$$$

 Știau să aștepte…

… Pisica și câinele veneau mereu pe acel petic de beton, spălat de apa sărată și cenușie. Acolo își așteptau omul – căpitanul unei micuțe șalupe de pescuit, abia bună pentru cinci suflete. O corabie șubredă, scârțâind din toate încheieturile.

Alți marinari îi sugeraseră de multă vreme să o vândă și să cumpere alta. Dar nu era cu ce. Căpitanul dăruia tot câștigul echipajului. Așa nu se face, de obicei. De regulă, o parte revine oamenilor, restul proprietarului, pentru reparații și nevoi.

Dar nu și în cazul lui. Pentru căpitan, oamenii săi erau familie. Singura pe care o avea. Se înfrățise cu ei în toți acești ani, la fel cum se înfrățise și cu bătrâna șalupă. Și așa ieșeau împreună în larg.

Pe toți ceilalți patru îi așteptau acasă soții și copii. Pe el… două făpturi pe dig, așezate deoparte de restul. Pisica și câinele.

Ei știau întotdeauna, cu o precizie misterioasă, când urma să se întoarcă șalupa. Din acest motiv, ceilalți îi priveau cu atenție și, cum îi vedeau pe dig, alergau să anunțe satul că soții, frații și fiii lor erau pe cale să revină. Dar de data asta…

După furtuna cumplită, care prinsese șalupele de pescuit nepregătite, pe dig era adunat tot satul. Toți, mai puțin perechea cu blană mătăsoasă și cârlionțată. Femei, părinți, copii scrutau marea încă zbuciumată, murmurând toate rugăciunile știute. Numai pisica și câinele lipseau.

Și nu toți s-au întors. Puțini, foarte puțini au revenit. Groaza și durerea pluteau peste digul unde acostau corăbiile sfâșiate de valuri. Iar de pe punte coborau doar aceia pe care zeul mării nu-i înghițise. Plânsul și vaietele învăluiau bucata de beton aruncată în larg.

Șalupa căpitanului nu a mai apărut. Soțiile strigau, își strângeau copiii la piept și blestemau pe cel care, în ochii lor, îi împinsese pe bărbați în larg – pe căpitan. Cineva a propus, cu ura orbirii, să găsească și să înece pisica și câinele, ca răzbunare. Pentru ce anume, nimeni nu știa. Dar mulțimea, plină de durere și amărăciune, s-a năpustit spre căsuța căpitanului, aflată la marginea satului, pentru o pedeapsă grăbită și nedreaptă.

Pisica și câinele, care întâmpinau de obicei vecinii cu bucurie, au fugit de îndată ce i-au văzut venind. Mult timp au alergat oamenii după ei, vrând să-și verse mânia și durerea asupra unor ființe nevinovate. Poate că așa li se părea mai ușor să își poarte pierderea – pricinuind altora durere.

Dar nu au reușit să-i prindă. Atunci au dat foc casei căpitanului. Și au privit îndelung cum se preface în cenușă. Apoi s-au întors, rând pe rând, în casele lor.

A doua zi, spre seară…

Când soarele își scufundase picioarele în apele mării, iar norii se aprinseseră în roșu sângeriu, pisica și câinele s-au întors pe dig.

Soarele, incandescent, se lăsa în valuri, iar marea părea că fierbe acolo, departe, unde cerul se unește cu apa.

O femeie, privind pe fereastră, i-a văzut pe cei doi așezați singuri, cu privirea pierdută în zarea nesfârșită. A strigat și a fugit să cheme satul. În curând, digul era plin de oameni, privindu-i pe rând: când orizontul gol, când perechea tăcută. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de cei pe care, cu o zi înainte, voiseră să-i ucidă.

Se uitau la ei cu speranță, fără să înțeleagă ce anume așteptau.

Și atunci când discul roșu, aprig, era gata să se stingă sub ape… În ultima clipă… În ultima secundă… au văzut.

Au zărit silueta micii șalupe bătrâne. Oamenii au început să sară, să strige, să-și fluture brațele și să se îmbrățișeze.

Și-au amintit cu toții porecla căpitanului – „Dracul norocos”.

Se încurajau unii pe alții, jurau că mereu crezuseră, că știuseră. Dar se fereau să privească spre pisică și câine, care stăteau ațintiți spre larg.

Îi ocoleau, ca și cum privirea lor ar fi fost un reproș mut.

Șalupa a acostat, iar echipajul – întreg, nevătămat și cu plasa plină – a coborât pe uscat. În frunte mergea căpitanul. Mulțimea s-a dat la o parte și i-a lăsat pe cei doi să ajungă primii la omul lor, apoi i-a îmbrățișat pe marinari.

Casa căpitanului a fost ridicată din nou, cu ajutorul întregului sat. Și el i-a iertat pe toți. Cum altfel?

Doar că, de atunci, oamenii ocolesc mereu perechea. Pisica și câinele. Îi văd stând pe prispă sau jucându-se, în timp ce căpitanul se odihnește în casa nouă. Și-și întorc privirea.

Nu pot privi în ochii lor de animal.

Nu pentru că ar vedea acolo reproș sau rușine. Nu, nu… Cum să crezi așa ceva?

Se tem să-și vadă acolo propria oglindire.