sex cu diavolul”. Acestea nu erau susținute decât de călugărițe, zvonurile larg răspândite despre ea, acuzația oficială făcută de o altă călugăriță și, în sfârșit, „mărturisirea” extrasă de la o altă presupusă vrăjitoare. A fost prescrisă o execuție rapidă. Și astfel, în aceeași zi, a fost spânzurată ca vrăjitoare și trupul i-a fost ars (puțin mai milostiv decât arderea directă).

Toată această farsă a unei instanțe este deosebit de interesantă: de obicei, o vrăjitoare nu putea fi condamnată la moarte până când nu mărturisea – ceea ce se realiza de obicei prin tortură, dar din moment ce Katharina nu a mărturisit niciodată, tot acest proces fiind atât de greșit. Chiar și-a declarat nevinovăția pentru ultima oară în drum spre locul execuției, în numele lui Dumnezeu.

Fratele ei Hartger părea să fi avut aceeași linie de gândire, deoarece a ales să demisioneze din îndatoririle sale religioase și a cerut dosarele procesului. Solicitarea sa, admisă la început, a ajuns să aibă doar câteva pagini care nu au dat nicio indicație nouă. Motivele pentru care i s-a refuzat accesul la acte sunt necunoscute, la fel ca și adevăratul motiv din spatele acestei ciudate vânătoare de vrăjitoare – înregistrările nu au supraviețuit dintelui timpului.

Totuși, nu se termină rău:

La multe sute de ani de la moartea ei, ea nu este uitată în oraș: statuia ei împodobește primăria din Köln (prima imagine: creată de una dintre urmașii ei, Marianne Lüdicke, în 1988 ) și o stradă, precum și o școală sunt numite în cinstea ei. Există chiar și un film („Die Hexe von Köln” din 1989 cu Marita Breuer jucând-o pe Katharina )!

Dar cel mai important, în 2011, descendenții Katharinei i-au reușit reabilitarea oficială (și pe cea a altor 37 de „vrăjitoare” condamnate în mod fals, bărbați și femei) – din păcate, cu aproape 400 de ani mai târziu. Totuși, îmi imaginez că ar aprecia.

$$$

 DE CE OARE VOR TOȚI SĂ NE VADĂ ÎNGENUNCHIATI!.... PENTRU CĂ SUNTEM O ENIGMA PENTRU MULȚI. 

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii inalte la titlul de popor ales.

În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii..etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa... chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista).

Scrisul şi odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spaţiul tracic şi abia mai târziu in spaţiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

În jurul anului 1400 Î.C, se construieşte în Tracia Nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii).

Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor, (Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord-Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale, etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi.

Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii."

Bibliografie:

- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric

- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit

- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5

- Cornel Bârsan - Revanşa Daciei

Foto: Familia mea

Via Dogaru Adi

$$$

 

Știați că oamenii care trăiesc astăzi sunt împărțiți pe generații? De la cei marcați de războaie mondiale până la copiii care cresc cu inteligență artificială, fiecare generație are trăsături proprii, formate de contextul istoric și tehnologic în care a trăit.

🕊️ Generația Silențioasă (1926–1945)

A trăit în umbra marilor războaie și a reconstrucției. Sunt discreți, muncitori și profund marcați de lipsuri și disciplină.

🧱 Baby Boomers (1946–1964)

S-au născut în epoca prosperității postbelice. Optimiști, stabili, obișnuiți cu ideea de carieră lungă într-un singur loc de muncă.

🧠 Generația X (1965–1979)

Adesea sceptici și independenți. Au crescut cu casete, telefoane fixe și au făcut trecerea la lumea digitală.

🌐 Millennials (1980–1994)

Generația internetului. Colaborativi, flexibili, caută sens și echilibru între viața personală și muncă.

🤳 Generația Z (1995–2009)

Nativi digital. Crescuți cu YouTube, rețele sociale și activism online. Autentici, rapizi în gândire și adaptabili.

🚀 Generația Alpha (2010–2024)

Multiconectați, autodidacți și crescuți cu realitate augmentată, aplicații educaționale și roboți de jucărie. Pentru ei, AI-ul e ceva normal.

🤖 Generația Beta (2025–2039)

Prima generație care va trăi într-o lume în care inteligența artificială și automatizarea vor fi complet integrate în viața de zi cu zi – de la școală și job, până la medicină și divertisment.

$$$

 🔷'8️⃣0️⃣În anii ’80, în loc să fie distruse, mai multe biserici din București au fost salvate printr-o ingenioasă manevră inginerească, unică în Europa de Est la acea vreme. Au fost ridicate și mutate cu totul!

🔹În anii ’80, în plin proces de sistematizare a Bucureștiului, mai multe biserici vechi, cu valoare istorică și spirituală, au fost salvate de la distrugere printr-o ingenioasă manevră inginerească fără precedent. În loc să fie rase de pe fața pământului, aceste lăcașuri de cult au fost ridicate cu totul de pe fundațiile lor și mutate – unele chiar și câteva sute de metri.

🔹Această intervenție spectaculoasă a fost posibilă datorită curajului și inteligenței unui om: inginerul Eugeniu Iordăchescu, care a inventat o tehnologie specială de mutare a clădirilor, bazată pe glisarea întregii structuri pe șine metalice și role. Fără să afecteze zidurile, pictura interioară sau turlele, bisericile au fost deplasate cu o precizie uimitoare, milimetru cu milimetru, timp de zile întregi, sub ochii uluiți ai credincioșilor și ai muncitorilor care știau că asistă la un act de salvare în tăcere.

🔹Printre cele mai impresionante exemple se numără Biserica Mihai Vodă, mutată pe o distanță de 289 metri și coborâtă cu 6 metri față de nivelul inițial, pentru a fi mascată între clădirile nou ridicate. La fel, Schitul Maicilor, Biserica Sfântul Ilie-Rahova, Biserica Olari și multe altele au fost salvate prin aceeași metodă. În total, 13 biserici au fost relocate în București în acea perioadă, într-un efort tăcut, dar remarcabil de păstrare a patrimoniului în vremuri ostile memoriei.

🔹Această operațiune nu a fost doar un act tehnic, ci o formă discretă de rezistență culturală și spirituală. Într-o perioadă în care trecutul era considerat un obstacol în calea „omului nou”, iar credința era marginalizată, translatările bisericilor au devenit gesturi de protejare a identității și a continuității românești. Ascunse între blocuri, lăcașurile de cult și-au continuat viața, slujbele, clopotele și rugăciunile, chiar și în umbra indiferenței oficiale.

🔹Astăzi, aceste biserici stau mărturie nu doar a trecutului spiritual, ci și a geniului tehnic românesc, a curajului profesional și a valorii tăcute a celor care au ales să protejeze, nu să distrugă. Ele sunt dovezi vii că în mijlocul unei epoci care promova ștergerea memoriei colective, a existat totuși speranță, solidaritate și hotărârea de a salva ceea ce este sacru.

🔹În spatele fiecărei biserici mutate în acei ani se află o poveste – nu doar de piatră și mortar, ci de conștiință, verticalitate și credință dusă până la capăt. Încă în picioare astăzi, nu sunt doar clădiri religioase, ci simboluri ale unei rezistențe silențioase care a învins tăcerea cu ajutorul științei și al devotamentului față de rădăcini.

Sursa: Anxietate•