$$$

 

Un om care stăpânea 38 de limbi și 50 de dialecte.

Potrivit dicționarului academic de termeni străini, poliglotul este acea persoană ce cunoaște numeroase limbi. Dar câte anume înseamnă „numeroase”?

În societatea contemporană, cunoașterea a două-trei limbi străine este considerată firească. În unele state există mai multe limbi oficiale — în Elveția, de pildă, sunt patru, iar mulți elvețieni le vorbesc pe toate cu ușurință.

Cunoaștem exemple din istorie de oameni care se exprimau fluent, în scris și oral, în peste zece limbi, însă aceștia au fost rari. Hiperpoligloții, în schimb, pot învăța mult mai multe limbi, adesea fără un efort deosebit.

Cel mai renumit hiperpoliglot al trecutului, ale cărui capacități sunt atestate fără îndoială, a trăit în secolul al XIX-lea: păstrătorul Bibliotecii Vaticanului, cardinalul Giuseppe Caspar Mezzofanti.

Despre Mezzofanti circulau legende încă din timpul vieții sale — pe lângă principalele limbi europene, cunoștea estona, letona, georgiana, armeana, albaneza, kurda, turca, persana și multe altele. Se spune că traducea din 114 limbi și 72 de „graiuri”, precum și din câteva zeci de dialecte. Cercetătorii nu s-au pus nici astăzi de acord asupra numărului exact de limbi în care putea conversa, scrie și traduce, însă este cert că și-a petrecut întreaga viață în Italia natală, fără a călători vreodată peste hotarele acesteia.

Încă din școala teologică, Giuseppe a învățat latina, greaca veche, spaniola și germana, iar de la foști misionari din America Centrală și de Sud a deprins câteva limbi ale băștinașilor.

Strălucind și la alte discipline, a absolvit înainte de vreme, însă, fiind prea tânăr, nu a putut fi hirotonit imediat. În anii de așteptare, a adăugat la cunoștințele sale noi limbi orientale și din Orientul Mijlociu. În timpul războaielor napoleoniene, a slujit ca preot militar într-un spital, unde a învățat de la răniți încă câteva limbi europene. Mulți ani a fost custodele principal al Bibliotecii Vaticanului, prilej de a-și lărgi și mai mult universul lingvistic.

Tatăl său, tâmplar de meserie, ar fi dorit ca fiul să-i urmeze drumul. Atelierele de tâmplărie, deși nu aduceau bogăție, ofereau trai sigur. În acea vreme, tâmplarii lucrau adesea sub cerul liber, iar masa de lucru a tânărului Giuseppe se afla aproape de ferestrele unei școli conduse de un preot bătrân care preda latina și greaca veche. Băiatul asculta și memora tot ce se spunea în clasă. În scurt timp, acumulase un vocabular considerabil, iar preotul, aflând de acest talent, l-a luat sub ocrotirea sa.

O altă întâmplare ilustrează uimitoarele sale daruri: odată, chemat să spovedească doi condamnați la moarte care vorbeau o limbă necunoscută, Mezzofanti a aflat ce limbă era și, într-o singură noapte, a învățat-o suficient de bine pentru a-i putea spovedi a doua zi.

Înzestrarea sa nativă era extraordinară, dar succesul nu se datora numai talentului. Italia, la cumpăna secolelor XVIII-XIX, se afla sub dominația lui Napoleon, contestată de Imperiul Austriac. Soldații austrieci, provenind din diverse provincii, vorbeau limbi diferite. După luptele cu trupele napoleoniene, spitalele italiene se umpleau de răniți maghiari, cehi, slovaci, austrieci. Mezzofanti îi îngrijea și, în același timp, învăța de la ei limbile lor, exersând prin dialog constant.

Viața sa s-a desfășurat mereu printre cărți. În 1803 a fost numit ajutor de bibliotecar la Bologna, iar în 1833 a devenit custodele principal al Bibliotecii Vaticanului, post pe care l-a ocupat până la moarte. Accesul la un tezaur imens de volume și lectura abundentă au fost alți factori esențiali în formarea sa lingvistică.

Se spune că a învățat o limbă nouă într-o singură noapte, doar pentru a putea spovedi, dimineața, un condamnat străin.

Lord Byron a spus despre el: „Este o minune lingvistică; ar fi trebuit să trăiască în vremea turnului Babel, pentru a fi traducătorul universal. L-am pus la încercare în toate limbile în care știu măcar o înjurătură, și m-a uimit atât de tare încât eram gata să-l înjur în engleză.”

Viața este frumoasă.